ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1860/2016

Decizia nr. 1860/2016

Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.R.T.R.I., O.S.I.M. și I.N.C.D.I.:

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2, art. 5 alin. (1) și (2), art. 47 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Prin Sentința civilă nr. 1.507 din 11 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, invocată de pârâta A.R.T.R.L.; a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții A.R.T.R.I., O.S.I.M. și I.N.C.D.I., a obligat reclamanta la plata către pârâta A.R.T.R.I. a cheltuielilor de judecată în sumă de 28.611,03 RON.

Prin Decizia civilă nr. 481/A din data de 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva sentinței civile menționate anterior, a fost obligată apelanta-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 22.122 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A.R.T.R.I.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și recurs incident împotriva considerentelor pârâta A.R.T.R.I.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, și art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel.

În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele.

Decizia civilă atacată se întemeiază exclusiv pe "criterii definite în jurisprudența CJUE" și pe analiza situației de fapt. În acest context, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) privind motivarea în drept a unei hotărâri judecătorești, dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. fiind aplicabile.

Din lecturarea motivării hotărârii, se poate observa faptul ca instanța de apel nu face altceva decât să analizeze și să stabilească motivele de fapt, însă fără a da un corespondent în dreptul material în soluția pe care a pronunțat-o. Instanța nu face altceva decât să se raporteze la criteriile definite de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Interpretările date în soluțiile pronunțate de către CJUE sunt obligatorii pentru instanțele naționale, dar ele numai în ceea ce privește aplicarea legislației europene. În aceste condiții, instanța de apel avea obligația să identifice exact articolul aplicabil din legislația europeană și corespondentul acestuia în dreptul intern. Atât directiva menționată în hotărâre cât și toate celelalte directive ale organismelor europene lasă libertatea statelor membre în a-și stabili propriile norme distincte în cadrul legislației interne.

În aceste condiții, simpla indicare a unor acte normative interne și europene, astfel cum a făcut instanța de apel, nu este suficientă, întrucât întotdeauna se va lăsa loc la interpretări, iar cenzura în căile de atac devine ineficientă.

Prin prezentul recurs nu se contestă raportarea la niște criterii stabilite de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau corectitudinea acestora. Chiar și în situația în care în speță interpretarea dată de CJUE nu ar fi fost obligatorie, judecătorul avea posibilitatea să utilizeze aceste criterii atât timp cât convingerea sa a fost că sunt corecte și aplicabile în speță. Ceea ce se contestă este faptul că, în cadrul a șapte pagini de motive, instanța de apel respinge apărări și probe fără a menționa măcar un singur text de lege pentru care acestea au fost înlăturate, iar întreaga hotărâre se întemeiază doar pe criteriile sus-menționate.

Argumente privind motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel s-a aflat într-o eroare gravă la momentul analizării probelor, fapt care a dus în mod direct la aplicarea greșita a legii. Astfel, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, cheia soluționării litigiului se regăsește în determinarea existenței sau inexistenței unei intenții frauduloase (elementul subiectiv) din partea intimatei pârâte A.R.T.R.I. la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Pentru analiza elementului subiectiv, instanța de apel arată, că: "Având în vedere că intenția intimatei-pârâte la momentul efectuării depozitului contestat este un element subiectiv, Curtea va analiza temeinicia hotărârii apelate prin raportare la circumstanțele obiective ale cauzei, respectiv prin probele în baza cărora se poate stabili: (1) istoricul semnelor în conflict; (2) istoricul relațiilor dintre părțile litigante și (3) activitatea derulata de ambele părți atât anterior cât și ulterior înregistrării mărcii".

În detalierea analizei care urmează, instanța de apel face o eroare întrucât pleacă în această analiză de la o premisă greșită. Confundă societatea reclamantă, cea care a reclamat și împotriva căreia s-a îndreptat intenția de fraudă (SC A. SRL) cu societatea B. SRL, sau, cel puțin, nu face distincția între cele două entități juridice. În toată această analiză, instanța scoate în totalitate din ecuație societatea reclamantă. Nu numai că instanța nu analizează "istoricul relațiilor dintre părțile litigante" sau "activitatea derulată de ambele părți" așa cum și-a propus, dar nici măcar nu menționează societatea SC A. SRL în această analiză. Toata motivarea hotărârii se raportează la SC B. SRL și la istoricul relațiilor pe care această societate l-a avut cu intimata pârâtă. În motivarea hotărârii, societatea reclamantă nu există, fapt care a avut ca efect interpretarea eronată a tuturor probelor și chiar neluarea în considerare a unora dintre acestea și implicit aplicarea greșita a normelor de drept.

Astfel, societatea B. SRL este o terță persoană, atât față de proces cât și față de societatea reclamantă. Frauda pe care a reclamat-o la momentul depunerii cererii de chemare în judecată este îndreptată împotriva SC A. SRL. Aceasta este compania care a învestit cel mai mult în producția revistei și i-a dat notorietate în domeniu. A specificat, în mod clar, în cererea introductivă, faptul că reaua credință constă în intenția frauduloasă a A.R.T.R.I. de a elimina de pe piață SC A. SRL, iar înregistrarea mărcii maschează intenția de preluare a unei afaceri de la concurența directă. Așadar, instanța de apel era obligată să analizeze elementul subiectiv raportându-se la societatea reclamantă, astfel cum a și avut inițial intenția.

Analizând această parte a hotărârii, se observă că instanța nu a atins niciun obiectiv din cele pe care și le-a propus în determinarea existenței sau inexistenței a unei intenții frauduloase, fapt ce lipsește de conținut întreaga motivare.

"Cu privire la istoricul semnului ...", instanța analizează acest istoric și ia în considerare probe doar prin prisma relațiilor A.R.T.R.I. - B. SRL. La acest punct, utilizarea acestei denumiri de către societatea recurenta nu își găsește loc în acest istoric. Absolut toate probele la care instanța face trimitere reprezintă raporturi juridice care privesc exclusiv A.R.T.R.I. și B. SRL. În această confuzie dintre societatea reclamanta și B. SRL, instanța se cantonează într-o analiză greșită și irelevantă încercând să determine cine a avut primul ideea denumirii de .... Este irelevantă, pentru că până la momentul 2012, denumirea de ... nu a avut nicio protecție legală, astfel încât orice persoană o putea utiliza. Legea nr. 84/1998 nu conferă prioritate la înregistrare persoanei care a venit prima cu ideea. Bineînțeles că și în această discuție reclamantul lipsește. Instanța uită să stabilească un element esențial: dacă SC A. SRL a utilizat sau nu în istoricul său această denumire. Ne punem întrebarea, cum a reușit instanța sa se pronunțe asupra elementului subiectiv dacă nu a stabilit dacă reclamanta a utilizat sau nu această denumire.

"Cu privire la istoricul relației dintre cele două părți litigante" și la acest punct, instanța de apel ratează obiectivul pe care și l-a fixat și anume să stabilească istoricul relației dintre cele două părți litigante. Acest istoric era esențial în analizarea elementului subiectiv. Nu se întâlnește nicio referire cu privire la SC A. SRL, ci sunt analizate din nou probe care nu au legătura cu activitatea recurentei. Instanța nu stabilește dacă a existat vreodată sau nu vreo relație între cele două părți litigante.

"Cu privire la activitatea derulată de ambele părți, atât anterior cât și ulterior înregistrării mărcii" și de această dată, deși instanța spune că analizează activitatea derulată de ambele părți, în realitate analizează activitatea A.R.T.R.I. și activitatea SC B. SRL. Instanța nu stabilește dacă societatea reclamanta a publicat vreodată sau nu o revista sub denumirea ....

În lipsa tuturor acestor elemente esențiale, pe care însăși instanța de apel și le-a stabilit, toată susținerea motivării dispare, iar analiza elementului subiectiv devine imposibilă. Această motivare, plecând de la o premisă greșită, este eronată în totalitate, fiind evident faptul că instanța nu avea cum sa aplice în mod corect legea.

Toată această confuzie în motivare a avut drept consecința în mod evident aplicarea greșită a legii, interpretarea eronată a unor probe și ignorarea totală a altora. Nu se poate vorbi de o hotărâre temeinică și de o aplicare corectă a legii, în condițiile în care actele și faptele uneia dintre părți sunt ignorate în totalitate. Indiferent de modul de soluționare a cauzei, instanța de apel avea obligația să analizeze toate probele depuse la dosar.

Dacă instanța de apel ar fi aplicat în mod corect legea și nu s-ar fi concentrat exclusiv pe relația A.R.T.R.I. cu o terță persoană, nu ar fi ignorat probe esențiale și ar fi sesizat că primul lucru pe care A.R.T.R.I. l-a făcut după "înregistrarea mărcii a fost acela de a deturna partenerii de publicitate ai reclamantei (principala sursă de venit a publicației), ceea ce dovedește în mod clar că nu denumirea era importantă, ci deturnarea unei afaceri. Adresele prin care intimata pârâtă încearcă această deturnare a clientelei SC A. SRL (Anexa 3) au fost total ignorate de către instanța.

Dacă nu s-ar fi aflat în această eroare și ar fi analizat corect probele existente la dosar, instanța ar fi observat și faptul că intimata pârâtă A.R.T.R.I. are publicații concurente cu un conținut similar și care se adresează aceluiași public. Este evident că această mișcare a avut ca țintă afacerea în sine și nu denumirea în sine. Instanța ar fi observat de asemenea că este cel puțin suspect faptul că, timp de 10 ani, intimata pârâtă nu a fost interesată de această denumire, ea publicându-și propriile reviste de profil. Această denumire a devenit interesantă doar după eforturile de promovare și investițiile de sute de mii de euro efectuate de către SC A. SRL.

O hotărâre pronunțată cu excluderea totală din motivare a uneia din părți, nu este decât o hotărâre dată cu aplicarea greșită a legii și încălcarea principiilor de baza ale dreptului.

În motivarea recursului incident pârâta A.R.T.R.I. a arătat următoarele.

Recursul a fost formulat împotriva unora dintre considerentele deciziei menționate anterior solicitându-se înlăturarea considerentelor criticate, înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de recurs în sensul celor învederate de pârâtă și menținerea dispozitivului deciziei pronunțate în apel.

Considerentele vizate prin cererea de recurs:

De altfel, instanța de apel reține: "în primul rând, Curtea reține că Tribunalul nu s-a bazat pe acest înscris în stabilirea situației de fapt, ci a stabilit cui aparține paternitatea acestui concept pe baza interpretării coroborate a celorlalte probe administrate în cauză, respectiv a Contractului de producție din 18 iunie 2002 și a Protocolului din 12 iunie 2003 încheiat între părțile acestui contract".

În lumina acestor considerente, este greșit considerentul potrivit căruia acest proces-verbal nu dovedește că ideea titlului revistei TIR Magazin aparține A.R.T.R.I., fiind judicios a se reține că acest înscris dovedește acest fapt în măsura în care este coroborat cu restul probelor administrate în cauză, indicate chiar de instanța de apel.

Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Prin întâmpinarea formulată recurenta reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de către pârâtă împotriva unor considerente ale deciziei instanței de apel, în temeiul art. 461 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din două perspective, prima, dată de faptul că eventuala temeinicie a recursului nu ar putea atrage modificarea considerentelor și menținerea soluției din dispozitiv, ci doar casarea deciziei, întrucât toate motivele prevăzute de art. 488 atrag casarea, iar cea de-a doua, dată de faptul că art. 461 alin. (2) nu ar fi aplicabil recursurilor judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ci numai de tribunale și curți de apel, deoarece acestea sunt singurele instanțe care pot reține dosarul și rejudeca un proces în recurs.

Această excepție este nefondată având în vedere că prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt speciale, aplicabile în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile acestei norme, astfel că sunt derogatorii de la prevederile codului care reglementează o anumită soluție în funcție de fiecare cale de atac.

În cadrul ședinței din 11 octombrie 2016 recurenta pârâtă a solicitat ca instanța să califice recursul declarat de către pârâtă ca fiind unul principal, iar în măsura în care se va considera că nu este cazul, să îl califice drept un recurs incident, întrucât decizia recurată a fost comunicată pârâtei cu nerespectarea dispozițiilor procedurale. Astfel, deși prin întâmpinarea depusă în apel, s-a indicat potrivit art. 158 C. proc. civ., sediul procesual ales la societatea de avocați, hotărârea a fost comunicată la sediul A.R.T.R.I. În această situație, termenul de recurs s-ar calcula începând cu data de 4 martie 2016, când pârâta a primit recursul, conform dovezii de comunicare de la dosar, aflându-se, așadar, în termenul de 30 de zile pentru introducerea căii de atac, acesta fiind înregistrat la curtea de apel la data de 1 aprilie 2016.

Cu privire la solicitarea recurentei pârâte sunt de reținut următoarele.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., referitor la recursul pârâtei A.R.T.R.I. formulat împotriva unora dintre considerentele Deciziei nr. 481A din 14 octombrie 2015, în legătură cu termenul de exercitare a căii de atac, s-au identificat mai multe posibilități, în funcție de calificarea cererii. Astfel, în ipoteza în care recursul se constată a fi exercitat pe cale principală, s-a apreciat de către raportor că a fost promovat cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. (Decizia nr. 481A din 14 octombrie 2015, care cuprinde și considerentele atacate, a fost comunicată recurentei-pârâte la 25 ianuarie 2016, potrivit dovezii de la dosar apel, iar recursul a fost declarat și motivat la data de 1 aprilie 2016, conform vizei de la registratura Curții de Apel București). Pe de altă parte, în situația în care se constată că recursul pârâtei este unul incident, reglementat de dispozițiile art. 491 prin raportare la art. 472 și 474 C. proc. civ., s-a apreciat de către raportor că acesta a fost formulat și motivat în termenul legal, fiind depus la aceeași dată ca și întâmpinarea la recursul principal (la data de 1 aprilie 2016).

Prin punctul de vedere la raport pârâta A.R.T.R.I. a făcut trimitere la prevederile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează recursul incident, și a denumit recursul ca fiind incident, fără a formula apărări față de soluția propusă în raport în sensul că un eventual recurs calificat ca principal ar fi tardiv.

Față de conținutul raportului și precizările din cadrul punctului de vedere la raport al pârâtei, recursul declarat de pârâtă a fost admis în principiu, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin Încheierea din 12 septembrie 2016.

Atâta timp cât problema calificării recursului declarat de către pârâtă ca principal sau incidental, cu consecința respingerii ca tardiv a celui principal, a făcut obiectul verificării în procedura filtrului, în cadrul căreia părțile au avut posibilitatea să își prezinte punctul de vedere cu privire la problemele identificate în raport, și cât completul de filtru s-a pronunțat în unanimitate în sensul admisibilității în principiu a recursului declarat de către pârâtă, acesta fiind în mod evident considerat incident, discuțiile asupra acestor aspecte nu mai pot fi reluate.

De altfel, la 2 februarie 2016 A.R.T.R.I. a cerut legalizarea deciziei din apel arătând că atașează hotărârea (Decizia nr. 481A din 14 octombrie 2015), ceea ce dovedește faptul că la această dată, cel mai târziu, hotărârea se afla în posesia părții. Or, potrivit art. 161 alin. (2) C. proc. civ. înmânarea se poate face oriunde se află cel citat. Scopul alegerii de domiciliu este tot acela ca actul de procedură să ajungă la cel citat, personal sau prin intermediul unei alte persoane alese de acesta. Astfel, partea este prejudiciată prin comunicarea actului de procedură la altă adresă decât cea aleasă când actul nu ajunge la aceasta sau nu ajunge în timp util.

Ca atare, prin raportare chiar și la această ultimă dată la care partea se afla în mod cert în posesia hotărârii, 2 februarie 2016, un eventual recurs principal formulat la data de 1 aprilie 2016, după aproape două luni, nu putea fi apreciat decât tot ca tardiv.

Mai mult, la data de 25 ianuarie 2016 decizia din apel a fost comunicată la sediul A.R.T.R.I. fiind primită de o persoană identificată în dovada de înmânare, despre care nu s-a susținut că nu ar fi avut dreptul să primească actul în numele părții. Or, potrivit art. 184 alin. (2) C. proc. civ. se consideră că actul a fost comunicat părții și în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte a constatat nefondat primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a utilizat criteriile cumulative considerate deosebit de relevante în jurisprudența CJCE/CJUE pentru a indica existența relei-credințe la înregistrarea unei mărci. Analiza problemei existenței sau nu a relei-credințe la înregistrarea mărcii s-a pus în contextul analizei motivului de nulitate invocat de către reclamantă, prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998. Jurisprudența CJCE/CJUE dată în interpretarea dreptului comunitar/dreptului Uniunii Europene este aplicabilă și în ceea ce privește mărcile naționale, date fiind cerințele de armonizare a legislațiilor țărilor din Uniunea Europeană, obiective care au fost urmărite prin adoptarea și transpunerea directivelor specifice fiecărui domeniu.

În ceea ce privește faptul că instanța de apel i-ar fi respins apărări sau probe fără a face trimitere la un text legal, reclamanta nu a arătat concret care au fost aceste situații, astfel că instanța de recurs nu poate analiza aceste susțineri neargumentate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar care va fi analizat și din perspectiva pct. 6 al art. 488, punându-se problema neanalizării unor motive de apel, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, în cadrul susținerii intenției neloiale a pârâtului la înregistrarea mărcii, factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanțe obiective, reclamanta a invocat faptul că din 2003, de când chiar instanța de apel a considerat că a încetat contractul de producție încheiat cu pârâta, și până la data înregistrării mărcii, în 2012, a utilizat denumirea ... pentru editarea propriei reviste, care a înregistrat o anumită popularitate, în baza căreia a atras anumite contracte publicitare, și că pârâta a înregistrat marca pentru a beneficia de aceasta și pentru a înlătura de pe piață un concurent.

Instanța de apel nu a analizat această circumstanță obiectivă care ar putea avea o semnificație în aprecierea intenției neloiale a titularului mărcii, în condițiile în care a reținut că pârâta nu s-a mai implicat nici editorial și nici financiar în realizarea revistei din 2003, fapt ce ar echivala cu denunțarea pe cale amiabilă a Contractului de producție, și că în continuare revista a continuat să fie editată lunar de către un terț, instanța limitându-se a reține doar circumstanțe legate de paternitatea ideii utilizării denumirii ... pentru o revistă cu specific transport auto, situate în 2002, în condițiile în care marca în cauză a fost înregistrată în 2012, fără a preciza dacă ideea utilizării denumirii ... pentru o revistă la un moment dat are vreo protecție juridică ce s-ar întinde pe vreun anume interval de timp, și circumstanțe legate de atitudinea celui care a înregistrat marca, după momentul depunerii mărcii spre înregistrare.

Astfel, deși a reținut că pentru a stabili dacă "înregistrarea semnului ... ca marcă verbală de către intimata-pârâtă A.R.T.R.I. a fost efectuată în scop fraudulos, de a profita de cunoașterea semnului în rândul publicului relevant (așa cum susține apelanta-reclamantă) (...) urmează să analizeze activitatea derulată de părțile litigante înainte și după data de depozit, în scopul de a vedea dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele/serviciile pentru care a fost înregistrată și dacă marca și-a îndeplinit funcțiile esențiale specifice", instanța de apel nu a analizat activitatea derulată de părțile în litigiu înainte de data de depozit, în perioada 2003 - 2012, în legătură cu utilizarea semnului ... în activitatea comercială.

În ceea ce privește relația dintre reclamanta SC A. SRL și SC B. SRL, societate cu care pârâta a încheiat Contractul de producție, instanța de apel a reținut că reprezentantul SC B. SRL este D., că "potrivit răspunsului la întrebarea nr. 21 la interogatoriul administrat apelantei de către intimata-pârâtă, apelanta-reclamantă SC A. SRL a fost înființată de dl. D. în scopul de a prelua activitatea de editare a revistei ...", că "dl. D., (...) este în același timp și asociatul unic și administratorul apelantei-reclamantei SC A. SRL.

Astfel, deși nu a menționat expres, aceasta pare a fi rațiunea pentru care instanța de apel a considerat că îi sunt opozabile reclamantei actele SC B. SRL din perioada 2002 - 2003. În ceea ce privește perioada ulterioară până la momentul înregistrării mărcii, având în vedere că nu a fost examinată de către instanța de apel, nu se impune analiza separată a motivelor prin care se critică faptul că instanța de apel nu s-a raportat la actele de utilizare a semnului de către reclamantă, ci de către un terț.

În consecință, ținând cont că instanța de apel nu a analizat motivele de apel legate de existența unei circumstanțe obiective care ar putea avea o semnificație în aprecierea intenției neloiale a titularului mărcii, este fondat al doilea motiv de recurs prin raportare la prevederile art. 488 pct. 6 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ., nemaiimpunându-se cercetarea pe fond a celorlalte motive de recurs în această fază procesuală.

Recursul incident formulat de către pârâtă, care vizează unele dintre considerentele deciziei din apel, va fi admis ca o consecință a admiterii recursului declarat de către reclamantă, ce atrage casarea deciziei, în condițiile art. 497 prima teză C. proc. civ., și astfel reluarea cercetării judecătorești în faza apelului, dispărând astfel una dintre premisele art. 461 alin. (2) C. proc. civ. pentru analiza pe fond a acestui recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâta A.R.T.R.I.  împotriva Deciziei nr. 481/A din data de 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.

Procesat de GGC - N