ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 424/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 27 septembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea oricăror acte de folosire a denumirilor C. și D., identice mărcilor reclamantului C. și D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile sale înregistrate C. și D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești; retragerea tuturor pliantelor, anunțurilor, reclamelor prezente pe piață/internet ce conțin denumirile C. și D. asupra cărora are drepturi exclusive, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești; distrugerea tuturor produselor și etichetelor care conțin denumirile C. și D., identice mărcilor C. și D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate C. și D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 EUR (echivalentul sumei de 27.518,08 RON, precizați în RON exclusiv în vederea determinării taxei judiciare de timbru în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013 și a stabilirii instanței competente material cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată), reprezentând despăgubiri acordate reclamantului ca urmare a tuturor actelor nelegale și a beneficiilor și vânzărilor obținute de către pârâtă, ca urmare a folosirii neautorizate a mărcilor C. și D. plus dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective; publicarea integrală, pe cheltuiala pârâtei, a unui comunicat de presă și a hotărârii judecătorești în două ziare de largă răspândire, precum și pe website-ul propriu al pârâtei www.x.ro, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării către reclamantă de daune interese de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești; suportarea cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu, incluzând și taxe de timbru, onorarii avocațiale și orice alte cheltuieli efectuate în prezentul litigiu.

Reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că este întemeiată pe drepturile exclusive asupra mărcilor comunitare D., înregistrată la nivel comunitar sub nr. x din 17 decembrie 2013, data publicării fiind 9 septembrie 2013 și C., înregistrată la nivel comunitar sub nr. x din 17 decembrie 2013, data publicării fiind 9 septembrie 2013. Ca urmare, temeiul de drept al acțiunii este Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria x nr. x din 24 martie 2009 (Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară), prin raport la prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, inclusiv art. 69.

Prin cererea din data de 9 februarie 2016, reclamantul a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a completat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptelor de contrafacere săvârșite de B., în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri, după cum urmează: repararea prejudiciului înregistrat, reprezentând: întregul profit realizat de B. ca urmare a punerii pe piață în mod neautorizat a produselor sub mărcile C. și D., precum și orice alte foloase/beneficii obținute de B. ca urmare a acestor fapte de utilizare neautorizată a mărcilor; întregul beneficiu nerealizat ca urmare a faptelor pârâtei; repararea prejudiciului constând în cheltuieli efectuate pentru a înlătura efectele faptelor nelegale ale pârâtei, respectiv: repararea prejudiciului constând în toate cheltuielile efectuate în vederea constatării situației de fapt și înlăturării încălcărilor identificate privind mărcile constând în, dar fără a se limita la: onorariul avocatului din Spania, costuri cu transmiterea notificărilor, autentificări notariale etc. (suma de 1.160,89 euro aferentă facturii nr. x din 10 decembrie 2015 și suma de 227,20 euro aferentă facturii nr. x din 27 august 2015); plata tuturor costurilor suportate ca urmare a modificării designului mărcilor C. și D., respectiv 3.488,25 euro; obligarea pârâtei la plata de daune morale evaluate provizoriu la suma de 5.000 euro la cursul BNR din ziua plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de mai sus, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și până la plata efectivă a sumelor; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul litigiu.

Prin cererea adițională din data de 11 octombrie 2016, reclamantul a precizat câtimea despăgubirilor materiale pe care le solicită ca urmare a folosirii fără drept a mărcilor la suma de 13.421,92 RON, toate celelalte petite rămânând neschimbate.

Prin Sentința civilă nr. 1349 din 25 octombrie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a obligat pârâta să înceteze orice acte de folosire a denumirilor C. și D. identice mărcilor C. și D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate C. și D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 de euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești, a obligat pârâta să retragă toate pliantele, anunțurile, reclamele prezente pe piață/internet care conțin denumirile C. și D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării către reclamant de daune interese în sumă de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești, a obligat pârâta să distrugă toate produsele și etichetele care conțin denumirile C. și D., identice mărcilor C. și D., ori a oricăror semne identice sau similare cu mărcile C. și D., în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 13.421,92 RON și suma de 4.876,34 euro, la cursul BNR din ziua plății efective, despăgubiri, precum și dobânda legală pentru aceste sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumelor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de reclamant, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, la cursul BNR din ziua plății efective, daune morale, precum și dobânda legală pentru această sumă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumelor, a obligat pârâta să publice integral, pe cheltuiala sa, un comunicat de presă și dispozitivul hotărârii judecătorești în două ziare de largă răspândire, precum și pe website-ul propriu al pârâtei, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea achitării de către reclamantă de daune interese de 500 euro în echivalent RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești și a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, și anume suma de 9.626,69 RON (2.566,79 RON, taxa judiciară de timbru, 7.059,90, onorarii experți), suma de 984,19 euro, la cursul BNR din ziua plății efective, alte cheltuieli și suma de 6.000 euro, la cursul BNR din ziua plății efective (onorarii avocațiale).

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta SC B. SRL.

Prin Decizia nr. 1187A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015 s-a respins apelul, ca nefondat. A fost obligată apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 euro în echivalent în RON la data plății, reduse conform art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea intimatului - reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

În primul rând, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului. Potrivit acestui text normativ "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". Forța obligatorie a contractului se impune nu numai părților, ci și instanței de judecată, care este obligată să respecte prevederile contractului și efectele pe care acesta le produce.

Or, în mod eronat, instanța de apel a considerat că prin contractul de tranzacție din data de 21 noiembrie 2013, părțile ar fi convenit să compenseze orice sume datorate reciproc și să reglementeze, astfel, inclusiv situația produselor E. rămase pe stocul B. ca urmare a comenzilor făcute de intimat. Așa cum a arătat atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, contractul de tranzacție din data de 21 noiembrie 2013 nu a vizat produsele E. comercializate de recurentă către terți.

Astfel, pe de-o parte, așa cum rezultă din preambulul tranzacției, atât recurenta cât și intimatul au dorit să reglementeze strict (i) diferendul rezultat din neînțelegerile în legătură cu produsele F. și (ii) din neachitarea de către societatea intimatului a facturilor nr. x și nr. x, obiectul tranzacției fiind, deci, limitat la aceste neînțelegeri.

Aceste facturi (nr. x și nr. x) fuseseră emise de către recurentă pentru alte produse E. decât cele rămase pe stocurile B. și revândute ulterior către terți (adică pentru produse care fuseseră deja livrate intimatului și al căror preț nu fusese încă achitat la momentul încheierii tranzacției).

Că este așa o demonstrează chiar și susținerile intimatului. Astfel, pe de-o parte, acesta evită orice discuții cu privire la tranzacție și subliniază constant că prezentul litigiu are un obiect distinct, încercând să izoleze fapta recurentei de a comercializa produsele E. de contextul în care aceasta a avut loc. Pe de altă parte, așa cum rezultă chiar din decizia recurată (pagina 14), însuși intimatul recunoaște că în tranzacție nu se prevede nimic cu privire la existența pe stocul B. de produse purtătoare a mărcilor C. și D. Cu alte cuvinte, tocmai intimatul recunoaște că tranzacția intervenită între părți nu reglementează situația acelor produse E. comandate, nepreluate și rămase pe stocul B.

Cu toate acestea, bazându-se exclusiv pe dispozițiile art. 7 din contractul de tranzacție, pe care instanța de apel îl interpretează izolat și contrar susținerilor ambelor părți din care se desprinde voința lor reală, instanța de apel include în mod nepermis în sfera tranzacției și produsele E. rămase pe stocul B.

Or, prin această interpretare, instanța de apel a denaturat efectele contractului de tranzacție așa cum au fost acceptate de părți și, astfel, a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. care consacră principiul forței obligatorii a contractului.

Din această interpretare greșită, curtea a extras două consecințe eronate: în primul rând, că nu ar putea fi primit argumentul recurentei în sensul că prin încheierea tranzacției și nepreluarea integrală a produselor comandate, etichetate cu mărcile E., i s-a cauzat un prejudiciu pe care să fi fost îndreptățită să-l diminueze prin vânzarea sticlelor etichetate E.; în al doilea rând, că nu ar putea fi primită aserțiunea sa potrivit căreia, din suma de 13.421,92 RON, obținută prin vânzarea produselor purtând marca E. rămase pe stocurile sale, ar trebui dedus costul producției, întrucât acest cost ar fi fost avut în vedere, laolaltă cu ansamblul raporturilor juridice dintre părți.

Or, existența unui prejudiciu cauzat recurentei prin nepreluarea de către intimat a produselor comandate (comandă care nu a făcut obiectul tranzacției) este neîndoielnică.

Astfel, câtă vreme tranzacția nu a reglementat situația produselor E. rămase pe stocul său, obligația de preluare a produselor și de achitare a produselor comandate subzista și neîndeplinirea ei i-a cauzat un prejudiciu evident pe care era în drept să încerce să-l diminueze.

De asemenea, având în vedere neincluderea acestor produse în sfera de reglementare a tranzacției, valoarea costurilor suportate de recurentă cu producerea lor ar fi trebuit scăzute din suma de 13.421,92 RON, reprezentând totalul veniturilor obținute de recurentă prin comercializarea produselor E.

Apoi, decizia recurată a fost pronunțată și cu încălcarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005. care stabilește modul de calcul al daunelor-interese care pot fi acordate în caz de contrafacere.

Interpretând și aplicând în mod eronat sintagma "beneficii realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate intelectuală ", prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, curtea de apel a tras concluzia că aceasta acoperă ansamblul sumei de 13.421,92 RON, reprezentând întregul venit obținut de B. prin comercializarea produselor E. rămase pe stocul său. În caz contrar, reține curtea, s-ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancțiune, doar în considerarea inabilității economice a celui care încalcă dreptul, ceea ce nu ar putea fi admis.

Însă, așa cum a arătat deja în fața instanței de apel, numai profitul brut/net reprezintă beneficiu injust obținut de contrafăcător.

În acest sens, într-o speță privind contrafacerea unei mărci, Curtea de Apel București a reținut că profitul injust realizat de pârâtă a constat în sumele obținute de aceasta cu titlu de adaos comercial. O soluție asemănătoare a fost reținută de Tribunalul București, care a stabilit următoarele:

"Interpretarea corelată a dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 84/1998 cu prevederile art. 998, 999 din C. civ. de la 1864 dreptul comun în materie de despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea actelor de contrafacere, prevederi neafectate de reglementarea O.U.G. nr. 100/2005, de asemenea incidență în cauză, determină în ceea ce privește prejudiciul efectiv suferit de pârâtă concluzia că acesta constă în profitul net realizat de G. din vânzarea bunurilor alcoolice purtând marca x, profit stabilit prin expertiza contabila efectuata în cauza, respectiv suma de 2,411.779 RON."

"(...) beneficiile realizate fără justă cauză de către pârâți sunt echivalente cu beneficiile nerealizate de către reclamantă, baza de calcul a prejudiciului reprezentând-o profitul brut indicat în raportul de expertiză. Prejudiciul efectiv suferit de către SC Z SA îl constituie profitul obținut de către pârâtă, calculat ca diferență între veniturile totale din vânzări și totalul costurilor."

Pe de altă parte, argumentul instanței de apel potrivit căruia această interpretare a sintagmei "beneficii realizate în mod injust" ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancțiune, doar în considerarea inabilității economice a celui care a încălcat dreptul, este greșit.

Într-adevăr, art. 14 instituie un drept de opțiune în favoarea titularului dreptului de proprietate intelectuală încălcat. Astfel, potrivit art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, acesta poate opta pentru daune-interese reprezentând beneficiul injust realizat de persoana care a încălcat dreptul de proprietate intelectuală.

Nu mai puțin însă, potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din același act normativ, titularul dreptului de proprietate intelectuală poate solicita, în mod alternativ, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Aceasta din urmă posibilitate este acordată de legiuitor tocmai pentru ipoteza în care profitul realizat de contrafăcător ar fi foarte mic sau inexistent.

Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 este greșită, bazându-se pe un raționament invalid.

Or, așa cum am arătat prin cererea de apel și cum s-a constatat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru cele 9.146 de sticle de E. comercializate, recurenta B. a suportat un cost de 32.011 RON (3.5 RON/sticlă), dar a realizat un venit de doar 13.421,92 RON, deci "profitul" realizat ca urmare a vânzării produselor E. este în realitate o pierdere de peste 18.000 RON.

În aceste condiții, rezultă că intimatul, care a optat pentru repararea prejudiciului constând în profitul realizat de B. ca urmare a punerii pe piață în mod neautorizat a produselor purtând mărcile E., nu este îndreptățit la nicio sumă cu acest titlu, întrucât recurenta nu am obținut niciun profit.

În egală măsură, instanța a făcut o încălcare și aplicare greșită a art. 1381 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel, și 1534 alin. (2) C. civ., care instituie obligația creditorului de a-și minimiza prejudiciul.

Pentru a înlătura criticile sale privind caracterul nerezonabil și excesiv al cheltuielilor efectuate și pretinse de intimatul-reclamant, instanța de apel, făcând o aplicare greșită a art. 1381 alin. (4) C. civ., a reținut că prejudiciul suferit de intimat este supus reparației integrale.

Procedând în această manieră, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire excepția instituită de art. 1534 alin. (2) C. civ., potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă.

Or, recurenta a arătat că toate costurile suportate de intimatul reclamant cu constatarea comercializării produselor E. de către recurentă și cu schimbarea design-ului mărcii sunt excesive și suportarea lor nu era necesară, întrucât recurenta nu a negat niciodată comercializarea produselor E. nepreluate și neachitate de intimat, ramase pe stocul său.

Cu toate acestea, instanța de apel nu face nici măcar o referire la dispozițiile art. 1534 alin. (2) C. civ. și la motivele pentru care acesta nu ar fi aplicabil în speță.

Nu în ultimul rând, prin cuantumul exagerat de mare al daunelor morale acordate, instanța a încălcat exigențele art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului în dimensiunea sa privind obligația instanțelor de a asigura interpretarea unitară a legii, astfel cum s-a arătat, spre exemplu, în Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României.

Astfel, așa cum a arătat prin cererea de apel, potrivit Ghidului pentru soluționarea daunelor morale avut în vedere în mod curent de instanțele din România și la realizarea căruia au fost avute în vedere peste 2.300 de spete soluționate de Curțile de apel, strict pentru comparație, în materia daunelor morale acordate, cuantumurile sumelor stabilite sunt, după caz, următoarele: pentru vătămări care necesită 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 18.000 de RON (301 RON/zi) adică sub 4.000 de euro, pentru decesul rudelor de gradul I, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 50.000 RON, adică puțin peste 11.000 euro.

Or, Ghidul a fost elaborat pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele din România, ceea ce indică o anumită consecvență în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Prin urmare, comparând valorile daunelor morale cuprinse în Ghid și valoarea daunelor morale acordate prin decizia recurată, este evident că în speță, instanța de apel s-a îndepărtat de jurisprudența constantă a instanțelor din România, fapt care înfrânge așteptările legitime ale recurentei.

Având în vedere circumstanțele concrete ale speței, este în mod evident lipsită de orice justificare și vădit disproporționată suma de 5.000 de euro acordată de instanța de fond reclamantului pentru un prejudiciu moral care, în realitate, nici nu există.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază/cuprinde motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].

Pe lângă faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, aceasta nu este nici motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concret, prin cererea de apel, a arătat că măsura publicării hotărârii și a unui comunicat de presă de către recurenta constituie măsuri nejustificate și disproporționate raportat la situația de fapt din speță.

Totodată, a arătat că legea instituie criteriul proporționalității despăgubirii cu gravitatea faptei, întrucât răspunderea civilă delictuală, fie ea și rezultanta unei fapte de contrafacere, are drept scop primordial restabilirea statu-quo-ului inițial, anterior săvârșirii faptei, repunerea victimei în situația anterioară.

Așa cum s-a arătat și în doctrina franceză, măsura publicării hotărârii trebuie dispusă cu foarte multă grijă, deoarece ar putea avea consecințe disproporționate raportat la miza reală a litigiului, mai ales atunci când este vorba de o masă limitată de produse contrafăcute. Despăgubirea titularului drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să corespundă întregului prejudiciu, dar numai în limita prejudiciului, fără a-l sancționa pe contrafăcător.

Or, fără nicio analiză a susținerile sale, instanța de apel se limitează la a arăta doar că măsura publicării hotărârii și acordarea unei despăgubiri bănești pentru daune morale nu sunt măsuri alternative și se pot cumula, fără a exista vreun temei logic pentru o asemenea soluție.

În aceste împrejurări, este vădită lipsa de motivare a deciziei recurate sub acest aspect.

Instanța de apel nici măcar nu antamează subiectul proporționalității măsurii față de situația de fapt din speță, ignorând complet susținerile sale. În plus, aceeași instanță, nu arată nici măcar un singur motiv pentru care se impune obligarea recurentei la publicarea hotărârii, încălcând astfel atât art. 425 C. proc. civ., cât și art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dar, simplul fapt că legea lasă posibilitatea cumulului între cele două măsuri nu înseamnă că, în mod automat, instanța trebuie să admită ambele cereri.

De fapt, pentru a stabili dacă măsura publicării hotărârii este necesară, instanța de fond trebuia să verifice gravitatea faptei imputate recurentei și să arate motivele pentru care, în speță, se impune admiterea cererii intimatului-reclamant de obligare a recurentei la publicarea hotărârii. Or, față de finalitatea măsurii, constând în descurajarea contrafăcătorului de a mai aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală, este evident că, în speță, publicarea hotărârii nu își va atinge scopul. Astfel, așa cum a arătat, pe de-o parte, pe stocurile B. nu mai există produse E., iar pe de altă parte, B. nu mai desfășoară activități productive, ci doar activități de distribuție a produselor din grupul din care face parte, H.

Totodată, așa cum a subliniat atât în fața instanțe de fond cât și în fața instanței de apel, fapta imputată recurentei nu este, în realitate, un veritabil act de contrafacere câtă vreme, prin aceasta, în mod evident nu a urmărit obținerea de profit, ci diminuarea unei pierderi.

În al doilea rând, decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, recurenta a arătat prin cererea de apel că cheltuielile efectuate de intimatul-reclamant în vederea constatării situației de fapt și înlăturării încălcărilor identificate sunt excesive și constituie o încălcare din partea intimatului a obligației de a-și minimiza prejudiciul.

Pentru a respinge susținerile sale, instanța de apel susține că constatarea de către notarul public din Spania a situației de fapt referitoare la vânzarea produselor E. constituie o probă esențială în cauză, în condițiile în care recurenta ar fi contestat existența unei încălcări.

Instanța de apel omite însă faptul că recurenta nu a contestat niciodată faptul că a comercializat produsele E. rămase pe stocul său. Dimpotrivă, în fața instanței de fond, recurenta a fost cea care a pus la dispoziția instanței toate documentele contabile din care rezulta înstrăinarea produselor E. aflate pe stocul său.

Apoi, însăși curtea de apel arată că situația de fapt reținută de prima instanță este, în esență, necontestată de către recurentă, apărările sale privind alte chestiuni de fapt sau de drept (pagina 18, penultimul paragraf). Ceea ce a contestat nu a fost comercializarea produselor în discuție, ci faptul că această comercializare ar fi fost ilicită și modul de determinare a cuantumului penalităților acordate de instanță.

Așadar, instanța de apel reține, mai întâi, că recurenta nu a contestat, în esență, situația de fapt, numai pentru ca apoi să susțină că demersurile intimatului pentru constatarea situației de fapt erau necesare în considerarea faptului că ar fi contestat faptele ce i-au fost imputate. Este, deci, evident faptul că decizia instanței de apel conține motive contradictorii.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt fondate motivele de recurs prin care se susține interpretarea eronată de către instanța de apel a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, care reglementează modul de calcul al daunelor-interese care pot fi acordate în caz de contrafacere.

Din considerentele instanței de apel reiese că în speță s-a pus problema acordării beneficiilor realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, deci că reclamantul a optat pentru acest mod de calcul al daunelor interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite, menționat exemplificativ în cadrul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Instanța de apel a considerat că nu trebuie excluse, pentru stabilirea beneficiilor realizate în mod injust din suma obținută din vânzarea produselor purtând mărcile intimatului, cheltuielile aferente costului producției pe de o parte, întrucât "în caz contrar, s-ar permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancțiune, doar în considerarea inabilității economice a celui care a încălcat dreptul, ceea ce nu poate fi admis".

Ca atare, instanța de apel nu a negat că, de regulă, pentru a calcula beneficiile rezultate din vânzarea unor produse trebuie scăzute costurile efectuate pentru producerea lor, dar că în cazul de față, unde din proba cu expertiză a rezultat că profitul a fost mai mic decât costurile, nu ar trebui să se procedeze așa pentru argumentele expuse mai sus.

Această interpretare a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 dată de instanța de apel este eronată.

Potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 100/2005:

(1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Aspectele corespunzătoare care ar trebui să fie luate în considerare la determinarea prejudiciului real, conform art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, trebuie indicate de către reclamant, care are și obligația să dovedească existența lor în mod concret.

Ca atare, simplul fapt că prin modalitatea de stabilire a daunelor interese indicate de către reclamant se ajunge la o sumă negativă (pierdere) nu înseamnă că legea ar "permite ca încălcarea unui drept de proprietate intelectuală să rămână fără nicio sancțiune", ci că reclamantul nu a indicat aspectul corespunzător circumstanțelor specifice litigiului respectiv, atâta timp cât legiuitorul a oferit cu titlu exemplificativ mai multe variate din care reclamantul în temeiul principiului disponibilității o putea alege pe cea specifică, putea să menționeze altul care nu se regăsește printre cele enumerate de legiuitor sau chiar să indice mai multe dintre ele dacă nu avea toate elementele certe încă de la începutul litigiului ori chiar putea recurge la varianta expusă cu titlu de alternativă în cadrul literei b) a art. 14.

Așa cum se menționează în considerentul 26 al Directivei 2004/48/CE, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005, scopul reglementărilor referitoare la modalitatea de evaluare a daunelor interese în cazul încălcării dreptului de proprietate industrială cu intenție (directă sau indirectă) nu este acela de a introduce obligația de a prevedea daune interese punitive ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective.

Pe de altă parte, instanța de apel a considerat că nu trebuie excluse, pentru stabilirea beneficiilor realizate în mod injust din suma obținută din vânzarea produselor purtând mărcile intimatului, cheltuielile aferente costului producției întrucât aceste costuri ar trebui considerate deja acoperite ca efect al tranzacției din 21 noiembrie 2013, încheiată între apelantă și I.

Referitor la aceste argumente ale instanței de apel, care sunt în legătură cu modalitatea de interpretare a tranzacției din 21 noiembrie 2013, criticată de asemenea de către recurent, pentru a aprecia dacă motivarea instanței de apel este convingătoare și astfel suficientă pentru a susține concluzia la care a ajuns, sunt de reținut următoarele.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aspectul menționat anterior se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, prin interpretarea, în mod izolat și contrar susținerilor ambelor părți din care se desprinde voința lor reală, a art. 7 din contractul de tranzacție din data de 21 noiembrie 2013, instanța incluzând în mod greșit în sfera tranzacției și produsele E. rămase pe stocul B.

Deși nu au fost invocate în mod expres, din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs reiese că se critică modul în care au fost aplicate de către instanța de apel dispozițiile legale privitoare la interpretarea contractelor, care se regăsesc în cadrul art. 1266 și urm. C. civ.

În art. 7 din tranzacția din data de 21 noiembrie 2013 se prevede: "Noi părțile, recunoaștem ca fiind stinse în întregime și definitiv, prin efectul prezentei tranzacții, orice drepturi și obligații reciproce ori pretenții de orice fel, trecute, prezente sau viitoare, decurgând din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013".

În esență, potrivit acestei clauze părțile au hotărât încetarea unui contract anterior și stingerea oricăror drepturi și obligații reciproce ori pretenții de orice fel decurgând din acest contract.

Aceasta înseamnă, de exemplu, că recurentul nu ar mai avea dreptul să ceară preluarea de către cocontractant a unor produse rămase pe stoc și plata acestora, chiar dacă situația acestor produse nu fusese menționată în mod expres de către părți în cuprinsul tranzacției.

Problema, legat de acest aspect, nu este dacă recurentul a suferit un prejudiciu ca urmare a încheierii tranzacției, întrucât prezentul litigiu nu are un temei contractual, în speță nu se pune problema valabilității tranzacției, ci dacă avea dreptul să comercializeze către terți produsele purtând marca înregistrată de către reclamant, după data depozitului mărcii, fără acordul reclamantului. Or, în speță s-a reținut de către instanțele de fond că potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013 recurentul nu avea dreptul să comercializeze produsele decât către societatea reclamantului, iar prin tranzacția din data de 21 noiembrie 2013 s-a hotărât încetarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013, fără a se menționa expres vreun astfel de drept, pentru eventualele produse rămase în stoc și neplătite.

Ambele instanțe de fond au reținut că fapta ilicită constă în vânzarea sticlelor de băutură deja produse fără a fi reetichetate, iar nu în vânzarea sticlelor de băutură deja produse în general.

Sub acest aspect, soluția instanței de apel este corectă, simpla existență a unei pagube rămase în patrimoniul recurentului ca urmare a încetării unui contract neoferindu-i dreptul de a o diminua cu încălcarea drepturilor altora.

Referitor la concluzia instanței de apel rezultată din interpretarea acestei tranzacții în sensul că costul de producție al produselor vândute de către recurent, care fac obiectul litigiului, "a fost avut în vedere, laolaltă cu ansamblul raporturilor juridice ale părților, în cuprinsul tranzacției încheiate de apelantă cu societatea intimatului, I., tranzacție prin care datoriile reciproce au fost compensate și, în urma plății unei diferențe de 20.000 euro către apelantă, toate pretențiile reciproce au fost declarate stinse" și astfel, "apelanta nu mai poate pretinde un drept de a recupera ori deduce cheltuieli pentru care a tranzacționat deja" se constată că nu întrunește condițiile pentru a fi considerată o motivare convingătoare, și deci suficientă.

Astfel, instanța de apel, în susținerea concluziei expuse anterior nu s-a raportat concret la clauzele contractuale din cuprinsul tranzacției, pentru a se putea aprecia asupra aplicării în mod corect a prevederilor art. 1266 și urm. C. civ.

De exemplu, faptul că părțile au convenit în art. 7 din tranzacția din data de 21 noiembrie 2013 că "noi părțile, recunoaștem ca fiind stinse în întregime și definitiv, prin efectul prezentei tranzacții, orice drepturi și obligații reciproce ori pretenții de orice fel, trecute, prezente sau viitoare, decurgând din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 1 februarie 2013" nu înseamnă automat că una dintre părți a înțeles să plătească produse pe care nu le-a primit.

Or, din motivarea instanței de apel nu rezultă dacă a ajuns la concluzia de mai sus considerând că produsele în cauză ar fi făcut obiectul facturilor nr. x și nr. x, emise de către recurentă pentru produse E., menționate expres în preambulul tranzacției sau nu.

Recurentul susține că aceste facturi (nr. x și nr. x) fuseseră emise de către recurentă pentru alte produse E. decât cele rămase pe stocurile B. și care au fost revândute ulterior către terți, adică pentru produse care fuseseră deja livrate intimatului și al căror preț nu fusese încă achitat la momentul încheierii tranzacției.

De asemenea, reclamantul a susținut că în tranzacție nu se prevede nimic cu privire la existența pe stocul B. de produse purtând mărcile C. și D., produse nepreluate, care să fi fost avute în vedere la determinarea sumelor datorate reciproc, în condițiile în care, pe de altă parte, a fost reglementată strict situația produselor F. rămase pe stoc.

În consecință, analizând considerentele instanței de apel, sub acest aspect nu se poate determina dacă interpretarea tranzacției s-a făcut după voința concordantă a părților, în mod sistematic și potrivit regulilor de interpretare a eventualelor clauze îndoielnice, conform prevederilor art. 1266 și urm. C. civ., caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 1381 alin. (1) C. civ., care ar consacra principiul reparării integrale a prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel, și a art. 1534 alin. (2) C. civ., care instituie obligația creditorului de a-și minimiza prejudiciul, sunt de reținut următoarele.

În prealabil, este de remarcat că principiul reparării integrale a prejudiciului este reglementat la art. 1385 C. civ., art. 1381 C. civ. reglementând obiectul reparației, astfel că, probabil dintr-o eroare, a fost menționat art. 1381 C. civ., care de altfel are doar trei aliniate, recurentul invocând și aplicarea greșită a alin. (4).

În acest context, recurentul a arătat că, pentru a înlătura criticile sale privind caracterul nerezonabil și excesiv al cheltuielilor efectuate cu constatarea comercializării produselor E. și cu schimbarea design-ului mărcii, instanța de apel a reținut că prejudiciul suferit de intimat este supus reparației integrale, dar a ignorat excepția instituită de art. 1534 alin. (2) C. civ., potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă, nefăcând nicio referire la dispozițiile art. 1534 alin. (2) C. civ. și la motivele pentru care acesta nu ar fi aplicabil în speță.

Într-adevăr, deși s-a raportat expres la prevederile art. 1534 alin. (1) C. civ., invocate de apelantă, reținând că acestea "nu sunt incidente în cauză, neexistând un prejudiciu rămas nereparat, pe care apelanta să fi fost în drept să-l acopere prin încălcarea dreptului la marcă, nici vreo "culpă reziduală" a intimatului A. ori, mai exact, a societății acestuia", instanța de apel nu a făcut nicio analiză a prevederile art. 1534 alin. (2) C. civ., menționate în apel, decizia fiind astfel nemotivată sub acest aspect. În acest caz sunt aplicabile, de asemenea, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este nefondat motivul de recurs prin care se critică cuantumul daunelor morale de 5.000 de euro, susținându-se că instanța a încălcat exigențele art. 6 parag. 1 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale în dimensiunea sa privind obligația instanțelor de a asigura interpretarea unitară a legii.

În justificarea acestei susțineri recurentul a invocat un Ghid pentru soluționarea daunelor morale care ar fi avut în vedere în mod curent de instanțele din România și la realizarea căruia ar fi fost avute în vedere peste 2.300 de spete soluționate de curțile de apel.

Recurentul a arătat că în materia daunelor morale acordate, cuantumurile sumelor stabilite sunt, după caz, următoarele: pentru vătămări care necesită 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 18.000 de RON (301 RON/zi) adică sub 4.000 de euro; pentru decesul rudelor de gradul I, media daunelor morale acordate a fost de aproximativ 50.000 RON, adică puțin peste 11.000 euro.

După cum se poate observa chiar din susținerile recurentului, faptele ilicite prin care au fost încălcate drepturile morale care au produs prejudiciile evaluate în cauzele reținute în ghidul menționat anterior (vătămări corporale, decesul rudelor) sunt diferite de cele care fac obiectul litigiului de față (încălcarea reputației unei mărci printr-o faptă de contrafacere a mărcii).

Ca atare, acestea nu pot fi luate în considerare pentru a susține încălcarea unei jurisprudențe constante anterioare sub aspectul cuantumului mediu al despăgubirilor ce s-ar acorda în cauze similare, cu consecința eventualei înfrângeri a așteptărilor legitime ale recurentei.

Legat de acest capăt de cerere recurentul a mai arătat că având în vedere circumstanțele concrete ale speței este în mod evident lipsită de orice justificare și vădit disproporționată suma de 5.000 de euro acordată de instanța de fond reclamantului pentru un prejudiciu moral care, în realitate, nici nu există.

Din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a motivat considerarea ca nefondată a criticii ce viza acordarea sumei de 5.000 de euro cu titlu de daune morale de către prima instanță de fond.

Astfel, sub acest aspect instanța de apel a reținut că "suma de 5.000 euro constituie (...) o reparație echitabilă și adecvată pentru conduita ilicită a apelantei, de a revinde produse cu o calitate criticată de fostul său cocontractant, critică ce a determinat încetarea contractului de vânzare (ca atare, aceste critici, deși nu au mai făcut obiectul unei judecăți pe fond, nu pot fi considerate prima facie nefondate). Or, argumentul potrivit căruia mărcile intimatului sunt obscure, necunoscute publicului și ca atare nu există prejudiciu moral nu pot fi primite de Curte, întrucât tocmai în condițiile unei mărci noi, necunoscute publicului, calitatea produsului constituie un element esențial al viitoarei reparații. Ca atare, tribunalul nu a depășit limitele unei aprecieri rezonabile atunci când a stabilit suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale (de reputație) aduse titularului mărcilor încălcate."

Recurenta nu a adus critici de nelegalitate concrete față de argumentele reținute de instanța de apel, menționate anterior, care să poată fi analizate de instanța de recurs, în contextul afirmației din recurs, expuse mai sus.

Este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se arată că decizia recurată nu este motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale în ceea ce privește motivul de apel ce privea dispoziția publicării hotărârii și a unui comunicat de presă de către B. SRL.

În cadrul motivelor de apel ce priveau această dispoziție a primei instanțe pârâtul a invocat în esență că publicarea hotărârii și a unui comunicat de presă de către B. SRL sunt măsuri nejustificate și disproporționate în raport de situația de fapt în speță arătând concret argumentele în justificarea acestei susțineri.

Răspunzând acestui motiv de apel, instanța de apel a arătat că "nu se poate în niciun caz reține că publicarea hotărârii și acordarea unei despăgubiri bănești pentru daunele morale ar fi măsuri alternative și nu s-ar putea cumula, neexistând niciun temei logic ori legal pentru o atare soluție", ceea ce echivalează cu o nemotivare, atâta timp cât nu a analizat în mod concret criticile invocate de către pârât în susținerea acestui motiv de apel.

În ceea privește susținerea recurentei că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, referitor la analiza motivelor de apel legate de acordarea cheltuielile efectuate de intimatul-reclamant în vederea constatării situației de fapt, instanța de recurs a constatat că motivarea instanței de apel este cel puțin insuficientă, fiind astfel fondat și acest motiv de recurs.

Într-adevăr, instanța de apel a reținut în finalul considerentelor sale că "constatarea situației de fapt referitoare la vânzarea produselor etichetate cu mărcile comunitare ale intimatului, de către notarul public din Spania, constituie o probă esențială în cauză, în condițiile în care apelanta a contestat existența unei încălcări", după ce în debutul considerentelor propriu-zise a reținut că "apelanta-pârâtă B. SRL contestă, în primul rând, caracterul ilicit al faptei sale de a revinde sticlele cu vin spumant etichetate E. și D., afirmând, în esență, că a revândut sticlele pentru a minimiza paguba cauzată de intimatul-reclamant A., care a refuzat nejustificat să preia sticlele produse, deși anterior le-a comandat". Astfel, obiectul contestării pârâtei nu pare a fi vânzarea, situație de fapt față de care proba a fost considerată esențială de către instanța de apel, ci caracterul ilicit al faptei.

În consecință, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 1187A din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015.

Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.

GGC - LM