ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3064/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 748 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 541/117/2008, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA Iași, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Cluj-Napoca, respingându-se, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței, s-a reținut că pârâta SC T. SA este titularul mărcii R. nr. R1, cu o durată de protecție a mărcii de 10 ani, începând de la data de 26 aprilie 2007, iar prin Adresele nr. 6657 - 6660 din 5 iunie 2009, emise de Agenția Națională a Medicamentelor, i s-a comunicat pârâtei SC T. SA că, pentru produsul S. de 5 mg, 10 mg, 20 mg și 40 mg comprimate filmate (simvastatină), aflat în procedură de reînnoire a autorizației de punere pe piață, a fost aprobată variația de tip IB/2 referitoare la schimbarea denumirii medicamentului în R. Din cuprinsul aceleiași adrese, rezultă că deținătorul autorizației de punere pe piață este R.Ltd, Marea Britanie. Pârâta a depus la dosarul cauzei și documente justificative, respectiv facturi, din care rezultă importul medicamentului sub noua denumire, ambalajul și prospectul medicamentului comercializat sub denumirea R. (simvastatină).

După depunerea și comunicarea înscrisurilor cu privire la importul și comercializarea medicamentului sub noua denumire, reclamanta nu a solicitat administrarea altor probe în cauză. Din actele dosarului, nu rezultă că, după momentul învestirii instanței, pârâta ar mai fi comercializat medicamentul cu substanța activă arătată sub denumirea de S. (cele două bonuri fiscale depuse de reclamantă sunt din data de 3 iulie 2007), iar, în ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că, în prezent nu mai este utilizată această din urmă denumire, aceste susțineri nu au fost contestate de către reclamantă. De altfel, este de remarcat și faptul că reclamanta a arătat în scriptele depuse la dosarul cauzei că, anterior sesizării instanței, au existat discuții între părți în vederea reglementării denumirii medicamentului, iar în cursul judecății, pârâta a solicitat acordarea unor termene în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, ceea ce nu s-a realizat.

Tribunalul a apreciat, din probele administrate, că pârâta nu comercializează, la data soluționării cauzei, medicamentul sub denumirea S., ceea ce determină respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, și nu ca lipsită de obiect, în condițiile în care nu se poate stabili dacă perioada de comercializare a aceluiași medicament s-a realizat și după sesizarea instanței, având în vedere faptul că, la acea dată, pârâta era deja titulara mărcii R. Pentru aceleași motive, însă, nu au fost acordate cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei. Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T. SA, deoarece, conform Autorizației de punere pe piață eliberată de Agenția Națională a Medicamentelor pentru medicamentul S., pârâta este indicată ca fiind producător responsabil de eliberarea seriei de produs finit.

Prin Decizia nr. 194 din 24 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei să retragă de pe piața din România produsul marca S., cu cheltuieli de judecată. Totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtei, formulată de SC R.L.L. - India. În motivarea deciziei, s-a arătat că, în apel, au fost depuse bonuri fiscale, cu date ulterioare pronunțării sentinței, din care rezultă comercializarea în farmacii a produsului S., în doze de 10 mg și 20 mg, iar, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., la termenul din 17 februarie 2011, curtea a pus în discuția reprezentantului reclamantei apelante necesitatea suplimentării probațiunii, în sensul de a se efectua o adresă la farmaciile menționate pe bonurile fiscale depuse la dosar, pentru a se verifica data la care au cumpărat produsul S. și denumirea furnizorului, însă acesta a arătat că proba nu prezintă relevanță, în condițiile în care pârâta avea obligația de a întocmi adrese către farmaciile cărora le-a livrat produsul și de a retrage produsele de pe piață.

Copia înscrisurilor a fost comunicată reprezentantului pârâtei la termenul de judecată din 20 ianuarie 2011, iar acesta a solicitat un termen pentru a-și exprima punctul de vedere, însă a lipsit la termenul acordat, respectiv la cel din 17 februarie 2011, iar, la ultimul termen de judecată, a arătat doar că proba nu este relevantă, în condițiile în care nu s-a făcut dovada comercializării produsului după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar retragerea de pe piață nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, prin concluziile pe fond, iar apoi cele scrise, arătând că se impunea depunerea ambalajelor pentru verificarea producătorului, a datei fabricației, etc., aceste elemente nerezultând din bonurile fiscale depuse la dosar.

Raportat la probele noi administrate în apel, curtea a apreciat că reclamanta a făcut dovada împrejurării că produsul marca S. este în continuare comercializat în farmacii, deci că pârâta nu a retras acest produs de pe piață. Pârâta s-a apărat invocând împrejurarea că nu s-a dovedit că ea ar fi producătorul medicamentelor marca S. indicate pe bonurile fiscale, fără, însă, a face dovada faptului că există un alt producător al aceluiași medicament, sub aceeași denumire, ceea ce, de altfel, nu a susținut vreodată pe parcursul procesului. Mai mult, deși i s-a acordat un termen de judecată pentru a-și exprima punctul de vedere asupra înscrisurilor depuse în recurs, nu a făcut acest lucru în termenul acordat, solicitând amânarea pe motiv de boală a avocatului.

Or, adeverința medicală se referă la perioada 16 - 21 februarie, iar termenul a fost acordat la data de 20 ianuarie 2011 și nu s-a formulat vreo cerere anterioară termenului acordat tocmai pentru pregătirea apărării, în condițiile în care nu s-a depus nici întâmpinare. Astfel, simpla afirmație în sensul că există și alți producători, nesusținută de probe, reprezintă un exercițiu abuziv al drepturilor procesuale în sensul art. 723 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța a pus în discuție, în virtutea rolului activ, la termenul de judecată din 17 februarie 2011, necesitatea suplimentării probațiunii, neimpunându-se, astfel, amânarea cauzei în vederea suplimentării probațiunii.

Instanța de apel a conchis în sensul că pârâta nu a retras produsul de pe piață, înlăturând apărarea acesteia, în sensul că reclamanta nu ar fi solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată, câtă vreme, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței să interzică pârâtei utilizarea denumirii S. în oricare dintre activitățile sale, ceea ce include obligația pârâtei de a retrage produsele de piață. Instanța a apreciat că celelalte activități indicate în cererea de chemare în judecată sau alte activități de utilizare a mărcii după înregistrarea cererii nu au fost dovedite nici în apel. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., s-a dispus obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.189 RON în toate fazele procesuale, reprezentând cheltuieli de cazare și de transport ale consilierului juridic al reclamantei apelante. A fost admisă cererea de intervenție accesorie, vizând activitățile de utilizare a mărcii de către pârâtă care nu au fost dovedite, însă nu au fost acordate cheltuieli de judecată intervenientului, deoarece acesta nu le-a solicitat, iar cheltuielile pentru apărarea făcută părții în favoarea căreia a intervenit nu pot fi imputate părții adverse. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T. SA, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității și a acordat ceea ce nu s-a cerut, dispunând obligarea pârâtei să retragă produsele din piață, fără ca reclamanta să fi cerut acest lucru, încălcând, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Instanța de apel a motivat faptul că a acordat ceea ce nu s-a cerut pe considerentul că reclamanta a depus la dosarul cauzei bonuri fiscale emise de câteva farmacii, încercând să dovedească faptul că, în unele farmacii, ar exista produsul cu denumirea S., probă la administrarea căreia societatea pârâtă s-a opus. Proba existenței în piață a produselor se face prin prezentarea în fața instanței, de către partea interesată, pe lângă bonul fiscal, și a produsului/produselor împreună cu ambalajele.

Ambalajele sunt inscripționate cu: numărul seriei de produs, codul specific secret) pentru identificarea producătorului, denumirea producătorului, numărul autorizației de punere pe piață, data fabricației, data expirării produsului etc., elemente reglementate prin Legea medicamentului nr. 96/1998, modificată. Or, doar prin bonurile fiscale, niciunul din elementele de identificare specifice produsului și producătorului nu este dovedit. Instanța de apel a respins cererea pârâtei de a obliga pe reclamantă să prezinte ca probe produsele și ambalajele produselor pentru care a depus bunurile fiscale, sarcina probei revenind în exclusivitate reclamantei-intimate SC A. SA, încălcând, astfel, dreptul pârâtei la apărare și la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel nici nu a evaluat în mod realist probele existente la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâta, de bună-credință și din proprie inițiativă, a dat curs favorabil solicitărilor reclamantei-intimate, cu toate că nu fusese pusă în întârziere anterior cererii de chemare în judecată. Astfel, a fost abandonată fabricarea produsului sub denumirea S., produsul fabricându-se, de către R.L.L. India, sub denumirea R., înregistrată ca marcă, schimbându-se denumirea produsului din S. în R. pentru toată gama produsului. La termenul de judecată din 4 mai 2012, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, deoarece criticile formulate nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Examinând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazurile indicate de către recurentă, prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de apel, evocând fondul, a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, critică ce permite analiza sa în contextul art. 304 pct. 6. Susținerile în sensul că instanța de apel nu ar fi evaluat în mod realist probele existente la dosarul cauzei, privind încetarea de către pârâtă, de bună-credință fiind, a actelor pretinse de către reclamantă, chiar înainte de chemarea sa în judecată și fără a fi pusă în întârziere, urmează a fi evaluate prin prisma cazului descris de pct. 7 al aceleiași norme, ținându-se cont de considerentele expuse în decizia de apel în legătură cu celelalte activități desfășurate de către pârâtă, reflectate în soluția adoptată în urma admiterii apelului.

În același timp, recurenta a susținut că instanța nu a ținut cont de faptul că sarcina probării pretențiilor revine reclamantei, și nu pârâtei, totodată, și-a întemeiat argumentarea pe un singur mijloc de probă, fără referire la celelalte probe administrate, cu atât mai mult cu cât acesta nu are forță probantă în susținerea afirmațiilor reclamantei, aceste susțineri urmând a fi analizate din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9. Drept urmare, excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă va fi respinsă, nefiind întemeiată.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, reclamanta SC A. SA a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998, în virtutea drepturilor exclusive decurgând din calitatea sa de titular al mărcii S., ca instanța de judecată să interzică pârâtei utilizarea denumirii similare S. în activitatea comercială, în oricare dintre activitățile sale și, în principal, să interzică următoarele acte: aplicarea denumirii S. pe produse sau ambalaje, oferirea, comercializarea sau deținerea de produse purtând marca S., importul și exportul produselor purtând denumirea S., utilizarea denumirii pe documente și pentru publicitate.

Instanța de apel, evocând fondul cauzei, a admis în parte cererea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei să retragă de pe piața din România produsul S. Prin motivele de recurs, pârâta a susținut faptul că, printr-o asemenea dispoziție, instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o cerere de obligare a pârâtei de a retrage de pe piață produsele cu denumirea comercială S. Criticile cu acest obiect sunt nefondate, constatându-se, din petitul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a solicitat generic interzicerea utilizării de către pârâtă, pentru produse identice, a semnului similar mărcii - al cărei titular este reclamanta -, în oricare dintre formele de activitate desfășurate de către pârâtă, reclamanta enumerând cu titlu exemplificativ acte de comerț pretins derulate de către pârâtă în legătură cu semnul invocat ca fiind similar cu marca.

O asemenea enumerare nu are caracter limitativ, intenția reclamantei fiind aceea de a obține încetarea încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii, prin utilizarea de către pârâtă a semnului S., în orice formă dovedită ca fiind practicată de către aceasta. Atare finalitate poate fi atinsă prin stabilirea în sarcina pârâtei atât a unei obligații de a nu face, respectiv aceea de a nu mai utiliza semnul S. în legătură cu medicamentele de uz uman conținând substanța simvastatină, cât și a unei obligații de a face, anume aceea de adopta măsuri concrete pentru încetarea faptelor de încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei.

În acest context, nu se poate considera că instanța de apel a încălcat limitele cererii de chemare în judecată atunci când a dispus obligarea pârâtei la adoptarea unei anumite măsuri, chiar dacă aceasta nu a fost explicit indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, atât timp cât a apreciat că acea măsură este legată de actele de comerț desfășurate de către pârâtă, în raport de motivele de apel ale reclamantei pe acest aspect, prin care s-a susținut că pârâta nu a încetat utilizarea semnului similar mărcii reclamantei și nu a retras de pe piață produsele purtând acel semn. În consecință, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se în limitele pretențiilor reclamantei și dând eficiență finalității urmărite prin demersul judiciar formulat în cauză, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei întemeiate pe cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Sunt, însă, fondate celelalte motive de recurs, astfel cum acestea au fost sintetizate în debutul considerentelor de față.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, constatând că pârâta, deși a comercializat medicamente conținând substanța simvastatină sub denumirea S., astfel cum chiar pârâta a recunoscut, nu mai comercializa asemenea produse la data soluționării cauzei și fără ca, din probele administrate, să rezulte că aceste acte de comerț s-au derulat și după data sesizării instanței în cauză (4 februarie 2008). În același sens, s-a avut în vedere că, la acel moment, pârâta era deja titulară a mărcii R. (de la data de 26 aprilie 2007), operând și schimbarea denumirii sub care a comercializat respectivele medicamente, din S. în R. Instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la retragerea de pe piață a produsului S., deoarece reclamanta a dovedit că produsul cu respectiva denumire se comercializează în continuare în farmacii, deci că pârâta nu a retras acest produs de pe piață.

În același timp, a constatat că celelalte activități indicate în cererea de chemare în judecată sau alte activități de utilizare a mărcii de către pârâtă după înregistrarea cererii nu au fost dovedite nici în apel, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că, după data de 4 februarie 2008, pârâta nu a mai făcut acte de import, oferire spre comercializare, deținere de produse și chiar de comercializare de produse cu denumirea S. Retragerea de pe piață a anumitor produse constituie actul de dispoziție al comerciantului care le-a introdus în circuitul comercial, revers al actului de oferire spre comercializare către farmacii sau alte locuri specifice de desfacere a produselor respective, fie direct, fie indirect, prin intermediul unor distribuitori autorizați.

Farmaciile, la rândul lor, reprezintă comercianți în sensul art. 35 din Legea nr. 84/1998, ce pot efectua acte de contrafacere a unei mărci înregistrate prin comercializarea efectivă de medicamente purtând semnul similar mărcii și care pot fi obligați, la solicitarea titularului mărcii, la încetarea acestor acte de încălcare a drepturilor exclusive.

Cu toate acestea, acționarea în judecată a tuturor acestor comercianți constituie pentru titularul mărcii un demers dificil, care nu asigură, în mod necesar, rezultatul urmărit, astfel încât este preferabilă chemarea în judecată a comerciantului care a introdus medicamentele respective în circuitul comercial, pentru a-l împiedica să continue asemenea acte pentru produsele aflate în stoc și pentru a-l obliga la retragerea produselor deja aflate pe piață, adresând o solicitare cu acest obiect farmaciilor și celorlalți comercianți implicați în desfacerea medicamentelor, fie direct, fie prin intermediul distribuitorilor autorizați.

În aceste condiții, obligarea pârâtei la retragerea de pe piață a medicamentelor S. poate reprezenta o dispoziție eficientă pentru asigurarea încetării actelor de încălcare a drepturilor reclamantei, ca titular al mărcii S., câtă vreme instanța de apel a constatat că se află, încă, pe piață medicamente S. O asemenea dispoziție poate fi, însă, adoptată doar dacă există certitudinea că respectivele medicamente au fost puse în circulație de către pârâtă. Considerentele instanței de apel în susținerea soluției de obligare a pârâtei la retragerea produselor de pe piață nu relevă existența unei situații de fapt certe pe acest aspect, observându-se că argumentele expuse în decizia recurată sunt insuficiente și chiar contradictorii.

Astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pârâta nu a mai efectuat, după înregistrării cererii, activitățile indicate explicit în cererea de chemare în judecată (acte de import, oferire spre comercializare, deținere de produse și chiar de comercializare de produse) dar, pe de altă parte, că pârâta a efectuat, totuși, asemenea acte, din moment ce a fost obligată la retragerea produselor în discuție de pe piață.

Această contradicție în argumentarea soluției adoptate în apel - în mod corect sesizată prin motivele de recurs, prin care s-a criticat faptul că instanța nu a ținut cont de încetarea actelor de comerț încă anterior datei introducerii cererii - relevă că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, chiar și în singura ipoteză în care raționamentul conceput de către instanța de apel este valid din punct de vedere logic, anume este aceea în care farmaciile indicate de către reclamantă comercializează produse S. în urma unor acte de comerț ale pârâtei săvârșite anterior datei de 4 februarie 2008. Insuficienta clarificare a situației de fapt derivă din aprecierea greșită a forței probante a înscrisurilor depuse de către reclamantă în faza apelului, nu mai puțin, a sarcinii probei în acea fază procesuală, după cum, în mod corect, au arătat recurenții.

Considerând că, prin depunerea la dosar a unor bonuri fiscale de către reclamantă, s-a dovedit faptul comercializării în farmacii în anul 2010 de medicamente S., instanța de apel a aplicat, în același timp, prezumția simplă că medicamentele S. astfel comercializate în farmacii au fost produse în mod cert de către pârâtă, deoarece s-a dovedit că aceasta a produs în trecut astfel de medicamente și nu a probat că ar fi existat și alți producători. Prezumția desprinsă din faptul vecin și conex al producerii de către pârâtă de medicamente S. contrazice, însă, chiar constatarea instanței în sensul că pârâta a încetat orice act de încălcare a mărcii reclamantei după data formulării cererii de chemare în judecată, ceea ce arată ineficiența sa din punct de vedere probator, în raționamentul conceput chiar de către instanța de apel.

În plus, prezumția nu este aptă să probeze și data efectuării actelor de comerț ale pârâtei în legătură cu aceste produse, în raport de eventuala constatare că medicamente S. comercializate în farmacii sunt dintre cele puse în circulație de către pârâtă anterior datei de 4 februarie 2008 (singura situație în care considerentele deciziei de apel nu sunt contradictorii). În aceste condiții, rezultă că instanța de apel s-a întemeiat, în mod greșit, exclusiv pe bonurile fiscale, pe baza cărora a stabilit o situație de fapt ce nu a fost confirmată de alte mijloace de probă, exacerbându-se forța doveditoare a înscrisurilor în discuție. Pentru determinarea certă a situației de fapt era necesară administrarea de probe suplimentare, din care să rezulte în mod coroborat că bonurile fiscale depuse de către reclamantă vizează produse provenind de la pârâtă, care a efectuat actele de comerț pretinse, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, ar fi trebuit depus, odată cu bonurile fiscale prin care reclamanta a dovedit că a achiziționat din farmacii produsul S. după luna septembrie 2010, orice alt înscris din care să rezulte că produsul provine, în mod direct sau indirect, de la pârâtă, precum și data actului de comerț efectuat de către aceasta, fie a importului, fie a producerii medicamentului comercializat sub denumirea S. sau a introducerii sale pe piață, ajungând în farmacii. Un asemenea înscris poate fi reprezentat de ambalajul produselor achiziționate de către reclamantă din farmacii, după cum, în mod corect, a arătat recurenta, în condițiile în care ambalajul relevă date precum producătorul și data producerii. De asemenea, s-ar fi putut solicita informații în legătură cu aceste aspecte de la farmaciile care au eliberat bonurile fiscale, astfel cum a instanța de apel a intenționat, însă nu a dispus în acest sens.

În același timp, s-ar fi putut face verificări în evidențele pârâtei, în legătură cu actele de comerț efectuate pentru produsul S. anterior datei de 4 februarie 2008, care să fie coroborate cu celelalte mijloace de probă ce ar fi trebuit administrate. Niciunul dintre înscrisurile de natura celor menționate nu a fost, însă, depus la dosar. Se constată, în același timp, că instanța de apel, în mod greșit, a deplasat sarcina probei de la reclamantă la pârâtă, iar această operațiune a fost cauzată de reținerea prezumției anterior enunțate, considerând că pârâta nu a reușit să o infirme.

Or, după cum s-a arătat, această prezumție nu este viabilă, astfel încât sarcina probei revenea reclamantei, în virtutea regulii ce operează în materie de probațiune, ce ar fi trebuit să înfățișeze înscrisuri relevând faptul că produsul provine, în mod direct sau indirect, de la pârâtă, precum și data actului de comerț efectuat de către aceasta în legătură cu medicamentele S., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, reclamanta neasumându-și sarcina probei. Față de considerentele expuse, sunt întrunite cazurile descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în condițiile în care reținerea greșită a sarcinii probei și a puterii doveditoare a înscrisurilor depuse de către reclamantă în faza apelului a condus, în același timp, la o insuficientă argumentare în fapt și în drept.

Se constată, în atare condiții, că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, fiind necesară suplimentarea probatoriului, de către reclamantă, conform celor arătate prin considerentele deja expuse, respectiv înscrisuri din care să rezulte că produsul provine, în mod direct sau indirect, de la pârâtă, precum și data actului de comerț efectuat de către aceasta, fie a importului, fie a producerii medicamentului comercializat sub denumirea S. sau a introducerii sale efective pe piață, ajungând în farmacii sau în alte puncte de desfacere.

Înscrisurile pot fi reprezentate de ambalajul produselor achiziționate de către reclamantă din farmacii ori informații furnizate în legătură cu aceste aspecte de farmaciile care au eliberat bonurile fiscale, reclamanta urmând, în raport de rezultatul administrării acestor probe, să solicite instanței efectuarea de verificări în evidențele pârâtei, în legătură cu actele de comerț efectuate pentru produsul S., pentru coroborare cu celelalte mijloace de probă ce trebuie administrate. În consecință, în aplicarea art. 314 și 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de pârâta SC T. SA împotriva Deciziei nr. 194/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2012. Procesat de GGC - LM