ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4864/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4864/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 9 iunie 2008 sub nr. 21965/312008,

reclamanta SC D.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând, în

contradictoriu și cu O.S.I.M., decăderea pârâtei SC C. SA din drepturile

conferite de înregistrarea mărcii „C. băutură răcoritoare", pentru clasa

de produse 32, în baza art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind

mărcile și indicațiile geografice.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că pârâta SC C. SA nu a produs și nu a comercializat pe

teritoriul României produse purtând marca „C. băutură răcoritoare".

Reclamanta a invocat,

prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) și art. 46 din Legea nr. 84/1998.

Reclamanta a mai

arătat că în ce privește interesul său în formularea cererii, acesta este

justificat de faptul că a depus la O.S.I.M. cereri de înregistrare a mărcilor

individuale combinate: marca „C.", marca „C., marca „C.C." din 8

noiembrie 2007 pentru clasele de produse 32, 35 și 39 conform clasificării de

la Nisa. În urma examinării în fond, O.S.I.M. a emis Avizele de refuz

provizoriu din 14 aprilie 2008, din 2 aprilie 2008, din 2 aprilie 2008 și din 2

aprilie 2008, prin care a respins de la înregistrare mărcile reclamantei,

opunând pentru clasa 32 de produse marca „C. băutură răcoritoare",

aparținând reclamantei.

Prin întâmpinarea

formulată la 8 octombrie 2008, pârâta SC C. SA a solicitat respingerea acțiunii

în principal ca lipsită de interes, sau ca prematur formulată și în subsidiar

ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin încheierea de

ședință de la termenul din 6 noiembrie 2008 Tribunalul a respins excepția

prematurității, reținând că data de la care curge termenul de 5 ani este cea a

dobândirii dreptului inițial conferit de marcă prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M.

potrivit art. 4 din Legea nr. 84/1998. A respins de asemenea excepția lipsei de

interes, reținând că înlăturarea unuia dintre cele două obstacole în înregistrarea

mărcii solicitate de către reclamantă constituie prin concept un folos practic,

întrucât chiar dacă nu constituie un demers suficient pentru a deschide calea

înregistrării mărcii, reprezintă un demers necesar în acest sens.

Prin Sentința civilă nr.

112 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea formulată de reclamanta SC D.R. SRL în contradictoriu cu pârâții SC C.

SA și O.S.I.M., ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și

de pârâți, prin Decizia nr. 110/ A din 20 aprilie 2010 a respins apelul

incident formulat de către apelanta-pârâtă SC C. SA, ca nefondat; a admis

apelul principal formulat de către apelanta-reclamantă SC D.R. SRL; a schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că: a admis acțiunea și a dispus decăderea

pârâtei SC C. SA din drepturile conferite de marca individuală combinată „C. băutura

răcoritoare", publicată în B.O.P.I. și reînnoită, pe clasăm de produse

și/sau servicii 32,cu obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de

10.971,45 lei cheltuieli de judecată fond și apel, pentru considerentele ce

urmează:

Instanța a analizat cu

prioritate chestiunile deduse judecății în apel de apelanta-pârâtă, având în

vedere că acestea reprezintă excepții de procedură față de cererea de chemare

în judecată și față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ.

În privința lipsei de

interes a reclamantei apelante, aceasta a fost invocată pentru două

considerente: emiterea avizului de refuz provizoriu la înregistrarea propriei

mărci din motivul existenței a două mărci anterioare care se opun la

înregistrare, deci marca apelantei pârâte nu este singurul obstacol la

înregistrare, precum și împrejurarea că marca C. a pârâtei apelante este

notorie, astfel că oricum s-ar opune înregistrării mărcii.

Pe de o parte, Curtea

și-a însușit raționamentul primei instanțe, în sensul că înlăturarea unuia

dintre cele două obstacole la înregistrarea mărcii constituie prin sine un

folos practic, deoarece acest demers, deși nu este suficient, este necesar

pentru a deschide reclamantei apelante calea înregistrării mărcii sale.

Pe de altă parte,

reclamanta își justifică pe deplin interesul în formularea cererii de față,

având în vedere că afirmă intenția de înregistrare a mărcii ce folosește

același semn protejat în beneficiul pârâtei apelante și, implicit, afirmă și

dreptul de a folosi acest semn ca urmare a pretinsei încetări a efectelor

înregistrării mărcii pârâtei prin instituția decăderii.

Or, aceleași

argumente duc și la înlăturarea apărării privitoare la notorietatea mărcii

pârâtei, care ar împiedica, potrivit susținerilor acesteia, înregistrarea

mărcii reclamantei chiar dacă s-ar dispune decăderea în prezentul litigiu.

Totodată, cum în mod

corect a reținut prima instanță, nici o dovadă nu a fost administrată în speță

în sensul pretinsei notorietăți, pe care apelanta-pârâtă a considerat-o

incontestabilă, însă nici în motivele de apel nu a arătat din care elemente de

fapt ar rezulta. Astfel, chiar dacă notorietatea dispensează pe cel ce o invocă

de a face anumite categorii de probe, aceasta nu este implicită prin simpla

invocare.

Nefondată este și

susținerea referitoare la greșita soluționare a excepției de prematuritate, în

sensul că termenul de 5 ani prevăzut de art. 45 din Legea nr. 84/1998 nu s-ar

fi împlinit.

Termenul la care se

raportează actele de folosire a mărcii efectuate de titular în litigiul de

decădere se calculează de la data sesizării instanței, înapoi, până la momentul

înregistrării inițiale și nu de la data reînnoirii mărcii.

De asemenea, dacă

s-ar adopta raționamentul apelantei-pârâte, ar rămâne rară sancțiune omisiunea

de a folosi marca numai prin reînnoirea sa la expirarea termenului de

protecție, ceea ce nu poate fi primit.

În privința apelului

declarat de apelanta reclamantă, Curtea a reținut că problema în discuție este

dacă prin mijloacele de probă administrate de apelanta-pârâtă în primă instanță

și în apel aceasta din urmă a dovedit (potrivit exigențelor art. 47 din Legea nr.

84/1998) folosirea efectivă a mărcii în intervalul de timp de 5 ani anterior

introducerii cererii de chemare în judecată, și anume 9 iunie 2003-09 iunie 2008.

În speță din

mijloacele de probă administrate a rezultat îndeplinirea condiției ca

exploatarea să fie reală și neechivocă (spre exemplu, din împrejurarea că marca

figurează pe etichetele aplicate de apelanta pârâtă pe produse comercializate

de aceasta - fila 66 în dosarul primei instanțe), însă disputa poartă asupra

caracterului public și serios al folosirii.

La filele 71 și

următoarele din dosarul tribunalului au fost depuse mai multe facturi fiscale

privitoare la un produs ce poartă marca C., emise în perioada de referință,

între lunile mai și decembrie 2005, a căror valoare însumată nu depășește 1.000

lei.

Totodată, din

înscrisurile depuse la dosar în apel, curtea reține informarea emisă de O.N.R.C.

- fila 72, din care rezultă că în anul 2005 cifra de afaceri a societății

comerciale SC C. SA, apelanta-pârâtă, a fost de 4.773.064 lei.

Alte facturi fiscale

sau documente care să probeze comercializarea produselor sale sub marca C. în

restul perioadei de referință nu au fost depuse, avizele de însoțire a mărfii,

depuse la filele 86-89 datând din aceeași perioadă a anului 2005, iar celelalte

înscrisuri (foi de colaționare, fișa analitică, etc) nefiind relevante pentru

chestiunea în discuție, deoarece nu permit identificarea produselor

comercializate.

Suma ce reprezintă

valoarea facturilor fiscale este nesemnificativă față de valoarea cifrei de

afaceri declarată de apelanta-pârâtă și, având în vedere și împrejurarea că în

cuprinsul facturilor fiscale amintite produsul purtând marca C. era menționat

alături de alte produse ale pârâtei, curtea reține că dovezile administrate

arată o folosire a mărcii neimportantă, ce nu îndeplinește cerința de a fi

serioasă.

Curtea a reținut că,

deși este întemeiat argumentul primei instanțe în sensul că natura produsului

sau serviciului pentru care marca este protejată (în speță băutură răcoritoare)

poate atrage o utilizare intermitentă, mai intensă numai în anumite perioade

(spre exemplu în timpul anotimpurilor calde), în cauză lipsa caracterului

continuu al utilizării mărcii nu derivă din (sau numai din) natura produsului.

Astfel, chiar dacă

dovezile ar atesta comercializarea produselor exclusiv pe timpul verii, acestea

ar trebui să privească întreaga perioadă de referință de 5 ani, ceea ce nu s-a

întâmplat, după cum s-a arătat și, în plus, cantitatea extrem de redusă a

producției comercializate face ca această folosire să nu poată fi considerată

serioasă.

Pe de altă parte, Curtea

a constatat că nu s-a dovedit nici caracterul public al folosinței analizate.

Astfel, trei din cele

cinci facturi fiscale depuse la dosar atestă comercializarea produsului către

persoane fizice neidentificate, iar celelalte două facturi atestă vânzarea a

câte 120 unități din produsul purtând marca în litigiu către o persoană

juridică, SC L.A.C.P.G. SRL.

Or, în aceste

condiții, Curtea a considerat dovezile administrate ca fiind insuficiente

pentru a proba caracterul public al folosirii mărcii, destinatarii unei părți

importante a producției cu privire la care s-a dovedit comercializarea fiind

persoane fizice neidentificate, rară a se putea verifica desfacerea produselor

prin circuite publice.

Chiar dacă, astfel

cum a arătat prima instanță, produsele purtând marca C. au fost disponibile

publicului în unitățile proprii, era necesar a se dovedi că acestea sunt în

număr semnificativ și suficient de accesibile publicului pentru a contura o

folosire publică și serioasă, or asemenea dovezi nu s-au administrat.

Dintre dovezile

aflate la dosar, Curtea a înlăturat înscrisul intitulat „Situația valorii

producției marfa" (filele 58-59 dosar fond), având în vedere că acesta

reprezintă o centralizare a producției pe perioada 2003-2005, documentul fiind

emis de însăși pârâta-apelantă, astfel că nu poate fi opus decât acesteia, în

lipsa altor înscrisuri sau a altor mijloace de probă care să îl sprijine.

Mai mult, relevantă nu

era numai producția, ci și comercializarea sub marca pârâtei a produselor

respective, astfel că valoarea probatorie a înscrisului nu este relevantă în

raționamentul de față.

În consecința

argumentelor expuse, s-a reținut că folosința mărcii de către apelanta-pârâtă

nu este una efectivă în sensul avut în vedere de art. 45 din lege, motiv pentru

care Curtea a considerat că în mod greșit a reținut prima instanță ca ne fiind

îndeplinite cerințele pentru decăderea reglementată de art. 45 alin. (1) lit.

a).

Având în vedere că

actele de folosință dovedite în anul 2005 nu constituie o folosire efectivă, Curtea

a constatat că este împlinit și termenul de 5 ani (între 2003 și 2008) în care

nu s-a realizat condiția cerută de lege pentru a înlătura sancțiunea decăderii,

cererea de chemare în judecată fiind întemeiată.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică

decizia sub aspectul greșitei rețineri a împrejurării că pârâta a făcut dovada

folosirii reale și neechivoce a mărcii pentru clasa de produse 32.

Pârâta, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., critică decizia

pentru motivele ce urmează:

În mod eronat

instanța de apel a apreciat lipsa caracterului public al folosirii mărcii C..

Folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter public.

Cu privire la

caracterul public al folosirii mărcilor, în practica instanțelor specializate

s-a reținut că aceasta nu semnifică faptul că produsele respective trebuie să

fie oriunde disponibile, ci este suficient, pentru satisfacerea condiției

privind caracterul public, ca produsele să fie distribuite în magazine

speciale, la un număr restrâns de puncte de vânzare sau chiar prin circuite

particulare.

În mod eronat,

instanța de apel a apreciat lipsa caracterului public al folosirii mărcii C.

prin încercarea de identificare a destinatarilor produselor răcoritoare purtând

marca C. Distinct de faptul că nu reiese importanța numelor persoanelor fizice

destinatare ale produselor purtând marca C., instanța de apel s-a referit numai

la o parte din produsele comercializate, din moment ce reține că produsul

purtând marca C. a fost comercializat către o persoană juridică, SC L.A.C.P.G.

SRL. Din situația facturilor emise în perioada relevantă, reiese un număr mult

mai mare de destinatari persoane juridice, situație a vânzărilor pe care

instanța de apel nu a luat-o în considerare.

Întocmirea de către

societatea recurentă, cea care trebuie să facă dovada folosirii mărcii, a

situației facturilor emise într-o anumită perioadă, nu duce la înlăturarea

relevanței acesteia, pentru simplu motiv al provenienței probei. Potrivit art. 47

din Legea nr. 84/1998, proba folosirii mărcii incumbă titularului acestuia și

se poate face prin orice mijloc de probă. În respectarea acestei sarcini, recurenta

a emis, pe proprie răspundere, un centralizator al situației contabile cu

privire la comercializarea produselor purtând marca C., situație ce teoretic

poate fi oricând verificată în contabilitatea societății și care exemplificativ

a fost susținută prin depunerea facturilor fiscale la dosare.

Chiar referindu-se

numai la facturile fiscale depuse la dosar, instanța nu s-a referit și la facturile

fiscale din 2 ianuarie 2005, din 29 martie 2005, din 3 martie 2005, din 26 mai 2005

și din 28 iunie 2005, ce atestă comercializarea către sifonăria H.C.O., a

aproximativ 10.000 sticle de băuturi răcoritoare purtând marca C.

Se apreciază că

unicul motiv pentru care instanța de apel a apreciat lipsa unei folosiri

efective a mărcii C. a fost acela al unei cantități mai mici de produse

comercializate, decât o cantitate care, în opinia instanței de apel, ar fi

făcut, per se, dovada suficientă a folosirii mărcii, împrejurare pe care

instanța a calificat-o și adaptat-o pentru susținerea neîndeplinirii

condițiilor folosirii efective. In alte cuvinte, instanța de apel a apreciat,

ob inițio, că se impune decăderea titularului din drepturile conferite de marca

C. pentru simplu motiv că produsele comercializate purtând marca în discuție

sunt în număr insuficient, urmând ca același argument să fie adaptat și pentru

susținerea lipsei caracterului public al folosirii, reținând în mod greșit că

probele depuse la dosar fac dovada comercializării numai a 120 de unități din

produsul purtând marca C.

În mod eronat

instanța de apel a apreciat lipsa caracterului serios al folosirii mărcii C.

Folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter serios.

Așa cum s-a arătat,

deși instanța a reținut că folosirea mărcii C. s-a făcut cu caracter real și

neechivoc, aceasta a reținut că valoarea produselor comercializate nu atestă o

folosire serioasă a mărcii C.

Distribuirea

produselor purtând marca C. prin intermediul unui singur punct de lucru sau

cantitatea produselor vândute, în anul 2004 peste 15.000 sticle, în anul 2005,

peste 10.000 sticle, constituie aspecte ce țin de politica de marketing a

societății și de situația economică la un anumit moment, în nici un caz

neputându-se considera că această folosire nu ar fi una serioasă.

Potrivit art. 35 din

Legea nr. 84/1998, societatea noastră este titulara dreptului exclusiv asupra

mărcii C., reunind atribuitele unui drept de proprietate clasic, usus, fructus

și abusus, în virtutea dreptului conferit de lege, pârâta este singura în

măsura să decidă modalitatea de dispunere cu privire la marca sa. În analiza

folosirii efective a unei mărci, din perspectiva trecerii acesteia în domeniul

public, trebuie avută în vedere și calitatea de comerciant a titularului, care

se supune cerințelor pieței și concurenței pe piață. Din acest punct de vedere,

contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că nu contează producția

mărfurilor purtând marca în discuție, ci numai comercializarea, și producția

bunurilor purtând marca este o dovadă a folosirii acesteia, procesul de

producție fiind prima verigă din lanțul comercializării. Este posibil ca un

titular de marcă să producă bunurile pentru a fi comercializate sub semnul

mărcii, însă să nu le poată și comercializa/vinde în condițiile economiei, a

pieții de desfacere, a concurenței.

Se arată că instanța

de apel în mod greșit a admis acțiunea în decădere pentru neuz, din drepturile

conferite de marca C., decăderea fiind o măsură ce sancționează atitudinea

delăsătoare a unui titular de marcă ce nu se mai interesează de marca sa ori

atitudinea unui titular de marcă ce cu intenție a înregistrat o marcă pentru a

bloca utilizarea acesteia de alți comercianți. Se apreciază că recurenta nu a

avut nici un moment, atitudinea unui titular dezinteresat de marca sa ori a

unui titular de rea-credință, dornic să blocheze concurența. Societatea noastră

este titulara mărcii C. încă din anul 1994, făcând demersurile pentru

reînnoirea duratei de valabilitate a acesteia în anul 2004, manifestând în

permanență interesul pentru menținerea în vigoare a mărcii C.

Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 45 din Legea nr. 84/1998, aplicând sancțiunea

decăderii pentru o marcă ce a fost efectiv folosită, cu încălcarea rațiunii și

scopului art. 45 din Legea nr. 84/1998.

Decizia atacată este

nelegală și sub aspectul respingerii apelului formulat de pârâtă, respingând în

mod greșit excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante în formularea

acțiunii în decădere.

S-a susținut în fața

instanței de apel că intimata-reclamantă nu justifică un folos practic actual

decurgând din admiterea acțiunii în decădere din drepturile conferite de marca

C., având în vedere că O.S.I.M. a emis avize de refuz provizoriu arătându-se că

se opun la înregistrare două mărci, atât marca acesteia, cât și marca C.

În condițiile în

care, alături de marca recurentei, a fost opusă și o altă marcă, interesul

intimatei - reclamante în promovarea acțiunii de decăderea mărcii subscrisei nu

îndeplinește condiția de a fi născut și actual.

S-a arătat că

intimata - reclamantă nu poate dobândi niciun folos practic ca urmare a decăderii

din drepturile conferite de marca C. La formularea unei noi cereri de înregistrare

a mărcii, intimatei - reclamante i se va opune notorietatea mărcii C. băutura

răcoritoare întrucât, potrivit legii, o marcă notorie nu este necesar a fi

înregistrată (art. 3 lit. c) din Lege).

În eventualitatea

depunerii unei noi cereri de înregistrare a unei mărci cuprinzând sintagma C.,

O.S.I.M. va fi obligată să ia în calcul notorietatea mărcii chiar dacă aceasta

nu ar mai fi înregistrată la acel moment, lipsind astfel folosul practic pe

care intimata-reclamantă l-ar putea obține în urma admiterii prezentei cereri

de decădere.

Pentru toate aceste

motive, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate

în sensul respingerii apelului formulat de intimata - apelantă SC D.R. SRL,

admiterii apelului pârâtei, iar pe fond respingerea acțiunii în decădere

formulate de intimata-reclamantă SC D.R. SRL în principal ca lipsită de interes

și pe fond ca neîntemeiată.

Reclamanta, prin

întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. invocă

nulitatea recursului pârâtei, pe fond solicitând respingerea acestuia ca

nefondat.

Pârâta, prin

întâmpinarea formulată cu respectarea dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc.

civ. invocă excepția lipsei de interes în formularea recursului, pe fond

solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a dispozițiilor legale reține cele ce urmează:

Cele două excepții

invocate vor fi analizate cu prioritate față de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ.

- Condiția

interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul judecății, inclusiv în

exercitarea căilor de atac.

În cauza de față,

recursul reclamantei este declarat în contra argumentelor deciziei referitoare

la reținerea caracterului real și neechivoc al folosirii mărcii.

Recurenta nu

justifică niciun interes practic, căci susținerea interesului ca derivând

dintr-o precauție procedurală în situația admiterii recursului pârâtei, nu

reprezintă, nu semnifică folosul practic, imediat pe care l-ar putea avea în

urma exercitării căii extraordinare de atac.

Atacarea

considerentelor, chiar dacă este, de principiu admisibilă, trebuie să aibă la

bază interesul de a nu-i putea fi opusă o eventuală putere de lucru judecat.

În cauza de față

legiuitorul pretinde doar ca marca să fi fost folosită efectiv, rafinarea noțiunii

de folosință efectivă în folosință reală, neechivocă, publică și serioasă este

creație a practicii și jurisprudenței, pretinzându-se îndeplinirea cumulativă a

cerințelor menționate.

Drept urmare, lipsa

unei folosiri publice și serioase, este suficientă pentru a duce la decăderea

din drepturile conferite titularului mărcii.

- Recurentul-pârât a

arătat cu claritate criticile aduse deciziei pronunțate în apel, în legătură cu

motivarea dată și cu temeiurile de drept incidente cauzei.

Este real că în

recurs nu poate fi reevaluată situația de fapt rezultată din probatoriul

administrat, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., numai că ne aflăm în

situația particulară a lit. a) din art. 46 alin. (1) a Legii nr. 84/1998,

republicată, precum și a alin. (3) din art. 46 din același act normativ, ce

impune judecătorului să verifice dacă actele săvârșite de titularul mărcii

reprezintă ori nu dovezi ale folosirii efective.

Instanța de recurs

poate verifica aplicarea legii doar atunci când situația de fapt este pe deplin

stabilit conform art. 304 C. proc. civ. or, în cazurile având drept obiect

decăderea titularului din drepturile conferite de marcă pentru neuz, instanța

de recurs nu poate aprecia asupra corectei aplicări a legii decât dacă verifică

actele săvârșite de titularul mărcii în cei 5 ani dinaintea formulării cererii

de chemare în judecată.

Recursul declarat în

astfel de cauze ar trebui considerat întotdeauna nul dacă s-ar adopta opinia

reclamantei, ceea ce ar goli de conținut dreptul părților de a exercita calea

extraordinară de atac.

Înalta Curte, pentru

argumentele ce succed va admite excepția lipsei de interes a reclamantei în

exercitarea recursului și va respinge, ca nefondată, excepția nulității

recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte, pe

fondul recursului pârâtei, va constata caracterul nefondat al acesteia pentru

considerentele ce urmează:

Marca a cărei

decădere s-a solicitat este o marcă combinată, fiind compusă din mai multe

clemente verbale și figurative, respectiv clementul verbal „C.", elementul

verbal „băutură răcoritoare" și elemente grafice constând în reproducerea

stilizată a unui ursuleț care ține în brațe o sticlă de băutură răcoritoare.

Pentru a se reține folosirea efectivă a mărcii a cărei decădere se solicită,

trebuie să se facă dovada folosirii atât a elementului verbal "C.",

cât și a elementului figurativ ce însoțește elementul verbal, astfel cum marca

a fost înregistrată.

Aceste etichete

conțin însă reprezentarea grafică a unei alte mărci, ce conține o cu totul altă

reprezentare grafică și care nu mai este în vigoare în prezent pe teritoriul

României, fiind refuzată de la protecție.

Criticile formulate

de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 110/ A din 20

aprilie 2010 prin care instanța de apel a reținut lipsa caracterului public și

serios al folosirii mărcii „C. băutură răcoritoare" pentru clasa de

produse 32 sunt neîntemeiate, instanța de apel făcând aplicarea și

interpretarea legală a prevederilor art. 45 din Legea nr. 84/1998 în ceea ce

privește noțiunile de folosire „serioasă și publică".

Singurele facturi ce

fac dovada comercializării către un terț a produsului "C." sunt cele

emise către SC L.A.C.P. SRL din lunile septembrie și decembrie 2005 în valoare

totală de 288,44 lei.

Critica

recurentei-pârâte referitoare la nereținerea de către instanța de apel a

înscrisurilor privind producția bunurilor purtând marca C. în dovedirea

folosirii mărcii este nefondată, deoarece procesul de producție a băuturilor

răcoritoare nu reprezintă o folosire efectivă - cu caracter public a mărcii, ci

numai un act preparator care însă nu întrunește condiția unei folosiri publice.

Or, numai comercializarea produselor către publicul consumator poate fi

considerată o folosire publică, aptă de a îndeplini funcția esențială a mărcii.

Invocarea de către recurenta-pârâtă a cerințelor pieței și a concurenței de pe

piață nu poate conduce la înlăturarea cerinței imperative privind caracterul

public al folosirii mărcii, deoarece, conform regulilor din piață, orice

comerciant este liber să își stabilească propria strategie de marketing și să

ia deciziile de afaceri pe care le consideră potrivite, inclusiv în ceea ce

privește momentul, cantitatea și modalitățile de comercializare a produselor

sale.

Instanța a reținut

valoarea facturilor fiscale ce fac dovada comercializării produsului pentru

produsul C. pe parcursul lunilor mai-decembrie 2005, al căror cuantum nu

depășește 1.000 lei, constatând de asemenea că alte facturi fiscale care să

probeze comercializarea produselor în restul intervalului de referință - 9

iunie 2003 - 09 iunie 2008 nu au fost depuse. În consecință, volumul vânzărilor

ce reiese din facturile depuse la dosar nu poate face dovada unei folosiri

serioase a mărcii, fiind cu atât mai nesemnificativ și prin raportarea acestuia

la cifra de afaceri în anul 2005 a SC C. SA (de peste 4.500.000 lei). O astfel

de folosire nu poate îndeplini funcția esențială a mărcii, de a garanta

originea produselor, permițându-le consumatorilor să le identifice.

Instanța de apel a

analizat folosirea mărcii și în raport cu tipul și natura produsului - băuturi

răcoritoare - un produs caracterizat de o piață în care folosirea mărcii

trebuie să fie valoric și cantitativ semnificativă pentru ca marca să fie

reținută de consumator ca un mijloc de identificare a produsului și de garanție

a calității. In ceea ce privește produsele de larg consum cu o valoare scăzută,

că folosirea acestora trebuie să fie semnificativă din punct de vedere

cantitativ pentru a se reține existența unei folosiri efective. In acest sens

practica O.S.I.M. este constantă astfel cum rezultă din cauza H.C. vs. H.N.

Frecvența utilizării

de către SC C. SA a produsului băuturi răcoritoare (criteriu recomandat de C.E.J.)

este foarte redusă, iar, pe de altă parte, cantitatea de produse comercializată

este și ea foarte redusă. Caracteristicile pieței pentru această categorie de

produse conduc la concluzia că pentru acest tip de produse comercializarea

trebuie să fie una constantă și importantă cantitativ pentru ca marca să își poată

îndeplini funcțiile pentru care a fost protejată. De asemenea, trebuie avut în

vedere și prețul produsului comercializat de recurenta-pârâtă sub marca C. - 1

leu, valoare în mod evident foarte scăzută. După cum s-a reținut în mod

constant în practica comunitară, o asemenea valoare scăzută a prețului unitar

trebuie compensată cu un volum semnificativ al produselor comercializate, ceea

ce nu s-a dovedit în prezenta cauză.

Așadar,

caracteristicile pieței pentru produsele băuturi răcoritoare indică faptul că

produsele cu preț mic sunt, ca regulă generală, vândute în cantitate mai mare

decât produsele cu preț foarte ridicat. Astfel, o cifra de vânzare scăzută,

exprimată în valoare absolută, ale unui produs cu preț mic sau mediu, permit să

se concluzioneze o utilizare neserioasă a mărcii în cauză și în acest sens

reținerea instanței de apel este pe deplin legală.

Instanța a înlăturat

facturile emise de recurenta-pârâtă către persoane fizice deoarece nu se

menționează niciun atribut de identificare al persoanelor fizice pentru a putea

verifica desfacerea produselor prin circuite publice, facturile emise către persoane

fizice neidentificate nu îndeplinesc condițiile legale de emitere în sensul art.

155 pct. 5 din C. fisc. Acesta este raționamentul instanței în baza căruia au

fost înlăturate ca nerelevante facturile emise către persoane fizice, nefiind

vorba de vânzări directe consumatorilor asemănător vânzărilor din chioșcuri,

cofetării, stradal, etc.

Recurenta-pârâtă nu a

făcut dovada comercializării produselor sub marca C. prin circuite publice.

Deși argumentează în cadrul recursului formulat că pentru reținerea

caracterului public al folosirii mărcilor este suficient ca produsele să fie

disponibile în magazine speciale, la un număr restrâns de puncte de vânzare sau

chiar prin circuite particulare, susținând că produsele au fost comercializate

în unitățile proprii, recurenta-pârâtă SC C. SA nu a administrat la dosarul

cauzei probe din care să rezulte că aceste unități proprii există sau au

existat și că în cadrul acestora s-au comercializat produse sub marca în cauză.

Instanța de apel a

înlăturat corect înscrisul „Situația valorii producției măria pentru anii 2003-2008” deoarece pentru stabilirea caracterului public al folosirii mărcii relevantă nu este numai

producția, ci, mai ales, comercializarea sub marca recurentei-pârâte a

produselor respective. Or, după cum s-a arătat anterior, din probele

administrate de SC C. SA nu a rezultat decât comercializarea unei cantități

nesemnificative de - băuturi răcoritoare.

Înalta Curte, însușindu-și

în totalitate considerentele instanței de apel pentru argumentele ce preced, va

respinge recursul pârâtei ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului pârâtei SC C. SA, formulată de reclamanta SC D.R. SRL.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 110/ A din 20

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Admite excepția

formulată de pârâta SC C. SA și respinge ca, lipsit de interes, recursul

declarat de reclamanta SC D.R. SRL împotriva Deciziei nr. 110/ A din 20 aprilie

2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 iunie 2011.