ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1862/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1862/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1862/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

14.145 din 11 septembrie 2014, Judecătoria sector 1 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a

civilă, la data de 29 aprilie 2014, sub nr. x/3/2014.

Prin

Sentința civilă nr. 156 din 5 februarie 2015, Tribunalul

București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea,

- a interzis

pârâtelor SC A. SRL și SC B. SRL folosirea mărcii "C." în

desfășurarea activității acestora, inclusiv în cadrul

domeniilor web și a site-urilor aferente acestora - ... și ...;

- a obligat

pârâta SC A. SRL la transferul dreptului de folosință asupra

domeniului și site-ului aferent acestuia - ... - către

reclamantă;

- a obligat

pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL la plata către reclamantă a

sumei de 134.700 RON, despăgubiri și a sumei de 4.399 RON, cheltuieli

de judecată.

Prin Decizia

nr. 430A din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins,ca nefondate, apelurile declarate de apelantele

pârâte SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 156 din

5 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât I.N.C.D.I. - ICI

București, Registrul ROTLD și intimata reclamantă D. SA.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL,

criticând-o pentru următoarele motive:

invocarea dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se susține

că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a

căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum

și faptul că procesul nu a fost unul echitabil în sensul art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a fost

respectat dreptul la apărare al apelantelor reglementat de art. 24 din Constituție,

ce prevede în alin. (1) că acest drept este garantat și în alin. (2)

că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie

asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

După ce

s-a soluționat apelul, reprezentantul recurentelor a aflat de la avocatul

angajat pentru recurs că persoanele care le-au reprezentat practicau

avocatura ilegal, întrucât nu erau înscrise în Baroul București constituit

prin Legea nr. 51/1995, ci într-o asociație numită tot "Baroul

București" constituită în 2004, că împuternicirile

avocațiale din dosarul de apel sunt foarte asemănătoare cu

tipizatele Baroului București, chiar și sigla fiind

contrafăcută și aproape identică, cu singura

diferență că în loc de "1831" scrie "2004".

Apelantele au

fost reprezentate la instanța de apel de persoane care au fost angajate cu

bună-credință, întrucât aceștia aveau aparența de

avocați, emițând contracte de asistență juridică

și delegații avocațiale pe care scria "Baroul

București". Nefiind specialist în domeniu, reprezentantul

recurentelor nu a realizat că acestea nu au drept de practică și

că tipizatele lor sunt contrafaceri ale celor de la Baroul București.

Vinovăția

nu îi aparține reprezentantul recurentelor, ci pe de o parte aparține

autorilor faptei, iar pe de altă parte aparține semnificativ Statului

Român, care nu a pus ordine în această situație notorie de

practică ilegală a avocaturii de către organisme nelegale,

deși Legea nr. 51/1995 prevedea, încă de la modificarea prin Legea

nr. 255/2004, în art. 1 alin. (3), că sunt interzise constituirea și

funcționarea de barouri în afara U.N.B.R., actele de constituire și

de înregistrare ale acestora fiind nule de drept. Culpa este a Statului Român

și pentru că instanța de apel putea și avea datoria să

verifice și să înlăture de la bară persoanele care se

pretindeau a fi avocați și să atragă atenția

părților că trebuie să-și angajeze un avocat membru al

Baroului București sau al altui barou din țară membru U.N.B.R.

constituit prin Legea nr. 51/1995. Neprocedându-se așa, s-a produs un

dezechilibru procedural între reclamanta-intimată care era reprezentat de

avocați foarte bine instruiți din Baroul București și

apelantele-pârâte care au fost reprezentate de persoane fără

pregătire de specialitate și fără drept de practică în

avocatură. Neglijența instanței de apel privitoare la

verificarea exercitării dreptului la apărare, consfințit de art.

13 C. proc. civ., constituie o încălcare nu doar a unor reguli de

procedură, ci chiar a unui principiu fundamental al procesului civil, în

sensul art. 20 C. proc. civ., care a avut consecința

vătămării apelantelor, singura reparare posibilă fiind

reluarea ciclului procesual viciat al apelului de la început. Prin pasivitatea

sa, Statul se face vinovat implicit de încălcarea dreptului la

apărare, întrucât este prezumabil că o persoană care nu

făcea parte din Barou nu avea competența profesională să

formuleze apărări de calitate pentru câștigarea unui litigiu.

Prin Decizia

în interesul legii nr. 15 din 21 septembrie 2015 publicată în M. Of. nr.

816 din 3 noiembrie 2015, Înalta Curte a clarificat situația, însă

aceste demersuri de asigurare a ordinii de drept trebuia și puteau fi

făcute încă din anul 2004, însă Statul a avut o atitudine

pasivă, mii de cetățeni devenind victime ale avocaturii ilegale.

În

consecință, se poate susține că în faza apelului apelantele

nu au fost apărate deloc, devenind incidentă cauza de nulitate

prevăzută de art. 176 pct. 2 raportat la art. 174 C. proc. civ.

Administratorul

comun al apelantelor este de cetățenie germană și nu e

familiarizat cu procedurile judiciare din România, semnând cu

bună-credință două împuterniciri pentru declararea apelului

în 17 - 18 martie 2015 persoanelor care s-au pretins a fi avocați și

i-au prezentat proiectul de apel spre semnare și depunere în 18 martie

2015 la Tribunalul București.

Prin Decizia

nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 532 din 14 iunie

2004, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că

avocatura este un serviciu public care este organizat și

funcționează pe baza unei legi speciale, având în vedere că

scopul ei este asigurarea unei asistențe juridice calificate.

aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a

fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

a.

Instanța de apel a reținut și aplicat, în mod greșit, dispozițiile

privitoare la concurența neloială.

Produsul E.

200 mg, deși autorizat sub nr. x/2013/02 de A.N.M., nu poate veni în

concurență cu produsul similar al firmei intimate D. SA, întrucât nu

a fost niciodată comercializat pe piața românească de apelanta

SC B. SRL, care nu deține nici măcar o autorizație de

distribuție angro, similară Autorizației din 23 decembrie 2009 a

firmei SC F. SA depusă la dosar, ca să poată fi măcar

acuzată de comercializare a unor produse concurente; în plus, există

în dosarul de apel înscrisuri (bonuri de achiziție) care probează

că activitatea de asistență medicală a apelantei A. SRL se

făcea cu produse C. achiziționate din farmacii.

Paginile web

certificate și depuse la dosar de intimata reclamantă nu conțin

referiri la un produs concurent, ci la o denumire comună

internațională (DCI) a produsului C. Din cele două liste cu

rezultate ale interogării bazei de date a A.N.M., anexate, rezultă

că produsele C. și E. au aceeași denumire comună

internațională - "mifepristona" (sau în latină

"mifepristonum") dată de substanța activă care este

conținută în ambele produse, cu referire la art. 2 alin. (1) și

art. 10 din Ordinul nr. 1.452/2005 al ministrului sănătății

pentru aprobarea Ghidului privind denumirea comercială a medicamentelor de

uz uman, în vigoare la data reînnoirii mărcii C., și la Anexa la

Ordinul nr. 1.448 din 24 noiembrie 2010 privind modificarea anexei la Ordinul

ministrului sănătății nr. 895/2006 pentru aprobarea

Reglementărilor privind autorizarea de punere pe piață și supravegherea

medicamentelor de uz uman.

Astfel, pe

paginile de internet certificate de intimata reclamantă nu s-a făcut

referire la produsul concurent celui protejat prin marca înregistrată a

intimatei, ci la o substanța de bază și, prin urmare, nu s-a produs

o confuzie și nici o practică de concurență neloială

între produse similare.

b.

Instanța de apel a reținut și aplicat greșit

dispozițiile privitoare la protecția mărcilor.

Pentru a

fundamenta decizia de a sancționa pecuniar apelantele, instanța a

reținut că acestea au folosit fără drept marca C.,

încălcând exclusivitatea drepturilor de proprietate intelectuală.

Apelanta SC

B. SRL avea dreptul de a promova marca C. și acest drept nu a fost

niciodată revocat.

Intimata

reclamantă D. SA a depus la dosar o notificare datată 19 aprilie 2012

pe care recurenții nu au primit-o, aspect probat de lipsa dovezilor de

comunicare. Titularul mărcii nu a făcut nici demersurile

prevăzute de art. 13 din contract, neinvitând co-contractantul SC B. SRL

la birourile sale din Paris pentru mediere și arbitraj. Cu sau

fără notificare, oricum intrase în vigoare clauza de ultra-activitate

a contractului prevăzută de art. 10.3 - posibila vânzare a stocului

de medicamente, iar în dosar există înscrisuri (Factura din 28 iunie 2012

și Raportul de control privind Lotul din 6 aprilie 2012) care

probează existența unui stoc de cutii de medicamente care urma

să expire în luna iulie 2014, care ar fi fost termenul limită

rezonabil permis de art. 10.5 din contract.

Tot intimata

D. SA a depus o Adeverință datată 22 noiembrie 2007 prin care îl

autoriza nominal pe medicul J.K. să comunice în România produsul medical

C. 200 mg comprimate, adică să-l facă cunoscut și să-l

folosească în procedurile sale. Această autorizare era

anterioară contractului și nu a fost vreodată revocată, sub

aspectul practicii medicale medicul având în continuare dreptul să

promoveze și să utilizeze acest medicament.

În concluzie,

utilizarea mărcii s-a făcut cu respectarea contractului aflat în

vigoare și a autorizației de comunicare în România, nerevocată,

iar pretențiile intimatei reclamante trebuia să se fundamenteze pe

contractul existent între părți și să angajeze o

răspundere contractuală, nicidecum pe dispozițiile Legii nr.

84/1998, cum ar fi cele din art. 90 referitoare la contrafacerea mărcii.

Oricum, fiind

vorba de o marcă verbală, nu pot fi aplicabile situațiile de

contrafacere evocate de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 decât, cel

mult, în situația promovării unui produs cu o denumire foarte

similară denumirii C., însă sub această denumire medicul J.K. nu

a folosit la cabinet alte produse decât C. pentru că, așa s-a

arătat, în România nu a fost vândut produsul E. în perioada

reclamată, ceea ce înseamnă că instanța de apel a aplicat

greșit aceste dispoziții unei situații în care marca nu a fost

contrafăcută, ci utilizată legal.

c. La

evaluarea prejudiciului, instanța de apel și-a fundamentat calculul

pe dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 105/2005,

însă, nefiind vorba de acte de concurență neloială între

produse cu similarități între ele, așa cum s-a arătat la

pct. a, nu se pune problema apărării drepturilor pe calea O.U.G. nr.

105/2005, ci pe calea răspunderii civile contractuale reglementate de C.

civ., deoarece, așa cum s-a arătat la pct. b, Contractul încheiat la

20 octombrie 2008 între D. SA și SC B. SRL era în vigoare la data

chemării în judecată.

Analizând

decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

formulate în susținerea primului motiv de recurs se circumscriu

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum s-a

arătat în cererea de recurs, Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii,

prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 816

din 3 noiembrie 2015, a statuat cu privire la exercitarea de

activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor

entități care nu fac parte din formele de organizare profesională

recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea

profesiei de avocat, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, pentru considerentele reținute în motivare.

Înalta Curte

constată că cererile de apel a fost formulate prin reprezentant,

administrator dr. J.K., iar în ipoteza în care erau formulate de alte persoane

în calitate de avocați, datele aferente se regăseau în cuprinsul

cererilor, fiind confirmate prin semnarea acestora - potrivit art. 482

coroborat cu art. 194 lit. c) C. proc. civ., cererea cuprinde numele, prenumele

și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul

reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul

profesional, dovada calității de reprezentant alăturându-se

cererii. Pe de altă parte, delegațiile sunt datate 18 martie

2015(pentru SC A. SRL) și 17 martie 2015 (pentru SC B. SRL), iar cererile

de apel sunt redactate și depuse pe data de 18 martie 2015, ceea ce ar

pune în discuție și timpul necesar redactării celor două

cereri de apel - delegațiile nereferindu-se, oricum, la redactarea

cererilor.

Cauza a fost

soluționată în apel la primul termen, când s-a încuviințat proba

cu înscrisuri solicitată de ambele pârâte apelante, înscrisuri

atașate cererilor de apel (semnate de acestea, prin administrator) și

s-a acordat cuvântul pe cererile de apel, administratorul reprezentant

susținându-le și personal.

Totodată,

vătămarea apelantelor pârâte reclamată în susținerea

recursului, din perspectiva normelor subliniate, ar putea fi înlăturată

fără anularea actelor procedurale, prin cercetarea

apărărilor formulate pe fond în cererea de recurs, în temeiul

dispozițiilor art. 177 alin. (1) C. proc. civ., caracterul fondat/nefondat

al acestora confirmându-se și în ipoteza în care ar fi fost formulate,

integral, prin cererea de apel.

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,

recurentele pârâte susțin aplicarea greșită a legii în

soluționarea cererilor vizând concurența neloială și

contrafacerea, cu subsecvent în acordarea de despăgubiri.

2.a. În ceea

ce privește produsul E. 200 mg, pe lângă faptul că recurentele

pârâte se contrazic față de poziția avută în fața

instanței în ceea ce privește comercializarea acestuia (prin

întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cum s-a mai

reținut în cauză, confirmându-se calitatea SC B. SRL de unic

importator, promotor, distribuitor și vânzător pe teritoriul României

al produsului E., produs al societății G. Franța, în temeiul

reclamațiilor contractuale avute cu aceasta), soluția privind cererea

în concurență neloială este susținută și pe alte

considerente, în justificarea aplicării normelor legale aferente.

Astfel, s-a

reținut ca fiind întrunite și condițiile săvârșirii

faptei de concurență neloială, conform dispozițiilor art. 5

lit. a) din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenței neloiale,

care incriminează "folosirea unei firme, invenții, mărci,

indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale

unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să

producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant",

avându-se în vedere faptele săvârșite în contrafacerea mărcii C.

pe care și-a întemeiat pretențiile reclamanta și site-urile

certificate de către B.N.P.A. H. prin încheierile de certificare din data

de 11 octombrie 2013, potrivit cărora recurentele pârâte au utilizat marca

"C." în cadrul site-urilor, făcând referiri repetate la produsul

C., fără a avea autorizare în acest sens din partea titularului de

marcă, și asociindu-l cu produsul concurent E.

În contextul

analizat de instanță, recurentele pârâte susțin că

extrasele certificate și depuse la dosar de intimata reclamantă nu

conțin referiri la un produs concurent, ci la denumirea comună

internațională (DCI) a produselor C. și E., care este

"mifepristona" (sau în latină "mifepristonum")

dată de substanța activă care este conținută în ambele

produse - apărare ce nu poate fi primită atât timp cât, potrivit

propriilor susțineri prin întâmpinare, cum s-a mai arătat, produsul

(indicat ca fiind concurent), ca atare, a fost comercializat și promovat

de SC B. SRL din 2013 în urma raporturilor contractuale avute cu titularul

drepturilor asupra acestuia, subliniindu-se chiar că numai numele

medicamentului E. era promovat pe site-urile deținute - medicul J.K.

primind, de altfel, o autorizație similară celei de care se

prevalează, însă pentru medicamentul E., datată 12 august 2013.

2.b. În

susținerea criticii privind modul de soluționare a cererii în

contrafacere, din perspectiva dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1996

privind mărcile și indicațiile geografice, aplicate în

cauză, recurenta SC B. SRL susține că avea dreptul de a promova

marca C. și acest drept nu a fost niciodată revocat, apărare ce

nu este confirmată în raport de criticile ce o susțin.

De

necontestat în cauză, între intimata reclamantă și recurenta

pârâtă SC B. SRL, având în vedere calitatea reclamantei de titular al

mărcii internaționale "C.", s-a încheiat la data de 20

octombrie 2008 un contract prin care pârâta dobândea dreptul de a importa,

promova, vinde și distribui produsul farmaceutic C.

În ceea ce

privește acest contract (în temeiul căruia se susține posibila

angajare a unei răspunderi contractuale și nu pe cel al

contrafacerii), pe lângă faptul că anterior s-a susținut că

notificarea trimisă de intimata reclamantă și datată 19

aprilie 2012, de reziliere, nu a fost tradusă, apărarea în sensul

neprimirii, dată fiind lipsa dovezilor de comunicare, este infirmată

prin aceeași întâmpinare, reținută și anterior, în sensul

că din cursul anului 2013 recurenta pârâtă SC B. SRL are calitatea de

distribuitor al produsului E., produs similar al societății G.,

subliniindu-se și că nu s-a utilizat cuvântul C., contractul nou

încheiat interzicându-i acest fapt - ceea ce confirmă rezilierea

contractului cu reclamanta.

Lipsa unei

concilieri, susținută în cadrul recursul pe clauza contractuală

aferentă, nu este de natură a afecta dreptul intimatei reclamante de

a a promova acțiunea de față, întrucât în cauză s-a apelat

la clauzele aferente rezilierii contractului și nu soluționării

oricăror conflicte ivite între părți (art. 13.2).

Apărarea

susținută pe vânzarea stocului de medicamente, care ar fi expirat în

luna iunie 2014, justificată pe clauza din art. 10.5 din contract și

care ar reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, pe lângă

faptul că ar confirma rezilierea (clauza fiind aferentă

încetării în acest mod a contractului), nu are acoperire, întrucât era

nevoie în acest sens de o hotărâre scrisă a celeilalte

părți în acest sens (potrivit aceleiași clauze de care partea se

prevalează).

Nici

apărarea în sensul abilitării medicului J.K., reprezentantul

recurentelor pârâte, de promovare și folosire a produsului medical C. 200

mg comprimate, încă din anul 2007, nerevocată, nu se confirmă

întrucât, așa cum chiar recurentele pârâte susțin, ar fi avut loc o

autorizare nominală, iar acțiunea de față este

îndreptată împotriva recurentelor pârâte, persoane juridice cu entitate

distinctă, pentru fapte ulterioare încetării raporturilor

contractuale, indiferent de calitatea medicului în cadrul acestora. De altfel,

între intimata reclamantă și recurenta pârâtă SC B. SRL s-a

și încheiat un contract distinct, prin care aceasta era abilitată

conform convenției, în cauza de față fiind pusă în

discuție legalitatea utilizării de către persoane juridice,

pentru motivele susținute.

Este necesar

să se sublinieze că în cauză s-a reținut contrafacerea

mărcii pentru perioada ulterioară încetării raporturilor

contractuale prin reziliere (prin utilizarea acesteia fără drept) în

raport și de numele domeniilor web și sit-urilor deținute nu de

către medic, persoană fizică.

condițiile în care nu s-au primit criticile anterior analizate, este

nefondată și cea privind fundamentarea legală a

despăgubirilor acordate, justificarea acesteia fiind în

interdependență.

În

considerarea acestor argumente care susțin caracterul nefondat al

criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva

Deciziei nr. 430A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.

Procesat de

GGC - N