ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4066/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 629 din 9 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta W.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâții SC R.G.S.T.G. SRL și O.S.I.M., dispunându-se anularea certificatului de înregistrare a mărcii nr. 22727 din 16 februarie 1995, eliberat pârâtei SC R.G.S.T.G. SRL, constând din denumirea H. și radierea ei din registrul mărcilor înregistrate la O.S.I.M. Instanța a reținut că, motivându-și cererea, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare nr. 63640 pentru marca H. în Liban, țara de origine, cu începere de la data de 15 iulie 1994 pentru clasele de produse 29, 30, 31 și 32, titularul beneficiind de protecția drepturilor conferite de marcă pe o perioadă de 15 ani de la data înregistrării.

S-a mai susținut că pârâta a importat și distribuit o perioadă de timp produse marca H., solicitând apoi cu rea-credință înregistrarea ei în nume propriu, pentru produse alimentare asemănătoare, cu scopul fraudării intereselor firmelor din Liban. Pârâta a solicitat respingerea acțiunii, susținând în esență că: - în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 septies din Convenția de la Paris și nici prevederile art. 48 din Legea nr. 84/1998, ulterioară datei când s-a făcut înregistrarea mărcii; - există autoritate de lucru judecat, o pricină identică fiind soluționată prin decizia civilă nr. 1795 din 14 iunie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă; - reclamanta a înregistrat marca în Liban după ce pârâta făcuse acest lucru la O.S.I.M.

Examinând probatoriile administrate, tribunalul a reținut că acțiunea este întemeiată. S-a stabilit în primul rând că deși pârâta a importat și distribuit produse din marca H. în România, a solicitat ulterior înregistrarea sub nume propriu a acestei mărci, act de conduită sancționat de art. 17 pct. b și c din Legea nr. 17/1967, în vigoare la acel moment, precum și de art. 6 septies din Convenția de la Paris, la care Libanul a aderat în anul 1924 iar România în anul 1920. Instanța de fond a mai avut în vedere că excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtă, este nefondată, în cauza anterioară, soluționată prin decizia civilă nr. 1795/1999 a Tribunalului București, secția a III – a civilă, nefiind aceleași părți, astfel încât tripla identitate instituită prin art. 1201 și urm. C. civ.

nu este întrunită. În fine, s-a reținut că înregistrarea mărcii în Liban de către reclamantă a avut loc la 15 iulie 1994, deci anterior operațiunii similare realizate în România de către pârâta SC R.G.S.T.G. SRL. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC R.G.S.T.G. SRL, reiterând apărarea cu privire la excepția autorității de lucru judecat, despre care s-a susținut că operează în cauză. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 281 din 30 mai 2001, a respins apelul ca nefondat, cu o motivare similară celei a instanței de fond. Împotriva acestei decizii pârâta SC R.G.S.T.G. SRL a declarat recurs, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Recurenta a susținut sub un prim aspect că într-adevăr a distribuit produse marca H. în România dar consideră că nu se poate reține o nerespectare a unei mărci înregistrate deoarece a făcut demersurile necesare la O.S.I.M înaintea reclamantei. Sub aspectul nelegalității s-a arătat că instanța a aplicat greșit legea: - atunci când a soluționat excepția autorității de lucru judecat; - când a reținut incidența art. 6 septies din Convenția de la Paris, întrucât Libanul nu a ratificat forma revizuită a acestui text, adoptată prin Convenția de la Stockholm din 1967; - când a considerat aplicabile prevederile Legii nr. 84/1998. Reclamanta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin concluzii scrise, pârâta O.S.I.M. a susținut că în cauză există autoritate de lucru judecat. Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține în primul rând competența secției civile de a soluționa litigiul, în raport de natura acestuia și de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 56/1993. Cu privire la primul motiv de recurs, Curtea constată că soluția pronunțată de către instanțe este temeinică, în acord cu probatoriile administrate. S-a făcut dovada cu înscrisuri și chiar cu recunoașterea pârâtei SC R.G.S.T.G. SRL că aceasta a distribuit pe piața românească produse marca H., cunoscând existența acesteia și protecția juridică de care se bucură, după care a solicitat înregistrarea mărcii în nume propriu.

Este de asemenea cert stabilit că înregistrarea mărcii în Liban, în favoarea reclamantei, s-a făcut la 15 iulie 1994, iar pentru pârâtă, în România, la 16 februarie 1995, astfel încât criteriul anteriorității a fost în mod corect reținut de către instanțe. În ceea ce privește pretinsa autoritate de lucru judecat, excepția a fost respinsă pe deplin justificat. Cauza care s-a soluționat prin decizia civilă nr. 1795/1999, dată prin dosarul nr. 4809/1998, atașat, avea ca părți pe SC D.P.I. SRL și pe pârâta SC R.G.S.T.G. SRL. Or, prevederile art. 1201 C. civ. se referă expres și imperativ la „aceleași părți, în aceeași calitate”, condiție care este evident nerealizată. Referitor la normele de drept internațional aplicabile, Curtea reține următoarele: Convenția de la Paris, la care România a aderat în 1920 și Libanul în 1924, este aplicabilă în cazul dedus judecății, întrucât ambele state au ratificat-o.

Dispozițiile sale asigură resortisanților minimum de protecție pentru titular împotriva depozitului fraudulos al unui terț, într-o altă țară membră. Susținerile recurentei referitoare la prevederile Convenției de la Stockholm sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât acest ultim acord internațional nu a adus modificări art. 6 septies, text invocat de reclamantă și care este pe deplin aplicabil. În fine, înregistrarea nelegală a mărcii H. era și este sancționată atât prin prevederile art. 17, pct. b și c din Legea nr. 28/1967 cât și prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, astfel că și această critică este nefondată. În consecință, cum decizia pronunțată este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.G.S. T.G. SRL împotriva deciziei nr. 281/A din 30 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2004.