ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 242/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 19.03.2015, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând anularea mărcii C., înregistrată sub nr. x/04.11.2009, obținută prin înregistrarea cu rea-credință la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și, pe cale de consecință radierea mărcii C. din Registrul Național al Mărcilor, obligarea pârâtelor la suportarea în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta a invocat în drept dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin întâmpinarea formulată la data de 08.06.2015, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea acțiunii de anulare a mărcii pentru rea-credință ca fiind neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 03.06.2016, pârâtul OSIM, la rândul său, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Prin Sentința civilă nr. 652/10.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cererea a fost admisă și s-a dispus anularea înregistrării mărcii C. înregistrată pentru servicii din clasa 44 - Clasificarea de la NISA - sub nr. x/04.11.2009, s-a dispus radierea înregistrării mărcii din Registrul Național al Mărcilor și a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtei S.C. B. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 35A din 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apei au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt și de drept, hotărârea fiind pronunțată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluția pronunțată și motivele pentru care sunt înlăturate afirmațiile pârâtei, sens în care recurenta-pârâtă susține că hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text care se coroborează cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; cu privire la acest aspect, recurenta afirmă că sunt relevante hotărârile pronunțate în cauzele Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980. paragraful 33, Perez împotriva Franței (GC), paragraful 80, și Van der Flurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, paragraful 59, Helle contra Finlande, Albina contra României etc.; recurenta invocă și jurisprudență națională, de ex., Decizia civilă nr. 3338 din 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016 pronunțată în recurs de secția a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție etc.

Prin urmare, invocând practica judiciară a instanței supreme, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâta susține că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze apărările tuturor părților, prin raportare la temeiurile de drept invocate, și aplicabile în cauză, dat fiind faptul că toată apărarea reclamantei este construită pe obiectul Contractului de execuție lucrări cu nr. 605/24.09.2008.

Se mai arată că în fața instanței de apel, D. a prezentat fișierul care confirmă data de 25.07.2008 ca dată a creării în soft a logo-ului, respectiv graficii mărcii "C." (asupra căruia acesta deține un drept de autor), așadar, anterior semnării contractului de care se prevalează reclamanta (24.09.2008); aceste aspecte trebuiau coroborate cu răspunsul la interogatoriu, unde s-a recunoscut că prima relație comercială dintre A. S.R.L. și E. S.R.L. a fost cu ocazia semnării contractului, în septembrie 2008, ceea ce dovedește încă odată buna-credință a recurentei în cauză.

În opinia recurentei, instanța de control s-a limitat a prelua afirmațiile reclamantei-intimate, apreciind greșit asupra naturii cauzei, a temeiul de drept pe care și-a întemeiat aceasta cererea de chemare în judecată și reținând că S.C. B. S.R.L. nu avea interes să înregistreze o marcă pentru servicii care nu intrau în sfera sa de activitate, scopul înregistrării fiind blocarea A. S.R.L. la a mai folosi marca.

Or, această concluzie este una eronată pornind de la textele legale invocate anterior, în condițiile în care societatea intimată folosește în continuare marca "C.", pe de o parte, iar declanșarea prezentului litigiu a fost determinată exclusiv de faptul că recurenta-pârâtă a promovat Acțiunea civilă nr. 5378/117/2014 a Tribunalului Specializat Cluj, suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea prezentei cauze.

În mod evident este vorba despre o reacție în apărare a intimatei A. S.R.L. și nu pentru că aceasta dorește în mod real apărarea mărcii sale sau are intenția de a o înregistra pe numele său, sens în care recurenta apreciază că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs invocat de recurentă îl constituie cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, se arată de către recurentă că analiza relei-credințe trebuia făcută prin raportare la prevederile art. 9, 10, 11 și 16 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile, coroborat cu art. 1 alin. (1), alin. (2) și art. 12, art. 16 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor.

Instanța de apel nu a făcut această analiză, ci s-a limitat la a analiza reaua-credință generic, fără a se pronunța și verifica obiectul contractului din 24.09.2008, raportat la art. 962 C. civ. din 1864, respectiv ce drepturi deținea D. asupra graficii logo-ului în speță și dacă a existat o legătură între atributele pe care i le conferea acel drept și înregistrarea mărcii pe numele pârâtei-recurente, în cadrul căreia era asociată aceeași persoană, în contextul în care A. S.R.L. a refuzat înregistrarea și mai apoi cumpărarea mărcii în litigiu.

Existența relei-credințe, condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate este subordonată unor condiții cumulative legale ce reies din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, relativ la interpretarea dispozițiilor legale în materie: cunoașterea "faptului relevant" (adică a existenței dreptului de autor al creatorului logo-ului - D.), faptul că s-a refuzat înregistrarea mărcii pe numele A. S.R.L. - elementul obiectiv, precum și elementul subiectiv - intenția frauduloasă. Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv, pentru că dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Recurenta concluzionează că pretenția reclamantei este nefondată, iar soluția instanței de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, câtă vreme instanța de la Luxemburg, în stabilirea criteriilor minimale ce trebuie avute în vedere de instanță la statuarea relei credințe, a făcut referire și la evaluarea conduitei titularului ulterior înregistrării mărcii.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare instanței de apel.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casați și Justiție, fiind înregistrat pe rolul secției I civile și, ulterior repartizat aleatoriu prin sistem computerizat, completului de filtru nr. 7, specializat în soluționarea cauzelor de proprietate intelectuală.

După înregistrare, s-a procedat la efectuarea comunicărilor prealabile și la întocmirea raportului asupra admisibilității recursului, raport însușit de completul de filtru, potrivit rezoluției din 18 septembrie 2018; raportul a fost comunicat părților, în condițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea posibilității formulării unui punct de vedere asupra acestuia.

Părțile nu au făcut uz de acest drept, astfel că, la 15 noiembrie 2018 s-a fixat termen în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea dată în complet de filtru la 23 noiembrie 2018, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. a fost admis în principiu, stabilindu-se termen în ședința publică din 18 ianuarie 2019.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat calea de atac pe două motive de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii, în sensul unei insuficiente motivări a hotărârii, imputându-i instanței de apel, în esență, că nu a răspuns tuturor argumentelor sale.

Critica formulată este nefondată.

Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect anularea mărcii C., înregistrată la OSIM sub nr. x/04.11.2009 în favoarea recurentei-pârâte pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credință, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a dispus anularea mărcii pârâtei, iar împotriva acestei sentințe pârâta a formulat apel pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de apel de a motiva decizia pe care a pronunțat-o, privește, în esență, analiza criticilor formulate de către pârâtă prin motivele de apel, cu arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a confirmat soluția primei instanțe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplinește.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța de a răspunde tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat susțineri de maximă generalitate prevalându-se, în special, doar de variantele normative vizând indicarea unor motive contradictorii de către instanța de apel ori numai a unor motive străine de natura pricinii.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor (contractul încheiat între cele două societăți la 24.09.2008, fișierul depus de către pârâtă prin care demonstra data creării logo-ului, interogatoriul intimatei etc.) și cum acestea trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței de apel și de decizia pronunțată; or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Revenind la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile formulate de către pârâtă, procedând, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situației de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept și a demonstrat modalitatea de aplicare la speță a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva criteriilor jurisprudențiale ale Curții de Justiție a Uniunii Europene conturate în aplicarea dispozițiilor identice din Regulamentului (CE) nr. 40/94 - art. 51 alin. (1) lit. b) - în special, în Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Spungli AG din care reies criteriile pertinente pentru aprecierea relei-credințe a solicitantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, hotărâre, de altfel, indicată și de către recurentă prin motivele de recurs.

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate și criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, pe acest temei, că în analiza relei-credințe trebuia a se face aplicarea prevederilor art. 9, 10, 11 și 16 din Legea nr. 84/1998 coroborate cu art. 1 alin. (1) și (2), art. 12 și 16 din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte, verificând motivele de apel formulate de către pârâtă, constată că aceasta nu a invocat o atare critică prin memoriul de recurs; prin urmare, cu deplina respectare a limitelor devoluțiunii fixate prin motivele de apel - art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și a celor determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - art. 478 alin. (1) din același cod, având în vedere că o atare apărare nu a fost invocată de către pârâtă nici prin întâmpinarea formulată la prima instanță - dosar tribunal, instanța de apel a examinat doar criticile concepute de apelantă prin motivele de apel, analizând cauza sub toate aspectele criticate, verificând situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În consecință, astfel de susțineri nu ar putea fi examinate direct în recurs pentru că se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor."

Instanța de apel nu era ținută de o atare analiză a relei-credințe, mai mult decât atât, pe baza unor norme fără incidență în cauză, analiza pertinentă a cauzei fiind realizată pe baza temeiului juridic direct aplicabil - art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Recurenta mai impută curții de apel că nu s-a pronunțat și nu a verificat obiectul contractului din 24.09.2008, raportat la prevederile art. 962 C. civ. din 1864 și nu a stabilit ce drepturi avea D. asupra graficii logo-ului C. și dacă a existat o legătură între atributele pe care i le conferea acel drept și înregistrarea mărcii pe numele pârâtei-recurente, în cadrul căreia era asociată aceeași persoană, în contextul în care intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a refuzat înregistrarea și mai apoi cumpărarea mărcii în litigiu.

Neanalizarea unei probe din dosar nu poate fi invocată drept o critică validă în recurs, întrucât o atare susținere nu este susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel era ținută să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și de ceea ce s-a apelat, legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de tribunal cu privire la ceea ce s-a dedus judecății prin cererile formulate în cauză, evaluând și apărările invocate împotriva pretenției afirmate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că posibilele drepturi ale numitului D. asupra graficii logo-ului nu au făcut obiect al judecății și, mai mult decât atât, persoana menționată nu este parte în cauză, potrivit cadrului procesual fixat prin cererile deduse judecății, ci este doar administratorul recurentei și al S.C. E. S.R.L., societatea cu care intimata-reclamantă a încheiat contractul din 24.09.2008 privind prestarea unor servicii publicitare.

În consecință, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor pertinente pentru aprecierea relei-credințe a solicitantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-529-07, și anume: cunoașterea faptului relevant - respectiv împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare (elementul subiectiv), precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Cu privire însă la modalitatea de aplicare concretă la speță, în condițiile respectării înțelesului conceptual al noțiunii de rea-credință la înregistrarea unei mărci și a aplicării tuturor criteriilor relevante desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte nu poate face aprecieri, întrucât astfel s-ar depăși limitele controlului de legalitate posibil a fi exercitat în recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de către pârâtă, iar în aplicarea dispozițiilor art. 451 și urm. C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate și solicitate de către intimată, potrivit dovezilor de la dosar recurs (onorariu de avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 35A din 17 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 595 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN