ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4066/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 629 din 9

iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta W.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâții

SC R.G.S.T.G. SRL și O.S.I.M., dispunându-se anularea certificatului de

înregistrare a mărcii nr. 22727 din 16 februarie 1995, eliberat pârâtei SC R.G.S.T.G.

SRL, constând din denumirea H. și radierea ei din registrul mărcilor

înregistrate la O.S.I.M.

Instanța a reținut că, motivându-și

cererea, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare

nr. 63640 pentru marca H. în Liban, țara de origine, cu începere de la data de

15 iulie 1994 pentru clasele de produse 29, 30, 31 și 32, titularul beneficiind

de protecția drepturilor conferite de marcă pe o perioadă de 15 ani de la data înregistrării.

S-a mai susținut că pârâta a

importat și distribuit o perioadă de timp produse marca H., solicitând apoi cu

rea-credință înregistrarea ei în nume propriu, pentru produse alimentare

asemănătoare, cu scopul fraudării intereselor firmelor din Liban.

Pârâta a solicitat respingerea

acțiunii, susținând în esență că:

- în speță nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 6 septies din Convenția de la Paris și nici prevederile art.

48 din Legea nr. 84/1998, ulterioară datei când s-a făcut înregistrarea mărcii;

- există autoritate de lucru

judecat, o pricină identică fiind soluționată prin decizia civilă nr. 1795 din 14

iunie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă;

- reclamanta a înregistrat marca în

Liban după ce pârâta făcuse acest lucru la O.S.I.M.

Examinând probatoriile administrate,

tribunalul a reținut că acțiunea este întemeiată.

S-a stabilit în primul rând că deși

pârâta a importat și distribuit produse din marca H. în România, a solicitat

ulterior înregistrarea sub nume propriu a acestei mărci, act de conduită

sancționat de art. 17 pct. b și c din Legea nr. 17/1967, în vigoare la acel

moment, precum și de art. 6 septies din Convenția de la Paris, la care Libanul

a aderat în anul 1924 iar România în anul 1920.

Instanța de fond a mai avut în

vedere că excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtă, este

nefondată, în cauza anterioară, soluționată prin decizia civilă nr. 1795/1999 a

Tribunalului București, secția a III – a civilă, nefiind aceleași părți, astfel

încât tripla identitate instituită prin art. 1201 și urm. C. civ. nu este

întrunită.

În fine, s-a reținut că

înregistrarea mărcii în Liban de către reclamantă a avut loc la 15 iulie 1994,

deci anterior operațiunii similare realizate în România de către pârâta SC R.G.S.T.G.

SRL.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC R.G.S.T.G. SRL, reiterând apărarea cu privire la

excepția autorității de lucru judecat, despre care s-a susținut că operează în

cauză.

Curtea de Apel București, secția a

III – a civilă, prin decizia nr. 281 din 30 mai 2001, a respins apelul ca

nefondat, cu o motivare similară celei a instanței de fond.

Împotriva acestei decizii pârâta SC R.G.S.T.G.

SRL a declarat recurs, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Recurenta a susținut sub un prim

aspect că într-adevăr a distribuit produse marca H. în România dar consideră că

nu se poate reține o nerespectare a unei mărci înregistrate deoarece a făcut

demersurile necesare la O.S.I.M înaintea reclamantei.

Sub aspectul nelegalității s-a

arătat că instanța a aplicat greșit legea:

- atunci când a soluționat excepția

autorității de lucru judecat;

- când a reținut incidența art. 6

septies din Convenția de la Paris, întrucât Libanul nu a ratificat forma

revizuită a acestui text, adoptată prin Convenția de la Stockholm din 1967;

- când a considerat aplicabile

prevederile Legii nr. 84/1998.

Reclamanta a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin concluzii scrise, pârâta O.S.I.M.

a susținut că în cauză există autoritate de lucru judecat.

Examinând întregul material probator

administrat în cauză, Curtea reține în primul rând competența secției civile de

a soluționa litigiul, în raport de natura acestuia și de dispozițiile art. 21

din Legea nr. 56/1993.

Cu privire la primul motiv de

recurs, Curtea constată că soluția pronunțată de către instanțe este temeinică,

în acord cu probatoriile administrate.

S-a făcut dovada cu înscrisuri și

chiar cu recunoașterea pârâtei SC R.G.S.T.G. SRL că aceasta a distribuit pe

piața românească produse marca H., cunoscând existența acesteia și protecția

juridică de care se bucură, după care a solicitat înregistrarea mărcii în nume

propriu.

Este de asemenea cert stabilit că

înregistrarea mărcii în Liban, în favoarea reclamantei, s-a făcut la 15 iulie

1994, iar pentru pârâtă, în România, la 16 februarie 1995, astfel încât

criteriul anteriorității a fost în mod corect reținut de către instanțe.

În ceea ce privește pretinsa

autoritate de lucru judecat, excepția a fost respinsă pe deplin justificat.

Cauza care s-a soluționat prin

decizia civilă nr. 1795/1999, dată prin dosarul nr. 4809/1998, atașat, avea ca

părți pe SC D.P.I. SRL și pe pârâta SC R.G.S.T.G. SRL.

Or, prevederile art. 1201 C. civ. se

referă expres și imperativ la „aceleași părți, în aceeași calitate”, condiție

care este evident nerealizată.

Referitor la normele de drept internațional

aplicabile, Curtea reține următoarele:

Convenția de la Paris, la care

România a aderat în 1920 și Libanul în 1924, este aplicabilă în cazul dedus

judecății, întrucât ambele state au ratificat-o. Dispozițiile sale asigură

resortisanților minimum de protecție pentru titular împotriva depozitului

fraudulos al unui terț, într-o altă țară membră.

Susținerile recurentei referitoare la

prevederile Convenției de la Stockholm sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât

acest ultim acord internațional nu a adus modificări art. 6 septies, text

invocat de reclamantă și care este pe deplin aplicabil.

În fine, înregistrarea nelegală a

mărcii H. era și este sancționată atât prin prevederile art. 17, pct. b și c

din Legea nr. 28/1967 cât și prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 84/1998,

astfel că și această critică este nefondată.

În consecință, cum decizia

pronunțată este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC R.G.S. T.G. SRL împotriva deciziei nr. 281/A din 30 mai 2001 a Curții

de Apel București, secția a III – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2004.