ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 29A din data de 16 februarie

2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de

apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 54 din 18 ianuarie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică și intimatul-reclamant

G.W.U.

A schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că:

A respins acțiunea ca

neîntemeiată.

A obligat reclamanta la

plata către pârâtă a sumei de 3450 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea formulată,

reclamanta G.W.U. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și Institutul

National de Cercetare-Dezvoltare în Informatică ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună anularea înregistrării numelui de domeniu „G.R.” efectuată pe numele

paratei, transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamanta, în calitate de titulara

a dreptului exclusiv de folosire a acestei denumiri și obligarea paratei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este titulara mărcii internaționale „G.S.” din anul 2007,

având ca țară desemnată pentru protecție și România, iar pârâta a înregistrat numele

de domeniu G.R., care constituie și un act de concurență neloială în sensul

art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloială.

Prin sentința civilă

nr. 54 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă,

a fost admisă în parte cererea, dispunându-se:

- anularea înregistrării

numelui de domeniu „G.R.” efectuată de către pârâta SC B. SRL;

- respingerea ca neîntemeiat

a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Institutul National de Cercetare-Dezvoltare

în Informatică la transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamantă;

- obligarea pârâtei SC

B. SRL la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, respectiv echivalentul

în RON la data plății al sumei de 2500 euro, reprezentând onorariu de avocat și

39 RON - taxă judiciară de timbru.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele:

Înregistrarea numelui

de domeniu „G.R.” de către pârâtă încalcă drepturile de proprietate industrială

ale reclamantei, care derivă din dreptul asupra mărcii internaționale, cu țara desemnată

pentru protecție România, „G.S.”, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 36

alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, semnele în conflict

sunt similare, termenii care compun marca verbală regăsindu-se, sub forma unui element

unic, în compunerea numelui de domeniu, care include și elementul „romania”. Acest

din urmă element este însă lipsit de distinctivitate, astfel că nu poate înlătura

confuzia cu marca .

Reclamanta este titulară

a mărcii internaționale „G.S.” nr. T1. începând de la data de 29 martie 2007, având

ca țară desemnată pentru protecție și România, fiind înregistrată pentru clasele

11, 37 și 42, iar prin probatoriul administrat a fost dovedită folosirea efectivă

a mărcii de către reclamantă pe teritoriul României, prin participarea la târguri

internaționale.

Societatea pârâtă SC

B. SRL își desfășoară activitatea în același domeniu cu cel al reclamantei, comercializând

pompe de căldură, panouri solare plane și cu tuburi vidate, sisteme de încălzire

pardoseală. Înregistrarea numelui de domeniu în cauză s-a făcut la data de 08

noiembrie 2007, după înregistrarea mărcii internaționale „G.S.”, astfel încât, având

în vedere că ambele societăți au obiecte de activitate similare, precum și produsele

și serviciile pentru care marca „G.S.” se bucură de protecție, se poate aprecia

că pârâta avea cunoștință de existența mărcii menționate. Ca urmare, prin fapta

pârâtei de a înregistra numele de domeniu „G.R.” a fost încălcat dreptul exclusiv

al reclamantei asupra mărcii internaționale „G.S.”.

Pe de altă parte, pârâta

nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea mărcii de domeniu „G.R.”,

urmărind în mod evident obținerea unor beneficii injuste prin efectul creării unui

risc de confuzie cu marca internațională aparținând reclamantei, precum și blocarea

posibilității acesteia de a mai înregistra un nume de domeniu incluzând marca sa,

cu indicarea zonei geografice unde se află server-ul.

Realizarea transferului

numelui de domeniu se face la cererea adresată de către persoana interesată Institutului

Național de Cercetare - Dezvoltare în Informatică.

Asupra cererii de apel

formulată de pârâtă, precum și a apărărilor invocate de intimată, față de ansamblul

probator administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele:

În fapt, reclamanta a

invocat faptul că este titulara mărcii internaționale „G.S.” nr. T1. începând de

la data de 29 martie 2007, având ca țară desemnată pentru protecție și România,

fiind înregistrată pentru clasele 11, 37 și 42.

Cu privire la acest aspect

situația de fapt a fost în mod eronat reținută de prima instanță.

Astfel, reclamanta este

titulara unei mărci înregistrate internațional conform Aranjamentului și Protocolului

de la Madrid, cu nr. T1., cu privire la care la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. a

notificat refuzul provizoriu de extindere a protecției acestei mărci pe teritoriul

României, refuz întemeiat pe disp. art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Din cercetarea bazei de

date R., precum și față de explicațiile părților și actele dosarului, rezultă că

acest refuz a rămas definitiv.

Prin urmare, reclamanta

nu deține, în acest moment, un drept valabil asupra unei mărci cu protecție pe teritoriul

României pentru a se putea prevala de disp. art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 84/1998.

Curtea nu a reținut apărarea

formală a apelantei, în sensul că noțiunea de „marcă internațională" utilizată

de prima instanță nu se regăsește în reglementările instituite prin Legea nr. 84/1998

republicată, la art. 3 nefiind definită o asemenea noțiune; o astfel de noțiune,

chiar dacă nu la fel denumită, este reglementată în prev. art. 2 alin. (2) din lege

(„prezenta lege se aplica mărcilor de produse și servicii, individuale, colective

și de certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare

în România, ca urmare a unei protecții comunitare ori pe cale internaționala, precum

și indicațiilor geografice") și în art. 3 lit. o) [„Aranjamentul de la Madrid

- Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaționala a mărcilor din

14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin

Decretul nr. 1176/1968, publicat în Buletinul Oficial din 6 ianuarie 1969] și

lit. p) [„Protocolul referitor la Aranjament" - Protocolul de la Madrid din

27 iunie 1989 referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaționala

a mărcilor, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, publicata în M. Of. al României,

Partea I, nr. 11 din 15 ianuarie 1998"].

Cât privește apărarea

apelantei legată de lipsa relei credințe, Curtea a constatat că pentru soluționarea

prezentului apel nu se mai impune analizarea acestui aspect față de reținerea că

reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, nefiind

un titular valabil de marcă cu protecție pe teritoriul României.

Cu toate acestea, în subsidiar,

Curtea a reținut că susținerile reclamantei privind reaua credință a pârâtei nu

se regăsesc în probele dosarului. În primul rând, așa cum s-a apărat apelanta, domeniul

„G.S." este disponibil, fiind înregistrat pe numele apelantei domeniul „G.R.”,

care diferă de marca „G.S.". Apoi, deși nu poate fi reținută apărarea apelantei,

în sensul că a procedat la înregistrarea numelui de domeniu „G.R." după încheierea

unui contract comercial cu G.E.K. Ungaria (acest contract este încheiat la 21

februarie 2008, în timp ce numele de domeniu a fost înregistrat la 8 noiembrie 2007,

deci contractul este ulterior înregistrării numelui de domeniu și nu poate justifica

o înregistrare anterioară), Curtea a constatat că pentru a se putea reține reaua

credință trebuie să existe dovezi certe în acest sens, iar nu numai prezumții. Nici

împrejurările ulterioare introducerii acțiunii, legate de pretinsa sistare completă

a funcționării website-ului accesibil la adresa „G.R." pentru clasele de produse

11, 37 și 42 și de propunerea făcută de apelantă reclamantei de preluare prin cesiune

cu titlu gratuit a drepturilor asupra domeniului nu pot răsturna o eventuală rea

credință, care să fi fost dovedită; dovada trebuie făcută în raport de data înregistrării

numelui de domeniu, iar nu în raport de fapte petrecute ulterior.

Astfel, Curtea a reținut

că dovada relei credințe, a cărei sarcină revenea intimatei-reclamante, nu a fost

făcută. Pe de o parte, achiziționarea de nume de domeniu are legătură cu propriile

activități comerciale ale apelantei, iar cu privire la marca invocată nu s-a dovedit

că ar fi fost de renume în România.

Cât privește motivele

de apel legate de faptul că prima instanță a înțeles să omită a soluționa o parte

din excepțiile invocate de apelantă, respectiv necompetență teritorială, inadmisibilitatea

și lipsa de interes în promovarea acțiunii, s-a constatat că prin încheierea de

ședință de la 16 noiembrie 2010 instanța a respins ca nefondate excepția necompetenței

teritoriale și a inadmisibilității acțiunii - cele două excepții fiind astfel soluționate

de prima instanță. De asemenea, prin încheierea de ședință de la data de 22

decembrie 2009 a fost respinsă ca nefondată excepția prematurității.

Cât privește excepția

lipsei de interes, aceasta nu a fost invocată ca atare de către pârâtă în fața primei

instanțe, ci este invocată pentru prima oară direct în apel, cu argumente care țin

de fondul cauzei; astfel, nu există nicio culpă a primei instanțe, care nu s-a pronunțat

asupra excepției lipsei de interes, cât timp o asemenea excepție nu fusese invocată.

În ceea ce privește argumentele

apelantei din apel, legate de faptul că instanța a omis să observe lipsa de interes

a reclamantei în promovarea acțiunii, față de împrejurarea că aceasta nu numai că

nu a înregistrat domeniul disponibil „G.S." cu extensia „.ro" și nu a

procedat nici măcar la o solicitare de rezervare a acestuia, Curtea a recalificat

excepția lipsei de interes ca fiind apărări de fond, cu privire la care s-a pronunțat

mai sus, considerând că reclamanta-intimată nu este titulara unui drept conform

art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În sfârșit, cât privește

ultimul motiv de apel legat de acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum

mult prea mare, față de considerarea ca nefondată a acțiunii, Curtea a apreciat

că nu se mai impune a se pronunța asupra acestuia.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul G.W.U., criticând-o pentru următoarele motive:

reținut că reclamanta nu are calitatea de titulară a mărcii „G.S." pe teritoriul

României, aspect care putea fi descoperit prin efectuarea de minime diligențe, prin

cercetarea bazei de date R., de unde rezultă că în data de 22 noiembrie 2010 s-a

notificat declarația de acordare a protecției mărcii „G.S.” în România, după ce

la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. notificase refuzul provizoriu de extindere a protecției

acestei mărci pe teritoriul României.

Recurenta-reclamantă este

titulara mărcii internaționale de renume, „G.S.", cu țară desemnată pentru

protecție, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37, 42, iar prin mecanismul

prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire la înregistrarea internațională

a mărcilor, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, protecția mărcii a

fost extinsă și pe teritoriul României.

În aceste condiții, înregistrarea

mărcii la nivel internațional, cu țară desemnată pentru protecție România, o îndreptățește

pe reclamantă să pretindă terților să se abțină de la orice acțiune de natură a

aduce atingere dreptului său.

În condițiile în care

în data de 22 noiembrie 2010 s-a notificat declarația de acordare a protecției în

România, în urma unui refuz provizoriu, recurenta deține în acest moment un drept

valabil asupra unei mărci cu protecție pe teritoriul României, putându-se prevala

de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998.

Aceste critici au fost

încadrate de parte în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu aplicarea dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de cele arătate mai

sus, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 84/1998, care prevede că titularul mărcii poate cere instanței judecătorești

competente să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială, fără

consimțământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător

cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt

identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând

riscul de asociere între semn și marcă.

Totodată, instanța de

apel în mod greșit a reținut că nu se mai impune analiza relei credințe, deoarece

recurenta nu e titulara unei mărci cu protecție pe teritoriul României, iar în subsidiar

că susținerile recurentei privind reaua-credință nu se regăsesc în probele dosarului.

Reaua-credință ce poate

conduce la anularea înregistrării unei mărci se analizează din perspectiva atitudinii

subiective a unei persoane care acționează pe deplin conștientă de caracterul ilicit

al conduitei sale și urmărește reprezentarea prejudiciului pe care înregistrarea

numelui de domeniu îl produce unui concurent pe o piață de produse identice, similare

sau, în anumite condiții, independent de existența vreunei similarități.

În analiza relei credințe

a intimatei-pârâte, instanța de judecată trebuie să ia în considerare că atât recurentul,

cât și intimatul sunt comercianți și totodată competitori pe piață, astfel că aprecierea

conduitei părții acuzate de a fi acționat cu rea-credință se impune a fi analizată

cu exigență sporită, în contextul obligației de a respecta înregistrarea la nivel

internațional a mărcii aparținând societății recurente.

Astfel, reaua-credință

se reflectă prin următoarele aspecte, ce reies din probatoriul administrat în dosarul

cauzei:

a. Înregistrarea unui

nume de domeniu care să conțină un element identic „G.S." cu marca înregistrată

aparținând intimatei „G.S.”.

Elementele de diferențiere

dintre marcă și numele de domeniu, și anume „românia" și „ro" nu creează

o individualizare a denumirii, iar cuvintele „românia" și „ro" sunt departe

de a fi predominante și de aceea nu sunt în măsură să neutralizeze gradul ridicat

de similaritate și inclusiv riscul de confuzie directă sau indirectă.

b. Încercarea obținerii

unor beneficii ilicite prin solicitarea unei sume de bani exorbitante, în cuantum

de 53.301,24, pentru cesionarea numelui de domeniu, precum și formularea unei cereri

către ICI în vederea ștergerii numelui de domeniu, cerere care nu și-a produs efectele

nici până în ziua de azi, fiind depusă doar pentru a induce instanța de judecată

în eroare.

c. Intenția evidentă de

a bloca posibilitatea titularului mărcii de a-și înregistra un nume de domeniu,

incluzând marca sa pe teritoriul României.

d. Intenția intimatei

de a nu transfera niciodată numele de domeniu către titulara mărcii „G.S.",

toate negocierile desfășurate vizând obținerea unei sume de bani sau încercarea

de a se convinge recurenta a renunța la acțiune.

După cum a reținut instanța

de fond, intimata nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea numelui

de domeniu, urmărind obținerea unor beneficii injuste, prin efectul creării unui

risc de confuzie cu marca internațională aparținând intimatei-reclamante, precum

și blocarea posibilității acesteia de a înregistra un nume de domeniu care să includă

marca sa. Intimata-pârâtă nu deține niciun drept de proprietate industrială care

să conțină această denumire „G.S." și nu este titulara niciunui drept de proprietate

intelectuală, inclusiv denumire comercială care să îi creeze legitimitatea pentru

înregistrarea unui nume de domeniu identic cu marca internațională aparținând recurentei

- în special, în condițiile în care domeniul de activitate al celor două societăți

este similar, precum și produsele și serviciile pentru care marca se bucură de protecție.

Instanța de judecată trebuie

să aibă în vedere și prejudiciul viitor, dar cert, deoarece potențialii consumatori

ai produselor recurentei, în momentul în care vor dori să afle informații pe Internet

pornind de la marca G.S., vor găsi site-ul intimatei și nu pe cel al recurentei.

Prin înregistrarea și

utilizarea numelui de domeniu „G.S.", intimata creează recurentei-reclamante

un prejudiciu care nu mai poate fi recuperat, constând pe de o parte în pericolul

iminent de a pierde o parte din clientelă prin manoperele dolosive utilizate de

către intimată și prin legătura pe care consumatorul poate să o stabilească între

produse.

Intimata nu se poate prevala

de faptul că la data înregistrării numelui de domeniu „G.S." nu avea cunoștință

de renumele mărcii internaționale „G.S.", având ca țară desemnată pentru protecție

România.

S-a recurs la înregistrarea

acestui nume de domeniu întocmai pentru a se folosi de confuzia creată și de a induce

consumatorului ideea identității între cele două societăți, având în vedere gradul

ridicat de cunoaștere al mărcii „G.S.".

În atare situație, înregistrarea

de către intimata-pârâtă a numelui de domeniu „G.S." s-a făcut cu rea-credință,

nu în scopul de a-și individualiza și distinge propriile produse, ci de a beneficia

de cunoașterea largă de către publicul consumator a acestui nume.

Înregistrarea aceleiași

denumiri a numelui de domeniu cu marca recurentei, pe teritoriul României, unde

marca recurentei beneficiază de protecție internațională nu poate constitui o simplă

coincidență, ci un demers deliberat care se înscrie în afara regulilor bunei-credințe

sau a uzanțelor cinstite între comercianți.

În mod greșit a reținut

Curtea, astfel cum s-a apărat apelanta, că domeniul „G.S." este liber, iar

recurenta nu a procedat la rezervarea acestuia, deoarece singura în măsură a decide

alegerea unui nume de domeniu, corespunzător mărcii pentru care a dobândit protecție

internațională, încă din anul 2007, este recurenta , intimata nu-i poate impune

acesteia alegerea unui nume de domeniu.

cuantumul cheltuielilor de judecată , solicită să se ia în considerare faptul că

onorariul perceput este reprezentat de aplicarea unui cuantum fix pentru fiecare

termen stabilit în cauză, precum și pentru corespondența desfășurată cu intimata

ca răspuns la toate solicitările acesteia de soluționare amiabilă a litigiului,

care în mod evident au fost formulate cu rea-intenție, în speranța fie de a obține

câștiguri materiale, fie de a se formula renunțare la judecată.

De asemenea, în cadrul

acestui cuantum a fost inclusă redactarea tranzacției, precum și participarea la

întâlnirea cu reprezentanții societății intimate într-o altă localitate, respectiv

Brașov. Toate acestea reprezintă costuri avansate și suportate de către reclamantă

în prezenta cauză, în vederea obținerii transferului numelui de domeniu, deținut

în mod netemeinic de către intimata SC B. SRL.

Prin urmare, și în raport

de acest aspect, al cheltuielilor de judecată, instanța de fond a pronunțat o soluție

corectă.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea

argumentelor ce succed:

motiv de recurs, reclamanta arată că instanța de apel, cu minime diligențe, ar fi

putut constata că la data de 22 noiembrie 2010, după un refuz provizoriu inițial

notificat de O.S.I.M. la data de 20 iulie 2009, s-a notificat declarația de acordare

a protecției a mărcii „G.S.” în România - atașând la cererea de recurs un extras

site W.R.I.R.D.

Astfel, se susține că

acest aspect putea fi descoperit de instanța de apel, prin efectuarea de minime

diligențe prin cercetarea bazei de date R.

În acest context, se susține

că reclamantă este titulara mărcii internaționale de renume, „G.S.", cu țară

desemnată pentru protecție, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37,

42, iar prin mecanismul prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire

la înregistrarea internațională a mărcilor, ratificat de România prin Decretul

nr. 1176/1968, protecția mărcii a fost extinsă și pe teritoriul României.

Critica de recurs formulată

nu se încadrează în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează interpretarea

greșită a unui act dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul vădit neîndoielnic

al acestuia.

Lipsa de rol activ a instanței

de apel, în care s-ar putea discuta critica formulată, din perspectiva motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținută în condițiile

în care în justificarea soluției s-a făcut trimitere la actele dosarului, explicațiile

părților și cercetarea bazei de date R.

Având în vedere însă că

la cererea de recurs și la concluziile scrise s-a atașat extrasul de pe site-ul

W., acesta urmează a fi avut în vedere în cauză, din perspectiva art. 305 C.

proc. civ.

al doilea motiv de recurs, nefiind atrasă incidența în cauză a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a. Din extrasul atașat

cererii de recurs rezultă că s-a primit la data de 3 noiembrie 2010 la Biroul Internațional,

la 22 noiembrie 2010 a fost notificată, iar la 9 decembrie 2010, în 2010/46 Gaz,

a fost publicată Statement of grant of protection following a provisional refusal

under Rule 18 ter (2)(i).

În extrasul atașat concluziilor

scrise se mai fac mențiuni după cum urmează: Opposition possible after the 18 months

time limit: 2010/46 Gaz, 9 decembrie 2010, EE; Other final decision - Awaiting translation

before publication: EE.

Deși aceste extrase nu

sunt complete pentru a se verifica cu certitudine calitatea recurentei-reclamante

(fără a se insista asupra faptului că actele nu au fost traduse în limba română,

în care se desfășoară procedura), acest aspect nu mai prezintă relevanță în considerarea

celor arătate în cele ce urmează:

Recurenta-reclamantă se

prevalează de dispozițiile din Legea nr. 84/1998 din materia acțiunii în contrafacere,

detaliate, prin acestea susținându-se o cerere formulată în fața instanței având

ca obiect anularea înregistrării unui nume de domeniu.

În situația în care acordul

intervenit ulterior refuzului provizoriu a rămas același, iar recurenta - reclamantă

beneficiază de protecția în România a mărcii sale internaționale, soluția pronunțată

de instanța de apel cu referire la dispozițiile aferente din materia contrafacerii

se impune a fi menținută, cu complinirea motivării.

Potrivit art. 4 alin.

(1) lit. a) teza a II-a din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind

înregistrarea internațională a mărcilor, dacă un refuz notificat a fost retras ulterior,

protecția mărcii în partea contractantă interesată va fi, cu începere de la acea

dată, aceeași ca și în cazul în care acea marcă ar fi fost înregistrată de oficiul

acelei părți contractante.

Acțiunea a fost înregistrată

pe rolul instanței de judecată la data de 17 august 2009, dată la care reclamanta

s-a prevalat de protecția care îi este conferită prin înregistrarea unei mărci internaționale,

cu depozit constituit în anul 2007.

Or, potrivit art. 35 din

lege, în numerotarea de la data respectivă, se poate promova o acțiune în contrafacere

de titularul unei mărci (aceasta fiind de fapt intenția reală a părții din considerentele

acțiunii) - calitate de care nu se bucura recurenta-reclamantă pe teritoriul României,

la data formulării acțiunii.

b. Deși instanța de apel

a reținut în mod greșit că lipsa calității de titular al mărcii împiedică analiza

motivului ce nulitate a înregistrării numelui de domeniu pentru înregistrare cu

rea credință, față de temeiul formulării acestei cereri, soluția pronunțată va fi

confirmată, întrucât s-a analizat și pe fond această cerere.

b.1. Pentru a se justifica

fapta ilicită, care ar atrage răspunderea civilă delictuală în raport de dispozițiile

art. 998-999 C. civ., recurenta reclamantă susține reaua credință a intimatei pârâte

la înregistrare, conturată pe mai multe aspecte, detaliate în cererea de recurs.

Simpla înregistrare a

unui nume de domeniu, care să cuprindă anumite elemente ale unei mărci nu este suficientă

prin ea însăși să ducă la reținerea acestei atitudini subiective.

În primul rând, la data

înregistrării numelui de domeniu, respectiv 8 noiembrie 2007 - dată la care se apreciază

valabilitatea, pe teritoriul României marca de care se prevalează recurenta-reclamantă

nu era înregistrată pe cale națională, iar marca internațională avea depozit constituit

la Biroul Internațional la data de 23 aprilie 2007, fiind publicată însă la data

de 2 octombrie 2008 în 2008/35 Gaz.

Publicitatea mărcii depusă

spre înregistrare în procedura Acordului de la Madrid s-a realizat la o dată ulterioară

înregistrării numelui de domeniu și chiar dacă depozitul mărcii era constituit cu

aproximativ 6 luni înainte - situație de care se putea afla cu minime diligențe,

acest lucru nu duce la reținerea unei rele credințe, în sensul că actul săvârșit

de intimată a fost făcut cu intenția de fraudare, de prejudiciere a deponentului.

Mai mult, se impunea și efectuarea unei anumite proceduri către România, ca țară

desemnată, în care se putea emite refuz de către O.S.I.M. - ceea ce s-a și întâmplat

în primă etapă.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs din

perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că recurenta-reclamantă nu deținea

la data respectivă o marcă de renume pe teritoriul României.

Nu se poate susține astfel

că s-a înregistrat semnul în discuție pentru a se profita de un grad înalt de cunoaște

al mărcii protejate pe numele recurentei-reclamante.

Solicitarea de sume de

bani, considerată exorbitante de către recurentă, pentru cesionarea numelui de domeniu

nu este relevantă în contextul în discuție, atât timp cât aceasta este ulterioară

datei înregistrării și reprezintă o manifestare a dreptului deținătorului legal.

Interesul în formularea

cererii de înregistrare a fost justificat de instanța de apel pe legătura cu propriile

activități ale intimatei - aspect necontestat prin cererea de recurs și care justifică

astfel alegea numelui de domeniu.

Față de cele reținute

mai sus referitor la protecția mărcii în România, recurenta-reclamantă nu poate

susține faptul că deținea exclusivitate pentru înregistrarea numelui de domeniu

în discuție, bazat tocmai pe această calitate.

b.2. Dat fiind faptul

că lipsa faptei ilicite, în forma imputată, este suficientă pentru respingerea acțiunii,

elementele de atragere a răspunderii trebuind să existe cumulativ, este irelevantă

analiza criticii vizând prejudiciul.

prin decizia de apel s-a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată, iar în recurs s-a confirmat această soluție, reclamantei-recurente

nu i se cuvin cheltuieli de judecată, față de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ.

Pe de altă parte, cheltuielile

de judecată la care se referă norma procedurală sunt cele efectuate în derularea

litigiului în care se discută acordarea acestora.

În considerarea acestor

argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să

facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în

consecință.

În conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata sumei de 4.340

RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.W.U. împotriva deciziei nr. 29A din data de 16

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurentul la plata sumei de 4.340 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.