ÎCCJ, decizie (scj.ro #82646)

Competența de judecată. Rangul actului normativ prin care se stabilește C onform art.125 alin.3 din Constituție, competența instanțelor de judecată se stabilește prin lege, iar nu prin hotărâre a Guvernului. Secția civilă, decizia nr.2269 din 29 mai 2003 Reclamantele, Esselte Kft, Esselte SA, Esselte IPR AB și Esselte AB au chemat în judecată pe pârâtele SC Austral Trade SRL București și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea înregistrării mărcii „Esselte” cu element figurativ nr.31097/18.11.1997 efectuată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pe numele S.C. Austral Trade SRL conform certificatului de înregistrare marca nr.31097, cu începere de la 18.11.1997.

Prin sentința civilă nr.1936 din 17.12.2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea. În considerentele sentinței s-a reținut că reclamantele sunt titularele mărcii Esselte, dar nu și pe teritoriul României, iar pentru ca marca să fie protejată în România trebuia în mod obligatoriu înregistrată la OSIM sau să se fi făcut dovada procedurii înregistrării internaționale potrivit Aranjamentului de la Madrid din 1891. Întrucât nu s-au îndeplinit nici una din cele două proceduri, reclamantele și-au asumat riscul ca marca să poată aparține unei alte persoane juridice. Prin decizia nr.367/A din 1.10.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantelor și s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii și anulării înregistrării solicitate.

Instanța de apel a reținut că reaua credință a pârâtei este demonstrată prin aceea că, deși cunoștea că marca aparține în exclusivitate altei persoane, ea având doar un contract de distribuire a produselor, a înregistrat-o la OSIM ca fiind propria sa marcă, fiind realizate condițiile pretinse de art.48 lit.c din Legea 84/1998 pentru anularea înregistrării. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC Austral Trade SRL, solicitând admiterea lui, casarea deciziei și menținerea sentinței prin care s-a respins acțiunea reclamantelor. Instanța de recurs, la termenul din 14 mai 2003, a pus în discuția părților natura juridică a raporturilor deduse judecății, dacă ele sunt de natură civilă sau comercială.

Determinarea naturii obiectului cauzei prezintă importanță nu sub aspectul competenței materiale, pricina revenind spre soluționare Tribunalului Municipiului București potrivit dispoziției exprese cuprinse în art.48 alin.1 din Legea nr.84/1998, ci a stabilirii secției civile sau comerciale a acestui tribunal în judecarea litigiului și de aici a regulilor de procedură ce urmează să se aplice, anume normele de drept comun sau cele cu elemente de particularitate proprii soluționării litigiilor în materie comercială prevăzute în art.720 1 – 720 10 C.proc.civ.. În înțelesul Legii nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, marca este definitivă prin art.3 lit.a ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unor persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Cu referire la natura dreptului la marcă, el trebuie privit în contextul finalității lui, a scopului pentru care a fost instituit și recunoscut, având menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfășurată de titularul mărcii. În raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în legătură indisolubilă cu fondul de comerț și servind acestuia, în interesul liberei circulații a produselor. În această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii sunt drepturi de creație intelectuală și de proprietate industrială, cererile având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute în art.18 din Legea nr.84/1998, sunt de natură comercială și aparțin jurisdicției speciale de drept comercial, fiind date în competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului București.

De altfel, calificarea lor ca fiind de natură comercială este dată nu numai de faptul că marca de fabircă, comerț sau de servicii, este o componentă a fondului de comerț, atunci când titularul mărcii este un comerciant, dar și de împrejurarea că ambele subiecte ale raportului juridic în litigiu sunt societăți comerciale titulare de marcă și care se bucură de prezumția generală de comercialitate a actelor sale, recunoscută de art.4 din Codul comercial. Concluzia privind competența secției comerciale a Tribunalului Municipiului București în soluționarea prezentului litigiu se menține chiar dacă HG nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 prevede în regula nr.32 alin.5 competența secției civile a Tribunalului București.

Aceasta pentru că prevederea evocată excede conținutul art.48 alin.1 din lege, care nu face referire la nici o secție menționând doar Tribunalul Municipiului București, iar regulamentul de aplicare nu poate adăuga la lege, asigurând doar corecta ei aplicare, nu și completarea legii, iar pe de altă parte, printr-o hotărâre de guvern nu se poate reglementa competența materială a instanțelor judecătorești, nici chiar sub aspectul desemnării unei secții a instanței, ea fiind stabilită numai prin lege, conform art.125 alin.3 din Constituție. În consecință, pentru motivele expuse se va admite recursul, se vor casa hotărârile pronunțate cu trimiterea cauzei pentru soluționare, în primă instanță Tribunalului București, secția comercială, care va lua în examinare aspectele învederate în motivarea recursului declarat de pârâtă.