ÎCCJ, decizie (scj.ro #82646)

Competența de judecată. Rangul actului

normativ prin care se stabilește

C

onform art.125 alin.3 din

Constituție, competența instanțelor de judecată se stabilește prin lege, iar nu

prin hotărâre a Guvernului.

Secția

civilă, decizia nr.2269 din 29 mai 2003

Reclamantele, Esselte Kft, Esselte SA,

Esselte IPR AB și Esselte AB au chemat în judecată pe pârâtele SC Austral Trade

SRL București și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea înregistrării mărcii

„Esselte” cu element figurativ nr.31097/18.11.1997 efectuată de Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci pe numele S.C. Austral Trade SRL conform

certificatului de înregistrare marca nr.31097, cu începere de la

18.11.1997.

Prin sentința civilă nr.1936 din 17.12.2001, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

În considerentele sentinței s-a reținut că reclamantele sunt titularele mărcii

Esselte, dar nu și pe teritoriul României, iar pentru ca marca să fie protejată

în România trebuia în mod obligatoriu înregistrată la OSIM sau să se fi făcut

dovada procedurii înregistrării internaționale potrivit Aranjamentului de la

Madrid din 1891. Întrucât nu s-au îndeplinit nici una din cele două proceduri,

reclamantele și-au asumat riscul ca marca să poată aparține unei alte persoane

juridice.

Prin decizia nr.367/A din 1.10.2002, pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantelor și s-a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii și anulării înregistrării

solicitate.

Instanța de apel a reținut că reaua credință a pârâtei este demonstrată prin

aceea că, deși cunoștea că marca aparține în exclusivitate altei persoane, ea

având doar un contract de distribuire a produselor, a înregistrat-o la OSIM ca

fiind propria sa marcă, fiind realizate condițiile pretinse de  art.48

lit.c din  Legea 84/1998 pentru anularea înregistrării.

Împotriva deciziei a declarat  recurs pârâta SC Austral Trade SRL,

solicitând admiterea lui, casarea deciziei și menținerea sentinței prin care

s-a respins acțiunea reclamantelor.

Instanța de recurs, la termenul din 14 mai 2003, a pus în discuția părților

natura juridică a raporturilor deduse judecății, dacă ele sunt de natură civilă

sau comercială.

Determinarea naturii obiectului cauzei prezintă importanță nu sub aspectul

competenței materiale, pricina revenind spre soluționare Tribunalului

Municipiului București potrivit dispoziției exprese cuprinse în art.48 alin.1

din Legea nr.84/1998, ci a stabilirii secției civile sau comerciale a acestui

tribunal  în judecarea  litigiului și de aici a regulilor de

procedură ce urmează să se aplice, anume normele de drept comun sau cele cu

elemente de particularitate  proprii soluționării litigiilor în materie

comercială prevăzute în art.720

1

– 720

10

C.proc.civ..

În înțelesul Legii nr.84/1998 privind  mărcile și indicațiile geografice, marca

este definitivă prin art.3 lit.a ca fiind un semn susceptibil de reprezentare

grafică, servind la deosebirea produselor sau a  serviciilor unor persoane

fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Cu referire la natura dreptului la marcă, el trebuie  privit în contextul

finalității lui, a scopului pentru care a fost instituit și recunoscut, având

menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfășurată de

titularul mărcii.

În raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în

legătură indisolubilă cu fondul de comerț și servind acestuia, în interesul

liberei circulații a produselor.

În această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerț sau de

servicii sunt drepturi de creație intelectuală și de proprietate industrială,

cererile având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele

prevăzute în art.18 din Legea nr.84/1998, sunt de natură comercială și aparțin

jurisdicției speciale de drept comercial, fiind date în competența secției

comerciale a Tribunalului Municipiului București.

De altfel, calificarea lor ca fiind de natură comercială este dată nu numai de

faptul că marca de fabircă, comerț sau de servicii, este o componentă a

fondului de comerț, atunci când titularul mărcii este un comerciant, dar și de

împrejurarea că ambele subiecte ale raportului juridic în litigiu sunt

societăți comerciale titulare de marcă și care se bucură de prezumția generală

de comercialitate a actelor sale, recunoscută de art.4 din Codul comercial.

Concluzia privind competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului

București în soluționarea prezentului litigiu se menține chiar dacă HG

nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998

prevede în regula nr.32 alin.5 competența secției civile a Tribunalului

București. Aceasta pentru că prevederea evocată excede conținutul art.48 alin.1

din lege, care nu face referire la nici o secție menționând doar Tribunalul

Municipiului București, iar regulamentul de aplicare nu poate adăuga la lege,

asigurând doar corecta ei aplicare, nu și completarea legii, iar pe de altă

parte, printr-o hotărâre de guvern nu se poate reglementa competența

materială a instanțelor judecătorești, nici chiar sub aspectul desemnării unei

secții a instanței, ea fiind stabilită numai prin lege, conform art.125 alin.3

din Constituție.

În consecință, pentru motivele expuse se va admite recursul, se vor casa

hotărârile pronunțate cu trimiterea cauzei pentru soluționare, în primă

instanță Tribunalului București, secția comercială, care va lua în examinare

aspectele învederate în motivarea recursului declarat de pârâtă.