ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3064/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3064/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 748 din 17

septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr.

541/117/2008, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA

Iași, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Cluj-Napoca, respingându-se, în

prealabil, excepția lipsei calității procesuale pasive.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că pârâta SC T. SA este titularul mărcii R. nr. R1, cu o

durată de protecție a mărcii de 10 ani, începând de la data de 26 aprilie 2007,

iar prin Adresele nr. 6657 - 6660 din 5 iunie 2009, emise de Agenția Națională

a Medicamentelor, i s-a comunicat pârâtei SC T. SA că, pentru produsul S. de 5

mg, 10 mg, 20 mg și 40 mg comprimate filmate (simvastatină), aflat în procedură

de reînnoire a autorizației de punere pe piață, a fost aprobată variația de tip

IB/2 referitoare la schimbarea denumirii medicamentului în R. Din cuprinsul

aceleiași adrese, rezultă că deținătorul autorizației de punere pe piață este

R.Ltd, Marea Britanie.

Pârâta a depus la

dosarul cauzei și documente justificative, respectiv facturi, din care rezultă

importul medicamentului sub noua denumire, ambalajul și prospectul

medicamentului comercializat sub denumirea R. (simvastatină).

După depunerea și

comunicarea înscrisurilor cu privire la importul și comercializarea

medicamentului sub noua denumire, reclamanta nu a solicitat administrarea altor

probe în cauză.

Din actele dosarului,

nu rezultă că, după momentul învestirii instanței, pârâta ar mai fi

comercializat medicamentul cu substanța activă arătată sub denumirea de S.

(cele două bonuri fiscale depuse de reclamantă sunt din data de 3 iulie 2007),

iar, în ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că, în prezent nu mai

este utilizată această din urmă denumire, aceste susțineri nu au fost

contestate de către reclamantă. De altfel, este de remarcat și faptul că

reclamanta a arătat în scriptele depuse la dosarul cauzei că, anterior

sesizării instanței, au existat discuții între părți în vederea reglementării

denumirii medicamentului, iar în cursul judecății, pârâta a solicitat acordarea

unor termene în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, ceea ce nu

s-a realizat.

Tribunalul a

apreciat, din probele administrate, că pârâta nu comercializează, la data

soluționării cauzei, medicamentul sub denumirea S., ceea ce determină

respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, și nu ca lipsită de

obiect, în condițiile în care nu se poate stabili dacă perioada de

comercializare a aceluiași medicament s-a realizat și după sesizarea instanței,

având în vedere faptul că, la acea dată, pârâta era deja titulara mărcii R.

Pentru aceleași motive, însă, nu au fost acordate cheltuieli de judecată în

favoarea reclamantei.

Tribunalul a apreciat

că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

T. SA, deoarece, conform Autorizației de punere pe piață eliberată de Agenția

Națională a Medicamentelor pentru medicamentul S., pârâta este indicată ca

fiind producător responsabil de eliberarea seriei de produs finit.

Prin Decizia nr. 194

din 24 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis apelul declarat de

către reclamantă împotriva sentinței menționate, care a fost schimbată în

parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și s-a dispus obligarea

pârâtei să retragă de pe piața din România produsul marca S., cu cheltuieli de

judecată. Totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în favoarea

pârâtei, formulată de SC R.L.L. - India.

În motivarea

deciziei, s-a arătat că, în apel, au fost depuse bonuri fiscale, cu date

ulterioare pronunțării sentinței, din care rezultă comercializarea în farmacii

a produsului S., în doze de 10 mg și 20 mg, iar, în virtutea rolului activ

prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., la termenul din 17 februarie

2011, curtea a pus în discuția reprezentantului reclamantei apelante

necesitatea suplimentării probațiunii, în sensul de a se efectua o adresă la

farmaciile menționate pe bonurile fiscale depuse la dosar, pentru a se verifica

data la care au cumpărat produsul S. și denumirea furnizorului, însă acesta a

arătat că proba nu prezintă relevanță, în condițiile în care pârâta avea

obligația de a întocmi adrese către farmaciile cărora le-a livrat produsul și

de a retrage produsele de pe piață.

Copia înscrisurilor a

fost comunicată reprezentantului pârâtei la termenul de judecată din 20

ianuarie 2011, iar acesta a solicitat un termen pentru a-și exprima punctul de

vedere, însă a lipsit la termenul acordat, respectiv la cel din 17 februarie

2011, iar, la ultimul termen de judecată, a arătat doar că proba nu este

relevantă, în condițiile în care nu s-a făcut dovada comercializării produsului

după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar retragerea de pe piață

nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, prin concluziile pe

fond, iar apoi cele scrise, arătând că se impunea depunerea ambalajelor pentru

verificarea producătorului, a datei fabricației, etc., aceste elemente

nerezultând din bonurile fiscale depuse la dosar.

Raportat la probele

noi administrate în apel, curtea a apreciat că reclamanta a făcut dovada

împrejurării că produsul marca S. este în continuare comercializat în farmacii,

deci că pârâta nu a retras acest produs de pe piață.

Pârâta s-a apărat

invocând împrejurarea că nu s-a dovedit că ea ar fi producătorul medicamentelor

marca S. indicate pe bonurile fiscale, fără, însă, a face dovada faptului că

există un alt producător al aceluiași medicament, sub aceeași denumire, ceea

ce, de altfel, nu a susținut vreodată pe parcursul procesului.

Mai mult, deși i s-a

acordat un termen de judecată pentru a-și exprima punctul de vedere asupra

înscrisurilor depuse în recurs, nu a făcut acest lucru în termenul acordat,

solicitând amânarea pe motiv de boală a avocatului. Or, adeverința medicală se

referă la perioada 16 - 21 februarie, iar termenul a fost acordat la data de 20

ianuarie 2011 și nu s-a formulat vreo cerere anterioară termenului acordat

tocmai pentru pregătirea apărării, în condițiile în care nu s-a depus nici

întâmpinare. Astfel, simpla afirmație în sensul că există și alți producători,

nesusținută de probe, reprezintă un exercițiu abuziv al drepturilor procesuale

în sensul art. 723 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța a pus în

discuție, în virtutea rolului activ, la termenul de judecată din 17 februarie

2011, necesitatea suplimentării probațiunii, neimpunându-se, astfel, amânarea

cauzei în vederea suplimentării probațiunii.

Instanța de apel a

conchis în sensul că pârâta nu a retras produsul de pe piață, înlăturând

apărarea acesteia, în sensul că reclamanta nu ar fi solicitat acest lucru prin

cererea de chemare în judecată, câtă vreme, așa cum rezultă din cuprinsul

cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței să interzică

pârâtei utilizarea denumirii S. în oricare dintre activitățile sale, ceea ce

include obligația pârâtei de a retrage produsele de piață.

Instanța a apreciat

că celelalte activități indicate în cererea de chemare în judecată sau alte

activități de utilizare a mărcii după înregistrarea cererii nu au fost dovedite

nici în apel.

Fiind în culpă

procesuală, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

s-a dispus obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 4.189 RON în toate fazele procesuale, reprezentând cheltuieli de cazare

și de transport ale consilierului juridic al reclamantei apelante.

A fost admisă cererea

de intervenție accesorie, vizând activitățile de utilizare a mărcii de către

pârâtă care nu au fost dovedite, însă nu au fost acordate cheltuieli de

judecată intervenientului, deoarece acesta nu le-a solicitat, iar cheltuielile

pentru apărarea făcută părții în favoarea căreia a intervenit nu pot fi

imputate părții adverse.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T. SA, criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a

nesocotit principiul disponibilității și a acordat ceea ce nu s-a cerut,

dispunând obligarea pârâtei să retragă produsele din piață, fără ca reclamanta

să fi cerut acest lucru, încălcând, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Instanța de apel a

motivat faptul că a acordat ceea ce nu s-a cerut pe considerentul că reclamanta

a depus la dosarul cauzei bonuri fiscale emise de câteva farmacii, încercând să

dovedească faptul că, în unele farmacii, ar exista produsul cu denumirea S.,

probă la administrarea căreia societatea pârâtă s-a opus.

Proba existenței în

piață a produselor se face prin prezentarea în fața instanței, de către partea

interesată, pe lângă bonul fiscal, și a produsului/produselor împreună cu

ambalajele. Ambalajele sunt inscripționate cu: numărul seriei de produs, codul

specific secret) pentru identificarea producătorului, denumirea producătorului,

numărul autorizației de punere pe piață, data fabricației, data expirării

produsului etc., elemente reglementate prin Legea medicamentului nr. 96/1998,

modificată. Or, doar prin bonurile fiscale, niciunul din elementele de identificare

specifice produsului și producătorului nu este dovedit.

Instanța de apel a

respins cererea pârâtei de a obliga pe reclamantă să prezinte ca probe

produsele și ambalajele produselor pentru care a depus bunurile fiscale,

sarcina probei revenind în exclusivitate reclamantei-intimate SC A. SA,

încălcând, astfel, dreptul pârâtei la apărare și la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a

mai susținut că instanța de apel nici nu a evaluat în mod realist probele

existente la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâta, de bună-credință și

din proprie inițiativă, a dat curs favorabil solicitărilor

reclamantei-intimate, cu toate că nu fusese pusă în întârziere anterior cererii

de chemare în judecată. Astfel, a fost abandonată fabricarea produsului sub

denumirea S., produsul fabricându-se, de către R.L.L. India, sub denumirea R.,

înregistrată ca marcă, schimbându-se denumirea produsului din S. în R. pentru

toată gama produsului.

La termenul de

judecată din 4 mai 2012, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului,

deoarece criticile formulate nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Examinând cu

prioritate excepția invocată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată,

întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă

încadrarea acestora în cazurile indicate de către recurentă, prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a

susținut că instanța de apel, evocând fondul, a încălcat principiul

disponibilității, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, critică ce

permite analiza sa în contextul art. 304 pct. 6.

Susținerile în sensul

că instanța de apel nu ar fi evaluat în mod realist probele existente la

dosarul cauzei, privind încetarea de către pârâtă, de bună-credință fiind, a

actelor pretinse de către reclamantă, chiar înainte de chemarea sa în judecată

și fără a fi pusă în întârziere, urmează a fi evaluate prin prisma cazului

descris de pct. 7 al aceleiași norme, ținându-se cont de considerentele expuse

în decizia de apel în legătură cu celelalte activități desfășurate de către

pârâtă, reflectate în soluția adoptată în urma admiterii apelului.

În același timp,

recurenta a susținut că instanța nu a ținut cont de faptul că sarcina probării

pretențiilor revine reclamantei, și nu pârâtei, totodată, și-a întemeiat

argumentarea pe un singur mijloc de probă, fără referire la celelalte probe

administrate, cu atât mai mult cu cât acesta nu are forță probantă în

susținerea afirmațiilor reclamantei, aceste susțineri urmând a fi analizate din

perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9.

Drept urmare,

excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă va fi

respinsă, nefiind întemeiată.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată în cauză, reclamanta SC A. SA a solicitat, în

temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998, în virtutea drepturilor exclusive

decurgând din calitatea sa de titular al mărcii S., ca instanța de judecată să

interzică pârâtei utilizarea denumirii similare S. în activitatea comercială,

în oricare dintre activitățile sale și, în principal, să interzică următoarele

acte: aplicarea denumirii S. pe produse sau ambalaje, oferirea, comercializarea

sau deținerea de produse purtând marca S., importul și exportul produselor

purtând denumirea S., utilizarea denumirii pe documente și pentru publicitate.

Instanța de apel,

evocând fondul cauzei, a admis în parte cererea reclamantei și a dispus

obligarea pârâtei să retragă de pe piața din România produsul S.

Prin motivele de

recurs, pârâta a susținut faptul că, printr-o asemenea dispoziție, instanța de

apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care

reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o cerere de obligare a pârâtei

de a retrage de pe piață produsele cu denumirea comercială S.

Criticile cu acest

obiect sunt nefondate, constatându-se, din petitul cererii de chemare în

judecată, că reclamanta a solicitat generic interzicerea utilizării de către

pârâtă, pentru produse identice, a semnului similar mărcii - al cărei titular

este reclamanta -, în oricare dintre formele de activitate desfășurate de către

pârâtă, reclamanta enumerând cu titlu exemplificativ acte de comerț pretins

derulate de către pârâtă în legătură cu semnul invocat ca fiind similar cu

marca.

O asemenea enumerare

nu are caracter limitativ, intenția reclamantei fiind aceea de a obține

încetarea încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii, prin utilizarea de

către pârâtă a semnului S., în orice formă dovedită ca fiind practicată de

către aceasta.

Atare finalitate

poate fi atinsă prin stabilirea în sarcina pârâtei atât a unei obligații de a

nu face, respectiv aceea de a nu mai utiliza semnul S. în legătură cu

medicamentele de uz uman conținând substanța simvastatină, cât și a unei

obligații de a face, anume aceea de adopta măsuri concrete pentru încetarea

faptelor de încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei.

În acest context, nu

se poate considera că instanța de apel a încălcat limitele cererii de chemare

în judecată atunci când a dispus obligarea pârâtei la adoptarea unei anumite

măsuri, chiar dacă aceasta nu a fost explicit indicată în cuprinsul cererii de

chemare în judecată, atât timp cât a apreciat că acea măsură este legată de

actele de comerț desfășurate de către pârâtă, în raport de motivele de apel ale

reclamantei pe acest aspect, prin care s-a susținut că pârâta nu a încetat

utilizarea semnului similar mărcii reclamantei și nu a retras de pe piață

produsele purtând acel semn.

În consecință,

instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se în

limitele pretențiilor reclamantei și dând eficiență finalității urmărite prin

demersul judiciar formulat în cauză, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile

recurentei întemeiate pe cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Sunt, însă, fondate

celelalte motive de recurs, astfel cum acestea au fost sintetizate în debutul

considerentelor de față.

Prima instanță a

respins cererea de chemare în judecată, constatând că pârâta, deși a

comercializat medicamente conținând substanța simvastatină sub denumirea S.,

astfel cum chiar pârâta a recunoscut, nu mai comercializa asemenea produse la

data soluționării cauzei și fără ca, din probele administrate, să rezulte că

aceste acte de comerț s-au derulat și după data sesizării instanței în cauză (4

februarie 2008). În același sens, s-a avut în vedere că, la acel moment, pârâta

era deja titulară a mărcii R. (de la data de 26 aprilie 2007), operând și schimbarea

denumirii sub care a comercializat respectivele medicamente, din S. în R.

Instanța de apel a

admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la retragerea de

pe piață a produsului S., deoarece reclamanta a dovedit că produsul cu respectiva

denumire se comercializează în continuare în farmacii, deci că pârâta nu a

retras acest produs de pe piață.

În același timp, a

constatat că celelalte activități indicate în cererea de chemare în judecată

sau alte activități de utilizare a mărcii de către pârâtă după înregistrarea

cererii nu au fost dovedite nici în apel, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că,

după data de 4 februarie 2008, pârâta nu a mai făcut acte de import, oferire

spre comercializare, deținere de produse și chiar de comercializare de produse

cu denumirea S.

Retragerea de pe

piață a anumitor produse constituie actul de dispoziție al comerciantului care

le-a introdus în circuitul comercial, revers al actului de oferire spre

comercializare către farmacii sau alte locuri specifice de desfacere a

produselor respective, fie direct, fie indirect, prin intermediul unor

distribuitori autorizați.

Farmaciile, la rândul

lor, reprezintă comercianți în sensul art. 35 din Legea nr. 84/1998, ce pot

efectua acte de contrafacere a unei mărci înregistrate prin comercializarea

efectivă de medicamente purtând semnul similar mărcii și care pot fi obligați,

la solicitarea titularului mărcii, la încetarea acestor acte de încălcare a

drepturilor exclusive.

Cu toate acestea,

acționarea în judecată a tuturor acestor comercianți constituie pentru

titularul mărcii un demers dificil, care nu asigură, în mod necesar, rezultatul

urmărit, astfel încât este preferabilă chemarea în judecată a comerciantului

care a introdus medicamentele respective în circuitul comercial, pentru a-l

împiedica să continue asemenea acte pentru produsele aflate în stoc și pentru

a-l obliga la retragerea produselor deja aflate pe piață, adresând o solicitare

cu acest obiect farmaciilor și celorlalți comercianți implicați în desfacerea

medicamentelor, fie direct, fie prin intermediul distribuitorilor autorizați.

În aceste condiții,

obligarea pârâtei la retragerea de pe piață a medicamentelor S. poate

reprezenta o dispoziție eficientă pentru asigurarea încetării actelor de

încălcare a drepturilor reclamantei, ca titular al mărcii S., câtă vreme

instanța de apel a constatat că se află, încă, pe piață medicamente S.

O asemenea dispoziție

poate fi, însă, adoptată doar dacă există certitudinea că respectivele

medicamente au fost puse în circulație de către pârâtă.

Considerentele

instanței de apel în susținerea soluției de obligare a pârâtei la retragerea

produselor de pe piață nu relevă existența unei situații de fapt certe pe acest

aspect, observându-se că argumentele expuse în decizia recurată sunt

insuficiente și chiar contradictorii.

Astfel, instanța de

apel a reținut, pe de o parte, că pârâta nu a mai efectuat, după înregistrării

cererii, activitățile indicate explicit în cererea de chemare în judecată (acte

de import, oferire spre comercializare, deținere de produse și chiar de

comercializare de produse) dar, pe de altă parte, că pârâta a efectuat, totuși,

asemenea acte, din moment ce a fost obligată la retragerea produselor în

discuție de pe piață.

Această contradicție

în argumentarea soluției adoptate în apel - în mod corect sesizată prin

motivele de recurs, prin care s-a criticat faptul că instanța nu a ținut cont

de încetarea actelor de comerț încă anterior datei introducerii cererii -

relevă că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, chiar și în singura

ipoteză în care raționamentul conceput de către instanța de apel este valid din

punct de vedere logic, anume este aceea în care farmaciile indicate de către

reclamantă comercializează produse S. în urma unor acte de comerț ale pârâtei săvârșite

anterior datei de 4 februarie 2008.

Insuficienta

clarificare a situației de fapt derivă din aprecierea greșită a forței probante

a înscrisurilor depuse de către reclamantă în faza apelului, nu mai puțin, a

sarcinii probei în acea fază procesuală, după cum, în mod corect, au arătat

recurenții.

Considerând că, prin

depunerea la dosar a unor bonuri fiscale de către reclamantă, s-a dovedit

faptul comercializării în farmacii în anul 2010 de medicamente S., instanța de

apel a aplicat, în același timp, prezumția simplă că medicamentele S. astfel

comercializate în farmacii au fost produse în mod cert de către pârâtă,

deoarece s-a dovedit că aceasta a produs în trecut astfel de medicamente și nu

a probat că ar fi existat și alți producători.

Prezumția desprinsă

din faptul vecin și conex al producerii de către pârâtă de medicamente S.

contrazice, însă, chiar constatarea instanței în sensul că pârâta a încetat

orice act de încălcare a mărcii reclamantei după data formulării cererii de

chemare în judecată, ceea ce arată ineficiența sa din punct de vedere probator,

în raționamentul conceput chiar de către instanța de apel.

În plus, prezumția nu

este aptă să probeze și data efectuării actelor de comerț ale pârâtei în

legătură cu aceste produse, în raport de eventuala constatare că medicamente S.

comercializate în farmacii sunt dintre cele puse în circulație de către pârâtă

anterior datei de 4 februarie 2008 (singura situație în care considerentele

deciziei de apel nu sunt contradictorii).

În aceste condiții,

rezultă că instanța de apel s-a întemeiat, în mod greșit, exclusiv pe bonurile

fiscale, pe baza cărora a stabilit o situație de fapt ce nu a fost confirmată

de alte mijloace de probă, exacerbându-se forța doveditoare a înscrisurilor în

discuție.

Pentru determinarea

certă a situației de fapt era necesară administrarea de probe suplimentare, din

care să rezulte în mod coroborat că bonurile fiscale depuse de către reclamantă

vizează produse provenind de la pârâtă, care a efectuat actele de comerț

pretinse, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, ar fi trebuit

depus, odată cu bonurile fiscale prin care reclamanta a dovedit că a

achiziționat din farmacii produsul S. după luna septembrie 2010, orice alt

înscris din care să rezulte că produsul provine, în mod direct sau indirect, de

la pârâtă, precum și data actului de comerț efectuat de către aceasta, fie a

importului, fie a producerii medicamentului comercializat sub denumirea S. sau

a introducerii sale pe piață, ajungând în farmacii.

Un asemenea înscris

poate fi reprezentat de ambalajul produselor achiziționate de către reclamantă

din farmacii, după cum, în mod corect, a arătat recurenta, în condițiile în

care ambalajul relevă date precum producătorul și data producerii.

De asemenea, s-ar fi

putut solicita informații în legătură cu aceste aspecte de la farmaciile care

au eliberat bonurile fiscale, astfel cum a instanța de apel a intenționat, însă

nu a dispus în acest sens.

În același timp, s-ar

fi putut face verificări în evidențele pârâtei, în legătură cu actele de comerț

efectuate pentru produsul S. anterior datei de 4 februarie 2008, care să fie

coroborate cu celelalte mijloace de probă ce ar fi trebuit administrate.

Niciunul dintre

înscrisurile de natura celor menționate nu a fost, însă, depus la dosar.

Se constată, în

același timp, că instanța de apel, în mod greșit, a deplasat sarcina probei de

la reclamantă la pârâtă, iar această operațiune a fost cauzată de reținerea

prezumției anterior enunțate, considerând că pârâta nu a reușit să o infirme.

Or, după cum s-a arătat, această prezumție nu este viabilă, astfel încât

sarcina probei revenea reclamantei, în virtutea regulii ce operează în materie

de probațiune, ce ar fi trebuit să înfățișeze înscrisuri relevând faptul că

produsul provine, în mod direct sau indirect, de la pârâtă, precum și data

actului de comerț efectuat de către aceasta în legătură cu medicamentele S.,

ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, reclamanta neasumându-și sarcina probei.

Față de

considerentele expuse, sunt întrunite cazurile descrise de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., în condițiile în care reținerea greșită a sarcinii probei și a

puterii doveditoare a înscrisurilor depuse de către reclamantă în faza apelului

a condus, în același timp, la o insuficientă argumentare în fapt și în drept.

Se constată, în atare

condiții, că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, fiind necesară

suplimentarea probatoriului, de către reclamantă, conform celor arătate prin

considerentele deja expuse, respectiv înscrisuri din care să rezulte că produsul

provine, în mod direct sau indirect, de la pârâtă, precum și data actului de

comerț efectuat de către aceasta, fie a importului, fie a producerii

medicamentului comercializat sub denumirea S. sau a introducerii sale efective

pe piață, ajungând în farmacii sau în alte puncte de desfacere.

Înscrisurile pot fi

reprezentate de ambalajul produselor achiziționate de către reclamantă din

farmacii ori informații furnizate în legătură cu aceste aspecte de farmaciile

care au eliberat bonurile fiscale, reclamanta urmând, în raport de rezultatul

administrării acestor probe, să solicite instanței efectuarea de verificări în

evidențele pârâtei, în legătură cu actele de comerț efectuate pentru produsul

S., pentru coroborare cu celelalte mijloace de probă ce trebuie administrate.

În consecință, în

aplicarea art. 314 și 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul pârâtei, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre

rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Admite recursul

declarat de pârâta SC T. SA împotriva Deciziei nr. 194/A din 24 martie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Casează decizia atacată

și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - LM