ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2348/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub numărul 15788/118/2012, reclamantul V.O.D. a solicitat - în contradictoriu cu pârâta SC D.R.I. SRL - să se instituie pe cale judiciară interdicția, pentru pârâtă: - de a folosi denumirea mărcii individuale constând din denumirea D.R.I., cu element figurativ, pentru produsele și serviciile din clasele 35: Publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou și 39: Transport; ambalare și depozitare a mărfurilor, organizare de călătorii; - de a aplica marca amintită pe produse sau ambalaje; - de a oferi sau comercializa produse ori a le deține în acest scop, ori de a oferi sau presta servicii sub această marcă; - de a utiliza marca pe documente sau pentru publicitate; - de a pune în circulație, a exporta sau importa, a plasa sub un regim vamal suspensiv sau economic produse sub această marcă.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că este titularul certificatului nr. 97533 din 17 septembrie 2008 de înregistrare a mărcii constând din denumirea D.R.I., cu element figurativ, prin care a dobândit drepturi exclusive asupra mărcii pentru o perioadă de 10 ani, pentru clasele 35 și 39 de servicii. Pârâta a folosit și continuă să folosească această marcă, în activitatea sa, fără consimțământul titularului mărcii, efectuând acte de natura celor menționate în petitul acțiunii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 - 37 din Legea nr. 84/1998. Au fost depuse în copie la dosar: certificatul de înregistrare a mărcii nr. 97533 din 17 septembrie 2008, Decizia nr. 005985 din 22 ianuarie 2009 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și dovada notificării pârâtei cu privire la declanșarea litigiului.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată; în acest sens, a învederat că cei doi asociați ai SC D.R.I. SRL - N.D. și V.O.D. - deținând 70 și, respectiv 30 % din capitalul social, au convenit în cursul anului 2008 să efectueze demersurile necesare pentru înregistrarea mărcii individuale la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în beneficiul societății. Procedura de înregistrare s-a realizat însă cu rea credință de către reclamant, care a obținut certificatul de înregistrare a mărcii pe numele său, deși societatea a continuat să funcționeze în toată această perioadă cu denumirea omonimă.

În pofida faptului că reclamantul avea posibilitatea de a cere convocarea Adunării Generale a Asociaților pentru a decide schimbarea denumirii societății, nu a apelat la această soluție, ci a procedat la formularea prezentei cereri de chemare în judecată în scopul exclusiv de a-l șicana pe asociatul său cu care se află în relații tensionate. Pârâta mai arată că neînțelegerile dintre asociați se datorează exclusiv reclamantului, care, în anul 2007 a înființat o societate comercială cu același obiect de activitate, exercitând, împreună cu soția sa, V.S., acte de concurență neloială împotriva societății pârâte. Mai mult decât atât, la 1 aprilie 2008, reclamantul, în calitate de reprezentant al SC D.R.I.

SRL, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu SC D.N.G. SRL (deținută de V.S., soția acestuia), având ca obiect tocmai produsele comercializate de către pârâtă. Pârâta mai susține că reclamantul a fraudat-o prin încasarea diferenței de preț a unor bunuri, pentru care a emis avize de însoțire a mărfurilor în favoarea persoanelor fizice și facturi fiscale la un preț mai mic către societăți comerciale, după stornarea avizelor de însoțire a mărfii emise inițial în favoarea unor persoane fizice. Se mai arată de către pârâtă că singurul scop al reclamantului este dizolvarea și lichidarea societății pârâte, în vederea preluării denumirii sale în beneficiul firmei soției reclamantului. Pârâta învederează că reclamantul nu a dovedit că societatea pârâtă a folosit denumirea comercială cu titlu de marcă, astfel încât nu se poate reține că a adus atingere dreptului exclusiv la marcă al titularului.

Totodată, pârâta arată că, în virtutea înregistrării firmei comerciale, se bucură de prezumția de legitimitate în folosirea acesteia, denumirea sa nefiind susceptibilă a intra în conflict cu marca de care se prevalează reclamantul. În acest sens, invocă dispozițiile art. 30 alin. (1) și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, dar și pe cele ale art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris din 1883, neexistând rațiunea despăgubirii reclamantei pentru un prejudiciu inexistent.

Pârâta a anexat întâmpinării sale, pentru dovedirea celor susținute: copii ale certificatului constatator 27838/8 aprilie 2013 emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, a certificatelor de înregistrare 1451366 din 26 martie 2008 și nr. 306983 din 26 noiembrie 2002, actele constitutive, însoțite de acte adiționale succesive, adresa nr. 226 din 4 septembrie 2008, procesul verbal al ședinței asociaților din 9 septembrie 2008 și 10 septembrie 2008 și cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 9760/118/2008, fișa contului 4111.00020 a clientului SC D.N.G. SRL.

Materialul probator a fost completat prin depunerea ordonanțelor și a unui raport de expertiză contabilă, completat ulterior de expertul D.G., întocmit în dosarul penal 2210/P/2011 al Inspectoratului Județean de Poliție Constanța, a facturilor fiscale 7255721 din 30 noiembrie 2011, 7245393, 72423, 7226643, 7225143, 721163, 08421022, a contractelor de vânzare-cumpărare 784 din 23 mai 2008 și nr. 1083 din 10 august 2007, precum și a contractelor de muncă pentru V.O.D. și V.S., modificate prin acte adiționale. Prin Sentința civilă nr. 3590 din 23 decembrie 2013, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamantul V.O.D. în contradictoriu cu pârâta SC D.R.I.

SRL, și a instituit interdicția în sarcina societății pârâte: - de a folosi denumirea mărcii individuale constând din denumirea D.R.I., cu element figurativ, pentru produsele și serviciile din clasele 35: Publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou și 39: Transport; ambalare și depozitare a mărfurilor, organizare de călătorii; - de a aplica marca amintită pe produse sau ambalaje; - de a oferi sau comercializa produse ori a le deține în acest scop, ori de a oferi sau presta servicii sub această marcă; - de a utiliza marca pe documente sau pentru publicitate; - de a pune în circulație, a exporta sau importa, a plasa sub un regim vamal suspensiv sau economic produse sub această marcă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a emis, pe numele titularului V.O.D. certificatul nr. 97533 din 17 septembrie 2008 de înregistrare a mărcii D.R.I., cu o durată de protecție a mărcii de 10 ani, pentru clasele de produse și servicii 35: Publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou și 39: Transport; ambalare și depozitare a mărfurilor, organizare de călătorii. Pârâta SC D.R.I. SRL nu a formulat opoziție la înregistrarea mărcii în termenul legal de două luni de la data publicării cererii de înregistrare, astfel încât OSIM a emis Decizia nr. 005985 din 22 ianuarie 2009 de admitere a înregistrării mărcii.

Prin facturile fiscale nr. 7245393 din 19 noiembrie 2009, nr. 7226643 din 26 iunie 2008, nr. 08421022/8 decembrie 2009, pârâta a înstrăinat către reclamant și către societatea D.N.G. SRL mijloace de transport, înscrisurile constatatoare purtând marca în litigiu, ca element de identificare a societății vânzătoare. Tribunalul a reținut că potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998: "Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său - un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.

În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte - aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn, punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate. Odată statuată împrejurarea că pârâta a folosit în activitatea comercială curentă chiar marca pentru care reclamantul are un drept exclusiv de utilizare, (având în obiectul de activitate și acele activități protejate prin certificatul de înregistrare nr. 97533 din 17 septembrie 2008), tribunalul a apreciat că devin aplicabile prevederile textului citat.

A fost înlăturată apărarea societății pârâte - în sensul că bunurile facturate au fost livrate chiar reclamantului și societății la care soția acestuia avea calitatea de asociat - atât timp cât pârâta nu avea dreptul de a utiliza marca, indiferent de destinatarul bunurilor sau serviciilor protejate prin Legea nr. 84/1998. Prima instanță a constatat că deși pârâta a criticat, pe cale incidentală, nelegalitatea modului de emitere a certificatului de înregistrare a mărcii în favoarea reclamantului, aceasta nu a întreprins demersuri în plan juridic pentru a obține respingerea cererii de înregistrare ori anularea ulterioară a înregistrării în condițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 84/1998, acuzând o conduită frauduloasă a reclamantului în raport cu interesele persoanei juridice la care era asociat.

Tribunalul a apreciat că, din acest punct de vedere, pretinsa conduită a reclamantului, prejudiciabilă pentru societatea pârâtă, ar trebui examinată în cadrul acțiunii în excludere sau în despăgubiri împotriva asociatului culpabil, însă această împrejurare nu este susceptibilă a o exonera pe pârâtă de răspunderea pentru utilizarea fără drept a unei mărci înregistrate. Schimbarea denumirii societății pârâte prin acordul ambilor asociați - argument invocat în combaterea cererii reclamantului - se dovedește imposibilă în lipsa unui consens al acestora; totodată, pârâta însăși a arătat că aceștia nu se mai înțeleg, fiind în curs și o acțiune judiciară, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 9731/118/2012, legată de retragerea reclamantului din societate.

Prima instanță a mai apreciat că pârâta se prevalează nejustificat de prevederile art. 39 alin. (1) din același act normativ pentru a obține respingerea acțiunii, în măsura în care textul invocat se aplică în cazul folosirii de către un terț a numelui sau denumirii titularului mărcii (în speță, numele reclamantului), iar nu ale terțului.

Deși art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, ratificată de România prin Decretul 1177/1968 oferă într-adevăr protecție numelui comercial, societatea pârâtă nu este titularul unui depozit înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pentru a beneficia de această protecție; cu alte cuvinte, în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea înregistrării mărcii ori să se constate decăderea titularului din dreptul de utilizare, pârâta este datoare să se abțină de la orice act juridic sau fapt material, susceptibil a aduce atingere dreptului exclusiv al reclamantului asupra mărcii. Față de cele ce preced, instanța a dispus admiterea acțiunii, luând act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta a exercitat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 158/2014, Curtea de Apel Constanța a anulat apelul ca insuficient timbrat, însă prin Decizia nr. 2973 din 31 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 274 din 18 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, a reținut și apreciat următoarele: Apelanta pârâtă SC D.R.I.

SRL a fost înființată în anul 2001, continuându-și existența și în prezent sub aceeași denumire și are ca asociați pe numiții N.D. și V.O.D.. Obiectul de activitate al societății include, printre altele, publicitate, activități de ambalare, depozitări, transporturi. Intimatul-reclamant V.O.D. este titularul mărcii individuale combinate, constând din denumirea D.R.I. cu element figurativ, așa cum rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. 97533 din 17 septembrie 2008 și Decizia nr. 005985 din 22 ianuarie 2009 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM. Marca a fost înregistrată pentru următoarele clase de produse: - 35: Publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou; - 39: Transport; ambalare și depozitare a mărfurilor; organizare de călătorii.

Durata de protecție a mărcii înregistrate în favoarea intimatului V.O.D. este de 10 ani, cu începere de la 17 septembrie 2008. Între asociații societății D.R.I., după 2008, s-a instalat o stare conflictuală care a condus la concedierea intimatului-reclamant, dar și a soției acestuia din cadrul societății, conform Deciziilor nr. 5/2013 și 106/2008. Intimatul-reclamant a notificat societatea D.R.I. în sensul că, începând cu 16 noiembrie 2012, este titularul mărcii individuale combinate, constând în denumirea "D.R.I.", solicitându-i pârâtei să înceteze folosirea acestei denumiri. Din probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că societatea D.R.I. a folosit, alături de denumirea societății, și marca înregistrată.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 apelanta-pârâtă nu avea dreptul să folosească, în activitatea sa comercială, fără consimțământul titularului mărcii, un semn identic cu marca. Faptul că societatea a folosit semnul marca pe facturile întocmite în favoarea unei societăți comerciale al căror asociați erau soții V. nu prezumă consimțământul titularului mărcii. Mai mult decât atât, prin notificarea adresată, apelantei-pârâte i s-a pus în vedere să nu mai folosească marca atestată prin certificatul nr. 97533 din 17 septembrie 2008 emis de OSIM; este adevărat că intimatul-reclamant i-a pus în vedere pârâtei să ia măsuri pentru schimbarea denumirii sale, însă, această situație nu poate interveni decât cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 26/1990.

Instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a interzis pârâtei să-și folosească denumirea, așa cum este menționată în certificatul de înmatriculare "D.R.I.", ci să nu mai folosească elementul figurativ pentru produse și servicii ori să aplice marca pe produse, ambalaje, etc., constatare ce a permis instanței de apel concluzia că sentința apelată respectă prevederile art. 30 din Legea nr. 26/1990, republicată. Susținerea apelantei conform căreia hotărârea este nelegală, întrucât încalcă art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, în ceea ce privește protecția numelui comercial, a fost apreciată ca nefondată, întrucât, în cauză, nu s-a dispus interzicerea folosirii denumirii firmei, ci a semnului figurativ ce face obiectul certificatului emis de O.S.I.M.

Curtea de apel a constatat că atâta vreme cât pentru semnul figurativ folosit s-a recunoscut calitatea de marcă înregistrată în favoarea lui V.O.D., beneficiarul se bucură de protecția acestui drept până la expirarea duratei de protecție ori până la anularea mărcii înregistrate. Pe de altă parte, așa cum corect a reținut și prima instanță, apelanta pârâta nu se poate prevala nici de prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, întrucât reclamanta nu se regăsește în niciunul dintre cazurile respective. Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, fără a proceda însă și la încadrarea în drept a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs.

În debutul memoriului de recurs, recurenta face un expozeu al situației de fapt susținute și în etapele procesuale anterioare, al stării conflictuale dintre cei doi asociați, ca și istoricul acestui conflict. Din perspectiva criticilor formulate cu privire la decizia recurată, se arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit texului invocat: "(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială: a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului; (...).

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiția ca folosirea de către un terț a elementelor prevăzute la lit. a) să fie conformă bunelor practici din domeniu industrial ori comercial." Recurenta solicită instanței de recurs să constate că, în cauză, reclamantul nu a dovedii că își folosește propriul nume comercial ca marcă, astfel încât nu a adus atingere dreptului exclusiv la marcă al reclamantului. Numele comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relațiile sale cu clienții și partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alți comercianți. Recurenta pârâtă susține că își desfășoară activitatea fără a folosi un semn distinctiv, altul decât numele său comercial.

În cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la cunoștința consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o asociere între serviciul oferit și un anumit semn. Numele comercial are, pe lângă funcția de identificare a comerciantului și pe cea de raliere a clientelei, în timp ce marca identifică un comerciant prin prisma produselor și serviciilor sale și le individualizează în raport cu cele ale altor comercianți. Or, numele comercial ce conține sintagma "D.R.I.", nu îndeplinește funcțiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor și nu poate intra în conflict cu nicio marcă folosită pentru servicii similare. Atât sistemul de protecție a mărcii, cât și cel de protecție a firmei comerciale, sunt sisteme atributive, dreptul asupra acestora fiind dobândit într-o procedură administrativă, respectiv acordat de către autoritatea administrativă competentă.

Mai arată recurenta că în conflictul dedus judecății trebuie invocată și dovedită anterioritatea mărcii, impunându-se cercetarea legitimității folosirii firmei comerciale. Societatea recurentă este titulară a firmei comerciale înregistrate, astfel încât, în virtutea acestei înregistrări, se bucură de prezumția de legitimitate în folosirea acesteia, cât timp aceasta nu a fost răsturnată într-o acțiune în anularea înregistrării firmei comerciale, singurul mijloc procesual prin care prezumția de legalitate a dobândirii dreptului la firmă poate fi răsturnată, dat fiind caracterul atributiv al sistemului de dobândire a dreptului respectiv.

Numai după anularea înregistrării firmei comerciale, s-ar pune problema conflictului dintre marcă și un semn, apreciat ca distinctiv pentru activitatea comerciantului (pentru comerciant) sau ca distinctiv pentru produse și servicii (sub aspectul indicării provenienței acestora), folosit ca atare, dar neînregistrat în niciuna dintre cele două proceduri. Recurenta mai susține că reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit că folosirea de către ea a semnului similar mărcii înregistrate aparținând reclamantului, ca semn distinctiv pentru produsele/serviciile identice sau similare prestate, este folosit pentru a-și marca produsele/serviciile și a le distinge astfel sub aspectul provenienței.

Deși în petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat interzicerea folosirii de către pârâtă a tuturor semnelor identice sau similare cu marca sa, pentru a distinge produse/servicii sub aspectul provenienței, în motivarea cererii se referă la firma comercială ce aparține pârâtei, legal înregistrată, fără a invoca vreun aspect legat de modul de folosire în concret a firmei de către pârâtă. Se arată de către recurentă că nu poate fi confundată firma comercială (semn distinctiv al activității comerciale, respectiv semn de identificare a comerciantului) cu marca (semn distinctiv pentru produsele/serviciile comercializate de către acesta), funcția mărcii fiind aceea de a distinge produsele/serviciile sub aspectul provenienței lor.

Pe de altă parte, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, "firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează." Or, folosirea firmei comerciale cu nerespectarea prevederilor art. 43 alin. (2) și (3) din Legea nr. 26/1990, republicată, modificată și completată, nu poate constitui în sine un act de contrafacere a unei mărcii identice/similare. Recurenta mai arată că în ceea ce privește aptitudinea numelui comercial de a conferi un drept de proprietate industrială, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, chiar în lipsa unei prevederi exprese în legislația internă, această aptitudine trebuie recunoscută în temeiul art. 1 alin. (2) și (8) din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883, a cărei formă revizuită la Stockholm în 1967 a fost ratificată de România prin Decretul nr. 1117/1968.

Dreptul asupra numelui comercial a fost dobândit de recurenta pârâtă anterior dobândirii de către reclamant a dreptului asupra mărcii invocate, iar un drept ulterior nu poate conduce la încetarea unui drept anterior dobândit în mod legal de către un terț, decât în măsura în care se face dovada că dreptul anterior a fost dobândit prin fraudă. Denumirea pe care pârâta o folosește în operațiunile și actele sale nu are rolul unei mărci, iar numele comercial este protejat potrivit art. 8 din Convenția de la Paris, pentru protecția proprietății industriale, indiferent dacă face parte dintr-o marcă sau nu.

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, în art. 1 alin. (2) care stabilește că "Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale", iar conform art. 8: "Numele comercial va fi protejat în toate țările uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică de comerț." Denumirea comercială, respectiv firma, în înțelesul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 cuprinde cuvinte, astfel cum rezultă din 39 din lege, care interzice folosirea unor anumite cuvinte.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs a observa că de la momentul înregistrării mărcii și până în prezent, reclamantul nu a folosit marca înregistrată, în nume personal, ci numai în numele societății pârâte, ceea ce conduce în mod indubitabil la concluzia că această marcă în fapt, a fost reținută pentru societatea pârâtă, iar nu pentru intimatul-reclamant, în nume personal. În susținerea motivelor de recurs, în afara probelor administrate în fața primei instanțe, recurenta a arătat că înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri; în această etapă procesuală însă, nu au mai fost administrate alte înscrisuri. Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă note scrise care au fost înregistrate la dosar la 16 octombrie 2015, în cuprinsul cărora, cu dezvoltarea propriilor argumente pentru combaterea motivelor de recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed. Astfel cu reiese din cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă nu indică în mod explicit motivul de nelegalitate pe care se întemeiază în susținerea prezentei căi de atac (dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.), însă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în ipoteza descrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții legale incidente în speță, temei în baza căruia va fi analizată legalitatea deciziei recurate.

Litigiul de față a dedus judecății soluționarea unei acțiuni în contrafacere prin care intimatul-reclamant V.O.D., titular al mărcii individuale, combinate, cu element figurativ "D.R.I.", înregistrată în favoarea sa, potrivit certificatului nr. 97533 emis de OSIM pentru clasele de servicii 35 (publicitate; conducerea și administrarea afacerilor; lucrări de birou) și 39 (transport, ambalare și depozitare a mărfurilor; organizarea de călătorii) a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. a) - d) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; ca atare, s-a solicitat stabilirea în sarcina pârâtei SC D.R.I. SRL, căreia îi impută încălcarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii, a interdicțiilor reglementate de textul menționat.

În ceea ce privește drepturile de proprietate industrială opuse de părțile cauzei, instanța de apel a reținut că reclamantul este titularul dreptului la marcă, cu începere de la 17 septembrie 2008, cu o durată legală a protecției de 10 ani, în timp ce pârâta este persoană juridică română, înființată în anul 2001 și înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului, avându-i ca asociați, pe lângă reclamant, și pe numitul N.D.; totodată, s-a reținut, in abstracto, că obiectul de activitate al societății pârâte include, printre altele, publicitate, activități de ambalare, depozitări, transporturi.

Înalta Curte, față de considerentele deciziei recurate, constată că instanța de apel a avut în vedere teza de la art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată (formă a legii după modificarea adusă prin Legea nr. 66/2010, având în vedere de data introducerii acțiunii - 21 decembrie 2012 - data poștei) potrivit căreia: "(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată." Concluzia anterioară rezultă din împrejurarea că prima instanță s-a raportat la ipoteza semnului identic cu marca și a unor servicii identice, dezlegare de drept ce nu a fost reformată în calea de atac; or, o astfel de ipoteză corespunde dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din legea nr. 84/1998, republicată.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că societatea D.R.I. a folosit, alături de denumirea societății, și marca înregistrată în favoarea reclamantului pe facturile emise către o societate comercială ai cărei asociați sunt soții V. În apărarea sa, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 1 alin. (2) și pe ale art. 8 din Convenția de la Paris, ale art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, dar și dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Cu privire la aceste aspecte, instanța de apel a reținut că prin sentința apelată (confirmată prin respingerea apelului) nu s-a interzis pârâtei să-și folosească denumirea, așa cum este menționată în certificatul de înmatriculare "D.R.I.", ci să nu mai folosească elementul figurativ pentru produse și servicii ori să aplice marca pe produse, ambalaje, etc., constatare ce a permis curții de apel concluzia că sentința apelată respectă prevederile art. 30 din Legea nr. 26/1990, republicată, întrucât pentru semnul figurativ s-a recunoscut în favoarea reclamantului protecția ca marcă, astfel încât titularul ei are drepturi exclusive de utilizare.

În plus, fără nicio demonstrație juridică, a fost înlăturată și apărarea pârâtei cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel inserând în cuprinsul considerentelor doar concluzia că pârâta nu se găsește în niciunul dintre cazurile reglementate de art. 39 din legea mărcilor.

Înalta Curte, cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, reține că instanța de judecată este ținută de verificarea întrunirii condițiilor acestei norme, anume; calitatea reclamantului de titular al unei mărci înregistrate pentru anumite clase de produse și/sau servicii din Clasificarea de la Nisa; existența unei/unor fapte ilicite săvârșite de terțul pe care îl acționează în judecată, fapte de natura celor enumerate de art. 36 alin. (3) din lege constând, în esență, în utilizarea, în activitatea sa comercială, fără consimțământul titularului a unui semn identic cu marca, pentru produse sau servicii identice desemnate prin marca înregistrată; în ipoteza de la lit. a) din art. 36 alin. (2) nu se cere existența riscului de confuzie, întrucât riscul de confuzie este prezumat, astfel cum prevede în mod explicit și art. 16 din Acordul TRIPS; însă, în varianta normativă de la art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, se cere verificarea riscului de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă.

Se impune însă precizarea că, față de cele reținute de instanța de apel, la acest moment procesual, decizia recurată nu poate fi confirmată cu privire la premisele reale de analiză a acțiunii în contrafacere (identitate marcă-semn și identitate servicii ori similaritate, în contextul aplicării art. 36 alin. (2) lit. b) din lege), în absența unei analize efective realizate de instanțele de fond, potrivit criteriilor ce vor fi arătate în prezenta decizie; ca atare, în rejudecare, instanța de apel va efectua și calificarea cererii de chemare în judecată fie în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. a), fie în baza prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, verificând condițiile contrafacerii în raport de varianta normativă pe care o va reține ca fiind proprie situației de fapt deduse judecății, așa cum se va considera că este dovedită în cauză.

Astfel, Înalta Curte apreciază că pentru soluționarea cererii în contrafacere, instanțele de fond erau ținute a face o comparație între marcă în ansamblul ei, astfel cum a fost înregistrată (iar nu pe elementele componente, izolarea elementului dominant fiind doar o etapă a analizei juridice, însă determinarea lui nu poate avea loc decât în contextul evaluării percepției de ansamblu a mărcii de către consumatorul mediu) și semnul utilizat de către terț, precum și între serviciile protejate prin marcă (dat fiind principiul specialității ce operează în această materie) și cele în legătură cu care terțul utilizează în concret semnul; în același context, trebuie verificat caracterul ilicit al utilizării, anume verificarea existenței sau inexistența unui acord al titularului mărcii pentru utilizarea acesteia (pentru serviciile pe care marca le desemnează); de asemenea, instanța de apel va fi ținută să verifice dacă în cauză nu este incidentă o eventuală excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 36 sau o limitare a drepturilor exclusive ale titularului mărcii, astfel cum sunt cele prevăzute de art. 38 și 39 din Legea nr. 84/1998, cu atât mai mult cu cât, în cauză, pârâta s-a prevalat de legitimitatea folosirii firmei sau numelui său comercial, sens în care a invocat dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din legea nr. 84/1998,

contestând utilizarea semnului în litigiu cu funcțiile specifice mărcii. Or, în speță, astfel cum reiese din considerentele anterior sintetizate ale deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut (de o manieră implicită) identitatea dintre marcă și semnul utilizat de către pârâtă, pe baza comparării elementului figurativ ca parte componentă în ansamblul mărcii, iar nu a mărcii astfel cum ea a fost înregistrată în favoarea intimatului-reclamant, ceea ce nu se circumscrie unei analize legale; în plus, deși marca opusă de reclamant a fost înregistrată pentru 2 clase de servicii, anume clasa 35 și 39 ale Clasificării de la Nisa, curtea de apel s-a raportat atât la produse cât și la servicii (mențiuni ce se regăsesc ca atare și în cuprinsul dispozitivului sentinței ce a fost confirmată prin respingerea apelului), fără a le individualiza, în concret, pe niciunele dintre ele.

Marca reclamantului, astfel cum a fost înregistrată este o marcă individuală combinată constând în alăturarea a 3 cuvinte D.R.I.

- toate grafiate înclinat spre dreapta (italic), primele două cu majuscule, iar cel de-al treilea, cu litere mici (ceea ce ar fi fost suficient pentru calificarea mărcii ca fiind una combinată, iar nu doar verbală) - și a unui element figurativ constând în reprezentarea unui acoperiș de casă, având pe latura din dreapta un coș pentru evacuarea fumului; totodată, astfel cum s-a arătat, instanța de apel s-a raportat doar la elementul figurativ (fără a-l indica în mod explicit - fie grafia anterior descrisă a grupului de cuvinte sau/și elementul figurativ arătat) și nu a comparat marca în ansamblul ei, prin luare în considerare a tuturor elementelor ei componente și a impresiei de ansamblu pe care aceasta o creează în percepția consumatorului mediu; în acest sens, în rejudecare, urmează a se avea în vedere și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la acest aspect.

Față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 care prevăd: "Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi." Pe de altă parte, în cadrul aceleiași analize sumare, instanța de apel nu a analizat în mod efectiv apărarea pârâtei cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și prin care aceasta tinde la justificarea unei legitimități a actelor de utilizare a semnului D.R.I., prevalându-se de drepturile sale anterioare cu privire la firmă (denumire socială) sau nume comercial, drepturi dobândite prin parcurgerea unei proceduri legale, prevăzute de Legea nr. 26/1990, act normativ care, precum și în cazul mărcilor, consacră un sistem atributiv de apropriere (drepturi dobândite prin înregistrare).

În plus, și prin prezentele motive de recurs, recurenta reiterează susținerea că nu își folosește propriul nume comercial ca marcă, cele două semne distinctive având funcții legale diferite și un regim juridic propriu.

În acest context, Înalta Curte reține că, astfel cum corect susține și recurenta, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului:"Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.", în timp ce art. 30 alin. (4) prevede că: "Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului." La acest moment, trebuie a fi subliniat că deosebit de utile în soluționarea cauzei sunt distincțiile ce rezultă din Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Celine C-17/06; astfel, s-a reținut că o denumire socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț.

Așa fiind, rezultă că denumirea socială a recurentei-reclamante este SC D.R.I. SRL, în timp ce numele său comercial (în legătură cu care au fost invocate și dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris) este D.R.I. Față de cele arătate, rezultă că funcția legală a numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerț, pe când funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor proveniența de la o anumită întreprindere a produselor sau serviciilor pe care le desemnează. În consecință, funcțiile diferite recunoscute de lege acestor drepturi exclusive de folosință - pentru intimatul reclamant asupra mărcii, iar pentru recurenta-pârâtă asupra numelui comercial (și, implicit asupra firmei sau a denumirii sale sociale), nu permit ca acestea să interfereze în măsura în care fiecare dintre ele este exercitat în limitele sale interne, potrivit scopului pentru care sunt reglementate.

Astfel, recurenta-pârâtă prin intermediul firmei sau a numelui comercial se identifică în calitate de comerciant și își desemnează fondul de comerț, iar intimatul-reclamant, prin intermediul mărcii înregistrate, își distinge, pentru consumatori, propriile servicii cărora aceasta le este destinată, de serviciile identice (sau similare) ale altor comercianți.

În plus, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, dobândirea drepturilor exclusive asupra firmei, numelui comercial sau emblemei nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unei firme, nume comercial sau embleme nu conferă titularului și un drept asupra unui semn distinctiv pentru individualizarea serviciilor pe care le prestează către consumatori; simetric, titularul dreptului la marcă nu se va identifica în calitate de comerciant prin intermediul mărcii și nici nu își va desemna fondul de comerț prin referirea la marcă, ci exclusiv prin intermediul mărcii, funcțiile celor două drepturi de proprietate industrială nefiind substituibile.

Înalta Curte urmează însă a înlătura ce nefondate susținerile recurentei cu privire la reținerea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 8 din Convenția de la Paris, chiar dacă prin ratificarea de către România a Convenției de la Paris aceasta este parte a dreptului intern, întrucât aceasta este o persoană juridică română, supusă regulilor de înregistrare prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, și înregistrată potrivit legii naționale; or, în cauză nu s-a susținut ori demonstrat că Legea nr. 26/1990 (dreptul intern stricto sensu) nu corespunde standardului minim de protecție prevăzut de această Convenție cu privire la acest drept de proprietate industrială (numele comercial), dispozițiile acestei convenții internaționale fiind absorbite de legile adoptate cu privire la înregistrarea și protejarea drepturilor de proprietate industrială, fiecare cu un obiect propriu de reglementare.

Funcțiile legale diferite ale celor două drepturi aparținând părților și aflate în conflict este rațiunea excepției prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

După cum deja s-a menționat, chestiunea conflictului dintre marcă și nume comercial a fost dezlegată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg, în Hotărârea pronunțată în cauza Celine C-17 din 06 din 11 septembrie 2007. Astfel, prin intermediul întrebării preliminare ce i-a fost adresată, Curtea a fost solicitată să stabilească dacă utilizarea drept denumire comercială, nume comercial sau emblemă de către un terț neautorizat în acest scop, a unui semn identic cu o marcă verbală anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a marca a fost înregistrată, reprezintă o utilizare căreia titularul mărcii este îndreptățit să îi pună capăt în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Prima directivă 89/104/CCC a Consiliului din 21 decembrie 1988 [text transpus în legea română în cuprinsul dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998].

Noțiunea de "utilizare" prevăzută de textul invocat a primit o interpretare uniformă din partea Curții, ceea ce constituie un concept jurisprudențial cu valoare normativă, ce trebuie aplicat unitar de instanțele naționale în soluționarea cauzelor având un obiect ce implică analizarea condiției de utilizare de către un terț a unui semn protejat ca marcă. Această noțiune a fost interpretată de Curte, în contextul art. 5 alin. (1) lit. a) din directivă, în Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Arsenall Football Club, C-206 din 01 - pct. 45, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Adam Opel, C-48 din 05 - pct. 17, Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser-Busch, C-245/02, dar și în Cauza Celine deja evocată.

Așadar, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2), numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții: - utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; - utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; - utilizarea semnului identic (sau similar) cu marca să aibă loc pentru (produse sau) servicii identice (sau similare) cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul [riscul de confuzie fiind o condiție de analizat dacă, în speță, s-ar da cererii de chemare în judecată calificarea în raport cu dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din lege]; - utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor proveniența (produselor sau a) serviciilor.

Astfel, este exclusă încălcarea drepturilor asupra mărcii dacă semnul nu este utilizat efectiv pentru serviciile oferite, comercializate, importate sau exportate, ori pe documentele care însoțesc prestarea acestor servicii sau pe materialele publicitare vizând asemenea servicii etc. (în mod egal, constatările anterioare se aplică și produselor). De asemenea, o eventuală utilizare a semnului ce compune marca în alt scop decât acela al identificării (produselor sau a) serviciilor oferite excedează sfera de aplicare a normei, neputând constitui o faptă de încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp conflictul marcă - semn, reglementat prin art. 36 are în vedere doar o utilizare care aduce atingere sau este susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii, în special a funcției esențiale de garantare pentru consumator a provenienței serviciului (sau produsului).

Utilizarea semnului ce compune marca în alt scop decât identificarea produselor sau a serviciilor are loc atunci când terțul folosește în mod legitim un semn distinctiv destinat identificării sale în calitate de comerciant sau desemnării fondului său de comerț, respectiv numele comercial, firma sau emblema. În acest sens, art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că: titularul unei mărci protejate prin lege nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială numele/denumirea titularului. Art. 39 alin. (1) lit. a) din lege are în vedere utilizarea numelui comercial legal înregistrat, iar această interpretare corespunde celei date de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prevederii din art. 6 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă 89/104/CEE (actualmente Directiva 2008/95/CE), normă ce a fost transpusă în art. 39 alin. (1) lit. a) din legea română a mărcilor, cu un conținut identic.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis (prin aceeași hotărâre din 21 septembrie 2007, pronunțată în cauza Celine C- 17/06) că art. 6 alin. (1) lit. a) din Directivă se poate opune interzicerii utilizării de către un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în cadrul unei activități de comercializare a unor servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către terț a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

Simplul fapt că terțul folosește semnul identic sau similar mărcii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp acest semn include numele comercial legal înregistrat și nu este utilizat cu funcția de marcă, aspect asupra căruia instanța de apel, în rejudecare va trebui să decidă pornind de la dezlegările de drept cuprinse în prezenta decizie. Ceea ce este relevant în cauză (și ceea ce va trebui să lămurească instanța de rejudecare) este modul concret în care terțul își folosește numele comercial, respectiv fie pentru individualizarea calității sale de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, fie cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor sale, servicii ce vor fi determinate și ele în concret, iar nu in abstracto prin simpla referire la obiectul de activitate al recurentei-pârâte și care vor trebui comparate cu cele pentru care operează protecția mărcii reclamantului.

În raport de aceste considerente teoretice care interesează analiza unui conflict marcă - semn din perspectiva dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanța de apel, în rejudecare, va trebui să cerceteze dacă pârâta folosește semnul "pentru servicii", dat fiind că protecția mărcii reclamantului operează pentru clasele de servicii 35 și 39 ale Clasificării de la Nisa, precum și să stabilească raportul dintre acestea și serviciile oferite consumatorului de către recurentă, anume dacă ele sunt identice sau similare cu cele protejate în favoarea reclamantului. Este evident că o astfel de analiză nu a fost efectuată de instanța de apel în cadrul deciziei analizate prin prezentul recurs.

Totodată, în acest context, mai trebuie menționat că nu rezultă rațiunile pentru care curtea de apel a menținut sentința și sub aspectul altor acte de natură comercială, anume dispozițiile prin care s-a interzis pârâtei: să aplice marca pe produse sau ambalaje; - să ofere sau comercializeze produse ori să le dețină în acest scop, ori să ofere sau să presteze servicii sub această marcă; - să pună în circulație, să exporte sau să importe, să plaseze sub un regim vamal suspensiv sau economic produse sub această marcă.

În plus, pentru interzicerea utilizării semnului pe documente sau pentru publicitate, va trebui să se demonstreze înlăturarea apărării pârâtei decurgând din invocarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sau, conform Hotărârii din Cauza Celine, să se constate că această utilizare a numelui comercial de către pârâtă are loc dincolo de limitele funcției legale a propriului său drept (asupra firmei sau numelui comercial), așadar, cu încălcarea practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. Având în vedere că singurele probe la care instanța de apel s-a referit sunt facturile emise de către pârâtă va fi necesară reaprecierea acestora în rejudecare, potrivit celor arătate în considerentele de față, astfel încât va trebui să se demonstreze dacă aplicarea semnului D.R.I.

pe aceste facturi de către pârâtă depășește limitele permise de art. 39 alin. (1) lit. a) din legea mărcilor; totodată, la cererea părților sau din oficiu, vor putea fi administrate orice alte probe: prin care intimatul-reclamantă să tindă la dovedirea utilizării mărcii sale de către aceeași pârâtă pentru serviciile cărora marca le este destinată, iar pârâta să tindă la combaterea acestor susțineri, dovezi pe care instanța de apel le va aprecia în contextul probator al cauzei și pe baza acelorași cerințe legale enunțate în considerentele de față.

De asemenea, față de faptul că numele comercial legal înregistrat al pârâtei constituie o componentă a semnului ce alcătuiește marca reclamantei, ar fi trebuit să se cerceteze susținerile din motivarea apelului (reluate în motivele de recurs) pe acest aspect, pentru a se aprecia dacă folosirea semnului s-a făcut cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor oferite de aceasta, ori în legătură cu numele comercial, respectiv pentru individualizarea calității de comerciant, iar în acest ultim caz, dacă s-a făcut conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată o stabilire necorespunzătoare a situației de fapt, în ceea ce privește folosirea semnului distinctiv de către pârâtă, respectiv: dacă marca reclamantului și semnul folosit de către pârâtă sunt identice sau similare; dacă marca reclamantului a fost folosită de către pârâtă "pentru servicii" identice [în sensul art. 36 alin. (2) lit. a)] sau similare [în contextul art. 36 alin. (2) lit. b)]; în ce mod, când a fost folosit semnul și dacă fapta reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantului asupra mărcii, în raport de momentul de început al protecției acesteia; care sunt, în concret, serviciile în legătură cu care marca a fost folosită și dacă acestea sunt identice/similare cu serviciile pentru care marca a fost înregistrată în favoarea reclamantului.

Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în cazurile în care situația de fapt nu este pe deplin lămurită, nefiind posibilă verificarea modului de aplicare a legii realizată de către instanța de apel. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ. va admite recursul formulat de către pârâtă, cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC D.R.I. SRL împotriva Deciziei nr. 274 din 18 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2015. Procesat de GGC - GV