ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 655/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 4 noiembrie 2014, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci să dispună interzicerea folosirii mărcii "C." de către pârâta B. SRL în activitatea sa comercială, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată, fără acordul titularului, precum și folosirea aceluiași semn pentru documente sau publicitate; obligarea O.S.I.M. la anularea și radierea înregistrării mărcii "C." din Registrul mărcilor având-o ca titular pe B. SRL și publicarea radierii acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, precum și obligarea B. SRL la plata sumei de 6.000 de RON cu titlu de daune morale și a câte 100 de RON pe zi reprezentând daune cominatorii de la rămânerea definitivă a hotărârii până la conformarea cu dispozițiile instanței de judecată.

Prin sentința nr. 493 pronunțată în data de 7 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1 și 2; a admis în parte cererea reclamantei în sensul că a interzis pârâtei B. SRL folosirea mărcii în activitatea sa comercială pentru servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată fără acordul titularului, precum și folosirea aceluiași semn pentru documente sau publicitate și obligă pârâta B. SRL să plătească reclamantei suma de 6.000 de RON reprezentând daune morale. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind anularea înregistrării mărcii "C." având ca titular pe pârâta B. SRL și de obligare a pârâtului O.S.I.M. la anularea și radierea înregistrării aceleiași mărci din Registrul mărcilor și publicarea acesteia în B.O.P.I. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. SRL la plata a câte 100 de RON pe zi reprezentând daune cominatorii.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. SRL solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 627 din 16 decembrie 2015, a respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva sentinței civile nr. 493 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă.

Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta B. SRL.

Prin Decizia nr. 650 din 4 aprilie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL în contradictoriu cu intimata-reclamanta SC A. SRL și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, împotriva Deciziei nr. 627 din data de 16 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește daunele morale.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 750A din 20 iunie 2018, a admis apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva Sentinței nr. 493 din 7 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a părților la plata daunelor morale ca neîntemeiată; a menținut în rest dispozițiile sentinței.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta A. SRL întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Deși instanța de judecată a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că drepturile reclamantei privitoare la marca pe care aceasta o deține au fost încălcate de intimată printr-o folosire abuzivă și îndelungată a acesteia și a existat în permanență un risc de confuzie între serviciile celor doi operatori economici odată cu folosirea abuzivă a mărcii, instanța de apel a admis apelul intimatei, reținând, în esență, în mod contradictoriu cu aspectele reținute atât în considerentele hotărârii cât și dispozitivul acesteia, faptul că existența unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi reținută, precum și faptul că întinderea acestuia nu a fost dovedită. Mai mult decât atât, se arată că instanța a realizat și o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, reținând că deși exista o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii de care se face vinovată intimata, reclamanta nu a realizat o probatio diabolica în ceea ce privește întinderea prejudiciului moral, respingând astfel cererea de acordare a daunelor morale.

Recurenta învederează faptul că prejudiciul nepatrimonial (extrapatrimonial sau moral) în cazul unor astfel de drepturi este un prejudiciu neeconomic, de obicei temporar. Un astfel de prejudiciu presupune ca victima să fi resimțit efectiv o suferință morală sau fizică. Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental. Evaluarea va consta în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze suferințele victimei. Așadar, existenta prejudiciului moral este strâns legată de dovedirea faptei prejudiciabile și constatarea lezării dreptului, operand astfel o prezumție a existentei unui prejudiciu odată cu săvârșirea faptei ilicite. Or, se arată că în prezenta cauză instanța de judecată a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta suferă de o lezare a drepturilor sale cu privire la marca pe care o deține, astfel că prejudiciul este unul iminent și cert.

De asemenea, recurenta învederează că identificarea unor criterii științifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizațiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă, întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor și caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirilor. Se arată că de aceea nici legiuitorul nu stabilește vreun criteriu după care trebuie calculata indemnizația. Prin urmare, recurenta susține că argumentul instanței de apel referitor la faptul că "existenta și întinderea acestuia (prejudiciului) nu au fost dovedite" nu poate fi susținut și să conducă la admiterea apelului, reclamanta aflându-se într-o imposibilitate obiectivă de a realiza o probațiune în acest sens.

În continuare se arată că singura concluzie în acord cu practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este în sensul ca proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând sa deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite. Soluție pe care, deși se poate considera atipică în raportul cu regimul general al răspunderii, se arată că este una justificată, deoarece, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în seamă pentru stabilirea indemnizației, trebuie să se analizeze și un al doilea criteriu, cel al echității. De aceea se susține că este în afara de orice discuție că, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare, și indemnizația ce trebuie acordată trebuie să fie una substanțială. Indemnizația trebuie să fie una justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit. Recurenta susține că în cauza instanța de apel nu a analizat nici gravitatea prejudiciului și nici echitatea măsurii reparatorii, respingând de plano o astfel de reparație.

În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, iar în absenta unor probe materiale, judecătorul este singurul care are obligația de a aprecia și stabili o suma globală. Cât privește întinderea prejudiciului, se arată că este evident că acesta nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri.

Recurenta învederează că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material ce țin de incidența răspunderii civile delictuale, reținând, în mod contradictoriu, că deși exista o fapta ilicită a intimatei care o prejudiciază moral pe reclamantă, nu o poate obliga pe aceasta la repararea prejudiciului. Astfel, se arată că instanța de apel a reținut că există cu certitudine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, însă a stabilit în mod contrar faptul că nu există elemente certe care să conducă la determinarea existenței și întinderii prejudiciului. Se mai arată că instanța de apel s-a aflat într-o vădită eroare cu privire la elementul generator în baza căruia reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului patrimonial, aceasta în loc să țină cont de puterea de lucru judecat prin care s-a stabilit în mod definitiv faptul că reclamantei i-a fost încălcat un drept și, pe cale de consecință, este îndreptățită la reparația prejudiciului și să stabilească cuantumul indemnizației pentru despăgubiri, aceasta a analizat un alt aspect ce ține de "alterarea prestigiului societății prin fapta ilicita " or, acest aspect nu poate face nici obiectul judecății și nici nu poate fi motiv de admitere a apelului, din moment ce prejudiciul este cauzat prin simpla încălcare a dreptului reclamantei.

Față de cele arătate, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei către instanța de apel pentru o nouă judecata.

Intimata SC B. SRL a formulat și depus întâmpinare înregistrată la data de 11 octombrie 2018, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține existența unei contradictorialități între faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că drepturile reclamantei privitoare la marca pe care aceasta o deține au fost încălcate de intimată prin folosirea unui semn similar pentru produse identice de natură a produce un risc de confuzie între serviciile celor doi operatori economici și faptul că existența unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi reținută, precum și faptul că întinderea acestuia nu a fost dovedită.

În prima situație reținută, fapta ilicită constă în încălcarea dreptului exclusiv al reclamantei asupra mărcii înregistrate în cauză, drept patrimonial.

"Daunele morale" sunt reprezentate de despăgubirile materiale pentru încălcarea unor drepturi nepatrimoniale.

Or, nu în toate situațiile în care prin săvârșirea unei fapte se încalcă un drept patrimonial, se încalcă și un drept nepatrimonial ca urmare a săvârșirii aceleiași fapte.

De altfel, această interpretare este confirmată și de prevederile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100 din 14 iulie 2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială potrivit cărora " la stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat."

Din aceste prevederi rezultă că nu este obligatoriu ca în situația încălcării unui drept de proprietate industrială protejat, cum este și dreptul la marcă, să existe în toate cazurile și un prejudiciu moral.

Ca atare, nu se poate reține, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a deciziei atacate sub aspectul susținut de către recurent, menționat mai sus.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține în esență, că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civila delictuală pentru fapta proprie, reținând că, deși exista o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii de care se face vinovată intimata, reclamanta nu a probat întinderea prejudiciului moral, în condițiile în care existența prejudiciului moral, constând în suferința morală sau fizică a victimei, trebuia prezumată iar întinderea prejudiciului stabilită în baza criteriului echității.

Prin Decizia civilă nr. 650 din 4 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 627 din data de 16 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește daunele morale.

Referitor la soluția de trimitere a cauzei la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește daunele morale, Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, a reținut următoarele:

"(...) a fost găsit întemeiat motivul de recurs referitor la faptul că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile, în componența referitoare la existența unui prejudiciu.

Instanța de apel a menținut obligația stabilită de prima instanță în sarcina pârâtei de plata sumei de 6.000 de RON reprezentând daune morale.

Potrivit dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea faptelor prevăzute de art. 90, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun, respectiv răspunderea civilă delictuală.

Instanța avea obligația a examina întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale. Din considerentele instanței superioare de fond rezultă că cerința existenței unui prejudiciu nu a fost analizat în apel, ci doar dimensiunea acestuia."

În rejudecare după casare instanța de apel a reținut următoarele:

"În cazul în care fapta ilicită constă în contrafacerea unei mărci, pentru societățile comerciale, prejudiciul moral se constituie în daunele aduse imaginii firmei, prin care i se afectează, pe de o parte, bonitatea societății, materializată în aceea că furnizorii ori băncile manifestă neîncredere în stabilitatea raporturilor comerciale sau atunci când clienții pretind garanții suplimentare pentru a continua raporturile comerciale, iar, pe de altă parte, survine în ipoteza în care serviciile sau produsele societății păgubite nu mai sunt apreciate calitativ, fiind asociate cu activitatea uzurpatorului de marcă și beneficiar de imagine, datorită confuziei create pe piață și este nevoie astfel de o acțiune suplimentară a titularului mărcii pentru a putea reconfirma și consolida renumele comercial.

Prin urmare, este necesar să se facă dovada unor elemente certe, rezonabile și verificabile, vizând alterarea prestigiului societății prin fapta ilicită invocată. Astfel, deși s-a afirmat că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine circumscris sumei de 60.000 RON, existența și întinderea acestuia nu au fost dovedite, astfel că daunele morale nu pot fi acordate.

Considerentele expuse determină admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței prin respingerea cererii de daune morale, cu menținerea celorlalte dispoziții, intrate în puterea de lucru judecat urmare a deciziei de recurs."

În speță se pretinde acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral produs unei persoane juridice.

Ca atare, referirea recurentei la obligativitatea prezumării prejudiciului moral, constând în suferința morală sau fizică a victimei este străină obiectului cauzei de față. Suferința morală sau fizică este specifică unei persoane fizice iar nu unei persoane juridice.

În cazul unei persoane juridice prejudiciul moral, în legătură cu încălcarea dreptului exclusiv asupra unei mărci înregistrate, poate consta în încălcarea dreptului la reputație, dar nu în toate cazurile în care se încalcă dreptul la marcă există și un prejudiciu moral, acesta trebuind să rezulte din circumstanțele specifice ale fiecărei cauze.

Acest fapt a fost subliniat și în decizia de casare anterioară, nr. 650/2017, prin care i s-a indicat instanței de apel să motiveze prin raportare la circumstanțele specifice ale speței existența prejudiciului moral, și anume cum a fost afectată reputația mărcii sau a firmei prin modalitatea specifică în care s-a săvârșit fapta de încălcare a dreptului la marcă. Astfel, nu se poate reține că referirile instanței de apel la "alterarea prestigiului societății prin fapta ilicită" ar fi străine de obiectul judecății.

Atâta timp cât s-a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu moral nu se mai pune problema analizei modalității în care ar fi trebuit să se determine întinderea prejudiciului, operațiune ulterioară și dependentă de îndeplinirea condiției existenței prejudiciului.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, cu sediul procesual ales la SC P. A. Predoi și Asociații din București, str. x, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC B. SRL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet avocat D. din București, Șoseaua x, sectorul 4 și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, cu sediul în București, str. x, împotriva Deciziei nr. 750A din data de 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM