ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2975/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2975/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Iași la 30 octombrie 2009, reclamanta SC I. SRL lași a chemat în

judecată pe pârâta SC I.S. SRL Iași, solicitând:

-

să se constate că semnul „I.S.",

atât prin înregistrarea lui ca nume comercial al pârâtei, cât și prin folosirea

în cadrul activității comerciale a pârâtei, încalcă drepturile exclusive ale

reclamantei cu privire la mărcile înregistrate: „I." și „I.S.";

-

să fie obligată pârâta să înceteze a

folosi denumirea I.S.", ca nume comercial, în activitatea sa economică;

-

să se dispună efectuarea înregistrării

în Registrul Comerțului, a modificării firmei pârâtei, în sensul eliminării din

numele comercial al acesteia, a mărcii „I."

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) și (3) din Legea nr.

84/1998.

Prin

acțiunea reconvențională, pârâta SC I.S. SRL a solicitat: - să se constate că

semnul „I.S.", utilizat ca nume comercial al societății pârâte este

folosit atât în relațiile comerciale cu terții cât și în promovarea publicitară

cu bună credință și nu încalcă drepturile reclamantei cu privire ia marca

înregistrată „SC I. SA", neputând exista riscul confijziei între denumirea

celor două societăți, respectiv „SC I. SRL" și „SC I.S."SRL și să se

constate că marca „I." a fost înregistrată de pârâta SC „I.S." SRL

Iași la O.S.I.M sub nr, de marcă pentru Clasa de servicii 35, conform

clasificării Nisa, având data de depozit - 20 noiembrie 2006, anterior

înregistrării de reclamantă a mărcii „I." (pentru clasa de servicii 35 -

la data de 26 februarie 2009) și a mărcii „I.S." (pentru lista de produse

și servicii nr. 9, 16, 35, 37, 42 la data de 24 februarie 2009);

Prin

sentința civilă nr. 1915 din 03 octombrie 2011, Tribunalul lași, secția l

civilă,

a respins

excepția inadmisibilității cererii reconvenționale invocată de reclamantă și a

respins acțiunea formulată de reclamantă.

A admis

în parte cererea reconvențională formulată de SC I.S. SRL și a constatat că

marca I." a fost înregistrată la O.S.I.M., de pârâta reclamantă SC I.S.

SRL, sub nr. 82798, la data de 20 noiembrie 2006, pentru Clasa de

produse/servicii 35.

A

respins celelalte capete din cererea reconvențională șî a fost obligată

reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând desființarea acesteia

și rejudecând în fond, să fie admisă acțiunea principală așa cum a fost

formulată și respinsă cererea reconvențională, cu cheltuieli de judecată.

Prin

Încheierea nr. 2865 din 27 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 2148/1/2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis cererea formulată

de reclamantă și a dispus strămutarea judecății apelului de la Curtea de Apel

lași la Curtea de Apel Alba lulia.

Prin Decizia

civilă nr. 52/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul

reclamantei,

Recursul

declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva deciziei instanței de apel a fost

admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin

Decizia nr. 5186 din 12 noiembrie 2013, a casat hotărârea recurată și a trimis

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în

ceea ce privește conflictul marcă - nume comercial, instanța de apel a dat

relevanța cuvenită datelor de dobândire a drepturilor, în contextul aplicării

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, principiul anteriorității fiind un

principiu fundamental în materia protecției drepturilor de proprietate

intelectuală, fiind de neconceput ca cel care dobândește ulterior un drept să

se poată opune unui drept deja preexistent, cu care ar intra în conflict ori să

ceară anularea acestuia. În consecință, nu s-ar putea cere anularea unei mărci

pe motiv că ulterior o altă persoană a dobândit protecție cu privire la un nume

comercial identic sau similar.

În ceea ce

privește însă modul de utilizare a denumirii în activitatea comercială,

existența unui conflict cu marca nu este exclus atunci când este făcut într-un

asemenea mod încât consumatorul stabilește o legătură între aceasta și bunurile

comercializate - ipoteză în care se verifică respectarea principiului

loialității folosirii semnului, impus de art. 39 alin. (2) din Legea nr.

84/1998, în care este transpus art. 6 alin. (1) teza finală din Directiva nr.

2008/95/CE și criteriile de apreciere care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.,

decizia cadra în această materie fiind cea pronunțată în cazul C - 17/06

Celine.

Instanța

supremă a arătat că acest mod de utilizare a denumirii comerciale nu a fost

cercetat în cauză, astfel că s-a impus aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., instanța de rejudecare urmând a stabili dacă modul de utilizare a

denumirii comerciale este de natură a stabili o legătură între semn și bunurile

comercializate/serviciile pe care le prestează și dacă semnul, în ipoteza

reținerii modalității de folosire în sensul arătat, respectiv dacă semnele

indicate ca fiind în conflict sunt identice sau similare și sunt îndeplinite

toate celelalte cerințe pe care le impune a fi verificate o acțiune în

contrafacere,

În ceea ce

privește utilizarea semnului în activitatea comercială a pârâtei, Înalta Curte

a statuat că decizia instanței de apel nu este contradictorie pentru a fi

atrasă incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ceea ce

susține reclamanta nu este însă folosirea semnului de către pârâtă pentru

activități ce beneficiază de protecțiea conferită de marca înregistrată, ci

pentru produse/servicii care exced această protecție, cu invocarea protecției

mărcii înregistrată, de natură a-i prejudicia drepturile conferite de mărcile

pe care le deține. Sub acest aspect, s~a reținut că decizia instanței de apel

nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că

reclamanta a făcut referire la probatorii în baza cărora susține dovedirea

faptului că pârâta desfășoară activități de care nu beneficiază de protecție

prin marca înregistrată, prevalându-se de aceasta - fără ca în motivare să se

regăsească argumentele pentru care criticile au fost înlăturate.

Înalta Curte a

reținut că este necesar ca instanța de apel să analizeze apărările formulate

privind utilizarea de către pârâtă a semnului înregistrat ca marcă pentru

produse/servicii pentru care nu beneficiază de protecție prin marca

înregistrată, deci ca semn care să permită a distinge produsele sau serviciile

sale de cele ale altor întreprinderi.

În ceea

ce privește cererea reconvențională s-a reținut că solicitările pârâtei vizează

aspecte care sunt supuse analizei instanței în soluționarea cererii principale,

astfel realizându-se dreptul de care aceasta se prevalează. Pe de altă parte,

s-a reținut că prin solicitările făcute pârâta tinde la stabilirea unei stări

de fapt - cerere inadmisibilă, potrivit normelor procedurale incidente, ceea ce

a atras incidența motivului de recurs prev. de art 304 pct. 5 C. proc. civ.

în

rejudeeare, după casare, Curtea de Apel Alba lulia, prin Decizia nr. 33 din 24

aprilie 201.4,

a admis

apelul declarat de reclamanta principală SC I. SRL Iași împotriva sentinței nr.

1915/2011 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a schimbat în tot

sentința atacată șî, rejudecând cauza;

-

a admis în parte acțiunea principală

formulată de reclamanta principală SC I. SRL Iași;

a

constat că semnul I.S., atât prin înregistrarea lui ca nume comercial al

pârâtei cât și prin folosirea acestuia în cadrul activității comerciale

desfășurată de pârâtă încalcă drepturile exclusive ale reclamantei cu privire

Ia mărcile înregistrate I. și I.S.;

-

a obligat pe pârâta SC I.S. SRL Iași

să înceteze a folosi denumirea de I.S. ca nume comercial în activitatea sa

economică pentru produsele șî serviciile pentru care marca reclamantei a fost

înregistrată prin certificatele de înregistrare a mărcii din 18 decembrie 2006,

din 25 septembrie 2008 și din 1 septembrie 2008;

-

a respins în rest acțiunea;

-

a respins acțiunea reconvențională și

a obligat pe pârâta SC I.S. SRL să plătească reclamantei principale SC I. SRL

suma de 20.357,15 lei, cu titlu de .cheltuieli de judecată efectuate în toate

fazele procesuale desfășurate până în prezent.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta SC

I. SRL are un drept exclusiv acordat pentru marca înregistrată I., pentru

produsele și serviciile din următoarele clase conform Clasificării de la Nisa:

-

conform certificatului O.S.I.M. din 18

decembrie 2006, reclamanta are un drept exclusiv asupra produselor /serviciilor

din clasele 9, 16, 37 și 42, așa cum sunt descrise detaliat în anexa acestui

certificat, aflat la fila 9, dosar fond,

-

conform certificatului O.S.I.M. din 1

septembrie 2008 reclamanta are un drept exclusiv asupra produselor/serviciilor

din clasa 35, detaliate în anexa la acest certificat, aflat la fila 8, dosar

fond

,

-

conform certificatului O.S.I.M. din 25

septembrie 2008 reclamanta are un drept exclusiv acordat pentru marca înregistrată

I.S. pentru

serviciile din clasele 9, 16, 37,42 și

35, menționate în concret în anexa la certificat, aflat la fila 10, dosar fond.

Pârâta SC I.S.

SRL are, conform certificatului O.S.I.M. din 20 noiembrie 2006 (fila 37, dosar

fond), un drept exclusiv acordat pentru marca I. numai pentru serviciile din

clasa 35 conform clasificării de la Nisa, care se regăsesc menționate în

concret în cuprinsul respectivului certificat.

Instanța de

apel a reținut că întrucât pentru produsele din clasele 9, 16, 37 și 42 doar

reclamanta are marcă înregistrată, doar aceasta poate invoca dreptul exclusiv

asupra mărcii, garantat de art. 35 din Legea nr. 84/1998, prin emiterea

certificatelor de înregistrare din 18 decembrie 2006 și din 25 septembrie 2008.

Pentru produsele/serviciile

din această clasă, pârâta SC I.S. SRL nu are marcă, întrucât cererea formulată

de aceasta la data de 3 octombrie 2008 a fost respinsă tocmai pentru că exista

deja marca înregistrată a reclamantei pentru produsele din această clasă (fila

239 dosar fond).

În ceea

ce privește produsele/serviciile din clasa 35 instanța de apel a reținut că

trebuie făcută distincție între titlurile de proprietate pe care le prezintă

ambele părți, context în care se vor face aprecieri de fapt care se impun și

prin prisma cererilor formulate de reclamanta reconvențională, cerere care va

fi respinsă.

Astfel, pârâta

SC I.S. SRL este titulara mărcii înregistrate în baza certificatului de

înregistrare din 20 noiembrie 2006, marca fiind protejată timp de 10 ani numai

pentru serviciile/produsele din clasa 35 care se regăsesc menționate în concret

în cuprinsul certificatului, adică „regruparea în avantajul terților a

produselor consumabile (rechizite), cu excepția transportului lor, permițând

consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod".

Produsele/serviciile din clasa 35

pentru care este protejată marca pârâtei în baza acestui certificat sunt

esențialmente diferite de produsele/serviciile din aceeași clasă 35 pentru care

este protejată marca reclamantei în baza certificatului din 1 septembrie 2008,

respectiv „ regruparea în avantajul terților a următoarelor produse: aparate de

marcat electronice fiscale, cântare electronice, echipamente coduri bare,

programe informatice și consumabile aferente acestora, calculatoare (cu excepția

transportului lor) permițând consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod;

servicii de import, export în legătură cu aceste produse."

De asemenea, reclamanta este titulara

mărcii înregistrate I.S. în baza certificatului din 25 februarie 2008, pentru

produsele/serviciile din clasele 9, 16, 35, 37 și 42, cele din clasa 35

referindu-se la „regruparea în avantajul terților a produsele din clasele 9, 16

permițând consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod; servicii de import

- export în legătură cu aceste produse, cu excepția rechizitelor" (fila

10, dosar fond).

Prin urmare

instanța de apel a reținut că solicitarea pârâtei-reclamantă reconvențională de

a se constata că înregistrarea sa pentru clasa de servicii 35 la data de 20

noiembrie 2006 este anterioară înregistrării reclamantei pârâte

reconvenționale, la data de 1 septembrie 2008 și 25 septembrie 2008, este

nefondată, deoarece înregistrările nu au fost făcute pentru produse identice.

Așa fiind,

pârâta se bucură de protecția exclusivă a mărcii înregistrate la data de 20

noiembrie 2006 pentru „regruparea în avantajul terților a produselor

consumabile (rechizite), așa cum sunt menționate in anexa la certificat.

Principiul anteriorității recunoscut ca principiu fundamental în materia

protecției drepturilor de proprietate intelectuală de Legea internă 84/1998 și

de legislația comunitară, conferă pârâtei dreptul exclusiv asupra mărcii fiind

de neconceput ca cei care dobândește ulterior un drept să se poată opune unui

drept deja existent, cu care ar intra în conflict ori să ceară anularea

acestuia.

Reclamanta

însă a dobândit ulterior pârâtei, la datele de 1 septembrie 2008 și 25

septembrie 2008 drepturi exclusive care îi acordă protecție pentru o activitate

care nu se suprapune cu cea pentru care este protejată marca pârâtei,

reclamanta principală invocând protecția oferită de marcă pentru

produsele/serviciile enumerate în anexele la certificate.

Este de

observat, sub acest aspect, că în cuprinsul certificatului de înregistrare a

mărcii din 25 septembrie 2008, emis în favoarea reclamantei principale, la

descrierea produselor/serviciilor pentru clasa 35 pentru care marca a fost

înregistrată se prevede expres că se exclud rechizitele (fila 10 verso, dosar

fond). Excluderea rechizitelor s-a făcut tocmai pentru că în ceea ce privește

aceste produse exista deja marca înregistrată a pârâtei, în baza certificatului

din 20 noiembrie 2006, care îi conferea protecție exclusivă pentru „regruparea

în avantajul terților a produselor consumabile (rechizite)".

Această

diferențiere esențială a drepturilor părților nu a fost făcută de instanța de

fond, ceea ce a dus la greșita admitere a acțiunii reconvenționale și la

constatarea că reclamanta și-a înregistrat marca pentru clasele de

produse/servicii nr. 35 la o dată ulterioară (2008), după înregistrarea mărcii

pârâtei pentru produse/servicii din aceeași clasă 35 (2006), ceea ce ar fi fost

chiar contrar Legii nr. 84/1998, mărcile neputând fi înregistrate pentru

produse identice, conform art. 6 din Legea nr. 84/1998.

Stabilirea

eronată a acestei stări de fapt s-a datorat confuziei create de expertul

loanițescu Traian care interpretează într-o manieră absolut originală noțiunea

de „produse consumabile - rechizite", incluzând în această categorie

mașinile de scris, calculatoarele, laptopurile, calculatoarele de birou și

considerând că titulara certificatului de înregistrare din 20 noiembrie 2006

(pârâta SC I.S. SRL) are dreptul de a desfășura activități și cu privire la

aceste produse (fila 85, dosar fond). Expertul explică această noțiune prin

trimiterea la D.E.X., însă tocmai definiția din acest dicționar dovedește că

raționamentul expertului este greșit și de natură să creeze confuzie cu privire

la drepturile părților și să suprapună de o manieră nepermisă titlurile lor de

proprietate.

Astfel,

conform D.E.X. rechizitele sunt obiecte de scris (cerneală, creioane, penițe,

radiere) necesare elevilor, funcționarilor, accesorii pentru scris (în birouri)

și este de necontestat că doar pârâta are un drept de proprietate exclusiv

pentru activitățile referitoare ia produsele/serviciile din această subclasă

35, obținut la data de 20 noiembrie 2006 prin certificat, însă nu această

activitate constituie obiect al prezentului litigiu.

Prin

interpretarea eronată a noțiunii de „rechizite" expertul loanițescu a

extins în mod nelegal categoria de servicii pentru care se bucură de protecție

marca pârâtei și a suprapus-o peste sfera de protecție de care se bucură

mărcile reclamantei I.S. și I., pentru care pârâta nu are marcă. Astfel,

mașinile de scris, calculatoarele, laptopurile sunt incluse în clasele 9, 16 și

37 pentru care numai reclamanta are marcă înregistrată, respectiv „case

înregistratoare, mașini de calculat, echipament pentru tratarea informației și

calculatoare, programe de calculator, mașini de scris și articole pentru birou,

materiale plastice pentru ambalaj, construcții, reparații, servicii de

instalații, instalare și reparații de aparate electrice, servicii de

reîncărcare pentru cartușe de cerneală, crearea și dezvoltarea calculatoarelor

(filele 9-10, dosar fond).

În mod

evident, aceste produse și servicii nu sunt „produse consumabile", noțiune

pe care o găsim în certificatul de ia fila 37, emis în favoarea pârâtei,

diferențierea între produsele pentru care au fost acordate cele două mărci

fiind evidențiată chiar în cuprinsul certificatelor emise în favoarea

reclamantei, enumerarea excluzând în mod expres produsele „rechizite",

care se regăsesc în certificatul eliberat anterior, pârâtei.

În consecință,

pârâta SC I.S. SRL a obținut protecție prin emiterea certificatului din 20

noiembrie 2006 pentru „regruparea în avantajul terților a produselor

consumabile (rechizite)", în timp ce reclamanta SC I. SRL a obținut

protecție ulterior, pentru clasele 9, 16, 37, 42 și 35 prin emiterea certificatelor

din 18 decembrie 2006, din 1 septembrie 2008 și din 25 septembrie 2005, cu

precizarea că din sfera produselor din clasa 35 au fost excluse în mod expres

rechizitele, pentru care marca pârâtei a fost prima înregistrată.

În ceea ce

privește activitățile pe care le desfășoară pârâta, instanța de apel a reținut

că din probele administrate în cauză rezultă că aceasta desfășoară activități

care nu intră în sfera de protecție a mărcii sale, respectiv nu se limitează Ia

„rechizite", ci desfășoară și activități pentru care numai reclamanta are

o marcă înregistrată.

Înregistrarea pârâtei

în Registrul Comerțului cu numele comercial I.S. este făcută în raport de

reglementările legale aplicabile, respectiv Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990

privind registrul comerțului.

Înregistrarea pârâtei

la O.R.C. sub denumirea de SC I.S. SRL conferă acestei societăți comerciale

dreptul asupra folosirii numelui în activitatea sa curentă, pentru

identificarea ca persoană juridică, însă nu este constitutivă de drepturi în

sensul Legii nr. 84/1998.

Ceea ce poate

face pârâta sub numele ei comercial I.S. este prevăzut de art. 29 din Legea nr.

26/1990 adică să menționeze numele comercial SC I.S. SRL pe facturi, oferte,

comenzi, tarife, prospecte și orice alte documente întrebuințate în comerț.

Această înregistrare este diferită însă de înregistrarea mărcii care se

efectuează în baza Legii nr. 84/1998, aceasta fiind singura reglementare iegală

conform căreia se dobândește un drept de proprietate intelectuală/industrială

asupra semnului protejat ca marcă, dreptul fiind exclusiv cu privire la semnul

înregistrat, dar este limitat, așa cum este definit limitativ în anexele

certificatelor de înregistrare eliberate de O.S.I.M.

Numai cu

privire la produsele și serviciile concret prevăzute acolo titularii au

drepturi exclusive, neputând pretinde mai mult decât au și nici nu pot să facă

alte produse și alte servicii sub acea marcă, pentru că încalcă dreptul care a

fost acordat altui titular ce a obținut înregistrarea pentru alte produse și

servicii din aceeași clasă conform clasificării de la Nisa.

Analizând

condițiile impuse de art. 6 din Directiva nr. 2008/95/CE transpusă în art. 38 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a constatat că reclamanta este îndreptățită

să ceară instanței să interzică pârâtei să folosească denumirea sa în

activitatea sa comercială, atâta timp cât activitatea pârâtei nu este conformă

practicilor loiale.

Pentru a

conchide astfel, instanța de apel a coroborat probele administrate din care

rezultă că pârâta desfășoară activități care intră în sfera de protecție a

reclamantei: declarațiile martorilor, înscrisurile depuse la dosar, expertiza

judiciară efectuată de expertul I.T. precum și expertizele extrajudiciare

depuse de reclamanta principală la dosarul Tribunalului Iași, acestea din urmă

fiind efectuate de experți judiciari specializați în proprietate intelectuală,

aflați pe lista comunicată de B.L.E. de pe lângă Tribunalul Iași (filele 39-42,

dosar fond).

Astfel, în

procesul verbal încheiat cu ocazia întâlnirii din 22 iulie 2010 convocată de

expertul Ioanițescu 5-a consemnat că pârâta a comercializat și alte produse și

servicii sub denumirea de I., respectiv case de marcat, imprimante fiscal

integrabile în sistemul fiscal, cântare electronice (fila 100, dosar fond).

De asemenea,

în cuprinsul expertizei efectuate de expertul Ioanițescu se reține că pârâta

comercializează pe piața din județul Iași, produse protejate prin mărcile

înregistrate ale reclamantei, respectiv aparate de marcat electronice, cântare

electronice, echipamente coduri bare, programe informatice și consumabile

aferente acestora (fila 57 dosar fond).

Expertul

menționează că reclamanta a prezentat în susținerea afirmațiilor sale

următoarele probe, pe care pârâta nu le-a contestat: produse din clasa A.M.E.F.

(case de marcat, imprimante fiscale), cântare electronice, clasa scanner, clasa

P.C. și consumabile), panoul din fața sediului SC I.S. SRL în care sunt

indicate produsele pe care le comercializează această firmă, respectiv : case

de marcat, cântare electronice și altele, anunțurile publicitare din Ziarul de

Iași și din ziarul Evenimentul în care este prezentată emblema SC I.S. SRL și

se face referire la sisteme fiscale, magazine și restaurante (filele 123 -

126, dosar fond).

De

asemenea, din declarațiile martorilor A.M. și I.V., anunțuri de mică

publicitate rezultă că pârâta se folosește In activitatea comercială de

denumirea înregistrată la Registrul Comerțului și își face publicitate folosind

acest nume comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, în

sensul art. 6 alin. (1) din Directivă.

Martora I.V.

propusă de reclamantă (filele 301-302) arată că personal a confimdat cele două

denumiri I. 1996 și I.S., iar martorul A.M. propus de pârâtă (filele 299 - 300)

susține că a avut raporturi comerciale numai cu pârâta și nu cunoaște o altă

societate cu denumire asemănătoare, însă aceste raporturi le desfășoară din

anul 1995. Or, pârâta s-a înființat ca societate comercială abia în anul 2003,

deci martorul nu putea avea raporturi comerciale din anul 1995 decât cu

societatea reclamantă, ceea ce înseamnă că martorul a confundat cele două

societăți comerciale.

La

filele 247-248 dosar fond, sunt două adrese care dovedesc o dată în plus

confuzia care există în percepția publicului cu privire la cele două societăți

comerciale: dispozitivul de verificat bancnote Cash Tester a fost trimis și

facturat din eroare către SC I.S. SRL (fila 247), iar memoria fiscală Total S

s-a facturat și trimis greșit către SC I. SRL (fila 248).

Aceste probe

dovedesc faptul că există risc de confuzie evidentă între titularul mărcii

înregistrate și societatea care folosește semnul. Titularul mărcii

înregistrate, constând în denumirea I.S. este reclamanta SC I. SRL, prin

urmare, atunci când pârâta folosește semnul I.S. în alt loc decât acolo unde

are dreptul conform prevederilor Legii nr. 29/1990, încalcă drepturile

exclusive ale reclamantei cu privire la mărcile sale înregistrate.

De

asemenea, există risc de contuzie vizuală intre SC I. SRL și SC I.S. SRL pentru

că elementul dominant al fiecăreia dintre cele două denumiri este I., care este

identic, deci nu poate fi pusă la îndoială existența riscului ca

s

în

percepția consumatorilor și a partenerilor de afaceri, să se producă o confuzie

între titularul mărcii și societatea care folosește semnul, concluzia instanței

de fond în sensul că „semnele celor două societăți sunt totai diferite și nu

există nici un risc de confuzie, fiind ușor de diferențiat" este contrară

probelor administrate și contrară legii, prin urmare, de neacceptat.

Prin

urmare, există posibilitatea declanșării unui conflict între denumirea firmei

pârâtei și mărcile înregistrate ale reclamantei, folosirea semnului de către

pârâtă fiind de natură să afecteze funcția mărcii reclamantei, aceea de

garantare a originii produselor și serviciilor.

Așa cum

rezultă din detalierea conținutului claselor pentru care reclamanta a obținut

înregistrarea mărcilor I. și I.S., domeniul de activitate referitor la vânzare

și service case de marcat fiscale, cântare electronice, soft de gestiune și

vânzare de consumabile aferente acestora este acoperit prin înregistrarea

mărcii I. pentru clasa de produse și servicii 35, dar și prin înregistrarea

aceleiași mărci I.S. pentru clasele 9, 16, 37, 42, 35.

Or, așa

cum s-a arătat mai sus, în afară de role, produs care face parte din categoria

rechizitelor și pentru care s-a înregistrat marca I., în favoarea pârâtei,

aceasta a mai inscripționat și alte produse și servicii sub denumirea de I.

Pârâta folosește numele comercial în anunțuri publicitare, pe autoturismele

firmei, pe o parte din produsele comercializate tocmai pentru a desemna

serviciile prestate și produsele vândute, de unde rezultă că numele comercial

este folosit în activitatea comercială tocmai pentru a se face cunoscută pe

piață și pentru a face cunoscute produsele și serviciile pe care le oferă

(altele decât rechizite și care sunt identice cu produsele și serviciile

oferite de reclamantă).

Prin urmare,

fără a avea înregistrată marca I. pentru clasele 9, 16, 37, 42 și 35 (cu

excepția rechizitelor); pârâta a obținut aceeași finalitate pe care i-ar fi

conferit-o înregistrarea mărcii pentru respectivele clase: terții, partenerii

de afaceri, agenții economici asociază produsele și serviciile oferite de pârâtă

cu marca I. Or, aceasta înseamnă că este îndeplinită condiția prevăzută de art.

6 din Directiva nr. 2008/95/CE și anume utilizarea de către pârâtă a numelui

său în activitatea comercială aduce atingere funcțiilor mărcii reclamantei și,

în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența

produselor sau serviciilor, folosirea semnului Iară consimțământul titularului

mărcii (reclamanta SC I. SRL), fiind de necontestat.

O dovadă în

plus a activității comerciale pe care o desfășoară pârâta este chiar apărarea

pe care ea însăși și-a construit-o în fața instanței de rejudecare a apelului,

în care a solicitat introducerea în cauză a O.S.I.M. București, pentru ca

această instituție să-și exprime punctul de vedere cu privire la stabilirea

domeniului de protecție conferit prin marca I. conform Certificatului de

înregistrare a mărcii din 20 noiembrie 2006 (fila 25, dosar apel rejudecare).

Astfel, pârâta

arată că prin cererea de înregistrare marcă din 20 noiembrie 2006, a solicitat

înregistrarea mărcii naționale pentru clasa 9 „distribuție și service pentru

case de marcat fiscale, cântare electronice, calculatoare și periferice

aferente, vânzări consumabile", clasificate conform clasificării Nisa,

însă examinatorul de specialitate O.S.I.M. a modificat această cerere înscriind

alte mențiuni și eliberând certificatul de înregistrare doar pentru subclasa

35, „regruparea în avantajul terților a produselor consumabile

(rechizite)" (fila 21).

Solicitarea

intimatei pârâte a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea de ședință

din 10 aprilie 2014 pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii, un

asemenea punct de vedere neputând fi exprimat de O.S.I.M., întrucât în cadrul

acestui litigiu nu prezintă relevanță cererea pe care pârâta a înregistrat-o ia

O.S.I.M. în 2006 (fila 48, dosar apel rejudecare), ci certificatul eliberat în

baza ei, care conferă pârâtei protecție exclusivă numai pentru produsele pentru

care marca a fost înregistrată, respectiv doar pentru subclasa 35, „regruparea

în avantajul terților a produselor consumabile (rechizite)".

Nemulțumirea

pârâtei cu privire la modul în care O.S.I.M. a admis cererea sa și a emis

certificatul de înregistrare trebuia valorificată în cadrul procedurii de

înregistrare a mărcii, reglementată de art. 17 și următoarele din Legea nr.

84/1998, iar nu în cadrul acestui litigiu în care s-a dovedit, fără drept de

tăgadă că pârâta are un drept limitat conform certificatului O.S.I.M. care

înseamnă de fapt, dreptul a comercializa exclusiv rechizite din cadrul categoriei

„produse consumabile".

În consecință,

instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 35 din Legea nr.

84/1998, reclamanta dovedind că are protecție exclusivă pentru produsele și

serviciile pe care aplică semne distinctive, în timp ce pârâta, deși nu are

protecție legală, deci nu are dreptul să aplice pe anumite produse sau servicii

semnele distinctive, cu toate acestea le folosește fără drept, creând confuzie

în mintea consumatorilor și desfășurând o activitate comercială contrară practicilor

comerciale corecte și loiale, în sensul art. 38 alin

.

(2) din Legea

nr. 84/1998.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6

și 8 C. proc. civ.

După o

expunere pe larg a situației cauzei, recurenta pârâtă arată că în mod eronat a

fost obligată de către instanța de apel la plata m totalitate a cheltuielilor

de judecată ca și cum culpa sa ar fi fost de 100% și nu doar de 30%. Arată că

instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât, în opinia sa,

fiecare parte trebuie să suporte cheltuielile de judecată în raport cu rata

câștigului, respectiv pârâta - 33,33% (6.685 lei), iar reclamanta 66,66% (13.672,15

lei). Mai arată că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 304 pct,8 C.

proc. civ., întrucât nu a făcut o interpretare logică a obligației de plată a

cheltuielilor de judecată. Susține că întrucât acțiunea reclamantei a fost

admisă numai în parte, cheltuielile de judecată nu trebuiau acordate în

întregime, ci doar proporțional cu culpa procesuală.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct 6

și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le

reglementează.

Singura

critică adusă deciziei recurate vizează aplicarea greșită a dispozițiilor

legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, motiv de recurs

care poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din

perspectiva căruia va fi analizat recursul.

În apel, în

baza art. 274 C. proc. civ., intimata pârâtă SC I.S. SRL a fost obligată să

plătească apelantei reclamante SC I. SRL suma de 20.357,15 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată efectuate în toate fazele procesuale desfășurate până în

prezent, alcătuite astfel:

-

11.519 lei reprezentând taxă de

timbru, onorariu experți și onorariu avocat, conform dovezilor din dosarul

Tribunalului lași

,

-

19, 5 lei taxă de timbru în dosarul

Curții de Apel Iași

,

-

3.000 lei reprezentând onorariu de

avocat în dosarul Curții de Apel Alba Iulia, în prima judecată a apelului,

- 3.808,5 lei,

taxă de timbru, onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare și cazare în

dosarul Curții de Apel Alba Iulia, în a doua judecată a apelului

- 2.010,15

reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat în fața instanței de recurs.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in

terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin

atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă

în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile

de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind

suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea,

aceasta fiind partea care a pierdut procesul

Așadar,

din momentul în care se angajează un raport procesual, partea care a avut

câștig de cauză și care a fost pusă în situația de a face cheltuieli de judecată

are dreptul, la cerere, la restituirea acelor cheltuieli.

În cauză, cum

în rejudecare, după casare, pârâta SC I.S. SRL a căzut în pretenții, în sensul

că instanța de apel a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința

tribunalului în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei și respingerii

cererii reconvenționale, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de către reclamantă în toate fazele procesuale este justificată,

Aceasta

deoarece rejudecarea cauzei presupune și reanalizarea cererilor privitoare la

cheltuielile de judecată, întrucât numai după soluționarea pretențiilor deduse

judecății se poate stabili care este partea care datorează celeilalte

cheltuielile de judecată, ca fiind partea căzută în pretenții în înțelesul art.

274 C. proc. civ.

Cât

privește susținerea recurentei - pârâte în sensul că instanța de apel nu

trebuia să o oblige ia plata cheltuielilor de judecată în totalitate întrucât

culpa sa a fost în procent de numai la 33%, restul aparținând reclamantei, nu

este întemeiată, atâta timp cât prin admiterea apelului reclamantei s-a

constatat culpa sa procesuală.

Faptul

că acțiunea reclamantei nu a fost admisă în totalitate nu poate să justifice

neacordarea cheltuielilor de judecată în totalitate, întrucât acordarea

acestora se bazează, așa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părții din vina

căreia s-a purtat procesul.

Ca

atare, nu există niciun temei pentru a se reține că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., atunci când a

obligat-o pe pârâtă să suporte cheltuielile de judecată în totalitate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta în cauză.

În ceea

ce privește cererea de suspendare a executării deciziei recurate, având în

vedere că la acest termen cauza a rămas în pronunțare pe fond, Înalta Curte o

va respinge ca rămasă fără obiect.

Totodată,

făcând aplicarea dispozițiilor ari 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

obliga pe recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul

recurs, în cuantum de 2.000 lei, către intimata reclamantă, reprezentând

onorariu de avocat, conform facturii depuse la dosar (fila 62).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de suspendare a executării deciziei recurate ca rămasă fără obiect.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.S. SRL împotriva Deciziei nr. 33

din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă

pe recurenta pârâtă SC I.S. SRL la 2.000 lei cheltuieli de judecată către

intimata reclamantă SC I. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2014.