ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 29A din data de 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 54 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică și intimatul-reclamant G.W.U. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A respins acțiunea ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3450 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea formulată, reclamanta G.W.U. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Informatică ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea înregistrării numelui de domeniu „G.R.” efectuată pe numele paratei, transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamanta, în calitate de titulara a dreptului exclusiv de folosire a acestei denumiri și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii internaționale „G.S.” din anul 2007, având ca țară desemnată pentru protecție și România, iar pârâta a înregistrat numele de domeniu G.R., care constituie și un act de concurență neloială în sensul art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloială.

Prin sentința civilă nr. 54 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a fost admisă în parte cererea, dispunându-se: - anularea înregistrării numelui de domeniu „G.R.” efectuată de către pârâta SC B. SRL; - respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Informatică la transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamantă; - obligarea pârâtei SC B. SRL la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, respectiv echivalentul în RON la data plății al sumei de 2500 euro, reprezentând onorariu de avocat și 39 RON - taxă judiciară de timbru.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: Înregistrarea numelui de domeniu „G.R.” de către pârâtă încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantei, care derivă din dreptul asupra mărcii internaționale, cu țara desemnată pentru protecție România, „G.S.”, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998. Astfel, semnele în conflict sunt similare, termenii care compun marca verbală regăsindu-se, sub forma unui element unic, în compunerea numelui de domeniu, care include și elementul „romania”. Acest din urmă element este însă lipsit de distinctivitate, astfel că nu poate înlătura confuzia cu marca . Reclamanta este titulară a mărcii internaționale „G.S.” nr. T1.

începând de la data de 29 martie 2007, având ca țară desemnată pentru protecție și România, fiind înregistrată pentru clasele 11, 37 și 42, iar prin probatoriul administrat a fost dovedită folosirea efectivă a mărcii de către reclamantă pe teritoriul României, prin participarea la târguri internaționale. Societatea pârâtă SC B. SRL își desfășoară activitatea în același domeniu cu cel al reclamantei, comercializând pompe de căldură, panouri solare plane și cu tuburi vidate, sisteme de încălzire pardoseală. Înregistrarea numelui de domeniu în cauză s-a făcut la data de 08 noiembrie 2007, după înregistrarea mărcii internaționale „G.S.”, astfel încât, având în vedere că ambele societăți au obiecte de activitate similare, precum și produsele și serviciile pentru care marca „G.S.” se bucură de protecție, se poate aprecia că pârâta avea cunoștință de existența mărcii menționate.

Ca urmare, prin fapta pârâtei de a înregistra numele de domeniu „G.R.” a fost încălcat dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii internaționale „G.S.”. Pe de altă parte, pârâta nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea mărcii de domeniu „G.R.”, urmărind în mod evident obținerea unor beneficii injuste prin efectul creării unui risc de confuzie cu marca internațională aparținând reclamantei, precum și blocarea posibilității acesteia de a mai înregistra un nume de domeniu incluzând marca sa, cu indicarea zonei geografice unde se află server-ul. Realizarea transferului numelui de domeniu se face la cererea adresată de către persoana interesată Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare în Informatică.

Asupra cererii de apel formulată de pârâtă, precum și a apărărilor invocate de intimată, față de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele: În fapt, reclamanta a invocat faptul că este titulara mărcii internaționale „G.S.” nr. T1. începând de la data de 29 martie 2007, având ca țară desemnată pentru protecție și România, fiind înregistrată pentru clasele 11, 37 și 42. Cu privire la acest aspect situația de fapt a fost în mod eronat reținută de prima instanță. Astfel, reclamanta este titulara unei mărci înregistrate internațional conform Aranjamentului și Protocolului de la Madrid, cu nr. T1., cu privire la care la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. a notificat refuzul provizoriu de extindere a protecției acestei mărci pe teritoriul României, refuz întemeiat pe disp.

art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Din cercetarea bazei de date R., precum și față de explicațiile părților și actele dosarului, rezultă că acest refuz a rămas definitiv. Prin urmare, reclamanta nu deține, în acest moment, un drept valabil asupra unei mărci cu protecție pe teritoriul României pentru a se putea prevala de disp. art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Curtea nu a reținut apărarea formală a apelantei, în sensul că noțiunea de „marcă internațională" utilizată de prima instanță nu se regăsește în reglementările instituite prin Legea nr. 84/1998 republicată, la art. 3 nefiind definită o asemenea noțiune; o astfel de noțiune, chiar dacă nu la fel denumită, este reglementată în prev. art. 2 alin. (2) din lege („prezenta lege se aplica mărcilor de produse și servicii, individuale, colective și de certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România, ca urmare a unei protecții comunitare ori pe cale internaționala, precum și indicațiilor geografice") și în art. 3 lit. o) [„Aranjamentul de la Madrid - Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaționala a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, publicat în Buletinul Oficial din 6 ianuarie 1969] și lit. p) [„Protocolul referitor la Aranjament" - Protocolul de la Madrid din 27 iunie 1989 referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaționala a mărcilor, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, publicata în M. Of.

al României, Partea I, nr. 11 din 15 ianuarie 1998"]. Cât privește apărarea apelantei legată de lipsa relei credințe, Curtea a constatat că pentru soluționarea prezentului apel nu se mai impune analizarea acestui aspect față de reținerea că reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, nefiind un titular valabil de marcă cu protecție pe teritoriul României. Cu toate acestea, în subsidiar, Curtea a reținut că susținerile reclamantei privind reaua credință a pârâtei nu se regăsesc în probele dosarului. În primul rând, așa cum s-a apărat apelanta, domeniul „G.S." este disponibil, fiind înregistrat pe numele apelantei domeniul „G.R.”, care diferă de marca „G.S.". Apoi, deși nu poate fi reținută apărarea apelantei, în sensul că a procedat la înregistrarea numelui de domeniu „G.R." după încheierea unui contract comercial cu G.E.K.

Ungaria (acest contract este încheiat la 21 februarie 2008, în timp ce numele de domeniu a fost înregistrat la 8 noiembrie 2007, deci contractul este ulterior înregistrării numelui de domeniu și nu poate justifica o înregistrare anterioară), Curtea a constatat că pentru a se putea reține reaua credință trebuie să existe dovezi certe în acest sens, iar nu numai prezumții. Nici împrejurările ulterioare introducerii acțiunii, legate de pretinsa sistare completă a funcționării website-ului accesibil la adresa „G.R." pentru clasele de produse 11, 37 și 42 și de propunerea făcută de apelantă reclamantei de preluare prin cesiune cu titlu gratuit a drepturilor asupra domeniului nu pot răsturna o eventuală rea credință, care să fi fost dovedită; dovada trebuie făcută în raport de data înregistrării numelui de domeniu, iar nu în raport de fapte petrecute ulterior.

Astfel, Curtea a reținut că dovada relei credințe, a cărei sarcină revenea intimatei-reclamante, nu a fost făcută. Pe de o parte, achiziționarea de nume de domeniu are legătură cu propriile activități comerciale ale apelantei, iar cu privire la marca invocată nu s-a dovedit că ar fi fost de renume în România. Cât privește motivele de apel legate de faptul că prima instanță a înțeles să omită a soluționa o parte din excepțiile invocate de apelantă, respectiv necompetență teritorială, inadmisibilitatea și lipsa de interes în promovarea acțiunii, s-a constatat că prin încheierea de ședință de la 16 noiembrie 2010 instanța a respins ca nefondate excepția necompetenței teritoriale și a inadmisibilității acțiunii - cele două excepții fiind astfel soluționate de prima instanță.

De asemenea, prin încheierea de ședință de la data de 22 decembrie 2009 a fost respinsă ca nefondată excepția prematurității. Cât privește excepția lipsei de interes, aceasta nu a fost invocată ca atare de către pârâtă în fața primei instanțe, ci este invocată pentru prima oară direct în apel, cu argumente care țin de fondul cauzei; astfel, nu există nicio culpă a primei instanțe, care nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, cât timp o asemenea excepție nu fusese invocată.

În ceea ce privește argumentele apelantei din apel, legate de faptul că instanța a omis să observe lipsa de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, față de împrejurarea că aceasta nu numai că nu a înregistrat domeniul disponibil „G.S." cu extensia „.ro" și nu a procedat nici măcar la o solicitare de rezervare a acestuia, Curtea a recalificat excepția lipsei de interes ca fiind apărări de fond, cu privire la care s-a pronunțat mai sus, considerând că reclamanta-intimată nu este titulara unui drept conform art. 36 din Legea nr. 84/1998. În sfârșit, cât privește ultimul motiv de apel legat de acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum mult prea mare, față de considerarea ca nefondată a acțiunii, Curtea a apreciat că nu se mai impune a se pronunța asupra acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.W.U., criticând-o pentru următoarele motive: 1. În mod nelegal s-a reținut că reclamanta nu are calitatea de titulară a mărcii „G.S." pe teritoriul României, aspect care putea fi descoperit prin efectuarea de minime diligențe, prin cercetarea bazei de date R., de unde rezultă că în data de 22 noiembrie 2010 s-a notificat declarația de acordare a protecției mărcii „G.S.” în România, după ce la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. notificase refuzul provizoriu de extindere a protecției acestei mărci pe teritoriul României. Recurenta-reclamantă este titulara mărcii internaționale de renume, „G.S.", cu țară desemnată pentru protecție, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37, 42, iar prin mecanismul prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire la înregistrarea internațională a mărcilor, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, protecția mărcii a fost extinsă și pe teritoriul României.

În aceste condiții, înregistrarea mărcii la nivel internațional, cu țară desemnată pentru protecție România, o îndreptățește pe reclamantă să pretindă terților să se abțină de la orice acțiune de natură a aduce atingere dreptului său. În condițiile în care în data de 22 noiembrie 2010 s-a notificat declarația de acordare a protecției în România, în urma unui refuz provizoriu, recurenta deține în acest moment un drept valabil asupra unei mărci cu protecție pe teritoriul României, putându-se prevala de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998. Aceste critici au fost încadrate de parte în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 2. Hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de cele arătate mai sus, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care prevede că titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă. Totodată, instanța de apel în mod greșit a reținut că nu se mai impune analiza relei credințe, deoarece recurenta nu e titulara unei mărci cu protecție pe teritoriul României, iar în subsidiar că susținerile recurentei privind reaua-credință nu se regăsesc în probele dosarului.

Reaua-credință ce poate conduce la anularea înregistrării unei mărci se analizează din perspectiva atitudinii subiective a unei persoane care acționează pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale și urmărește reprezentarea prejudiciului pe care înregistrarea numelui de domeniu îl produce unui concurent pe o piață de produse identice, similare sau, în anumite condiții, independent de existența vreunei similarități. În analiza relei credințe a intimatei-pârâte, instanța de judecată trebuie să ia în considerare că atât recurentul, cât și intimatul sunt comercianți și totodată competitori pe piață, astfel că aprecierea conduitei părții acuzate de a fi acționat cu rea-credință se impune a fi analizată cu exigență sporită, în contextul obligației de a respecta înregistrarea la nivel internațional a mărcii aparținând societății recurente.

Astfel, reaua-credință se reflectă prin următoarele aspecte, ce reies din probatoriul administrat în dosarul cauzei: a. Înregistrarea unui nume de domeniu care să conțină un element identic „G.S." cu marca înregistrată aparținând intimatei „G.S.”. Elementele de diferențiere dintre marcă și numele de domeniu, și anume „românia" și „ro" nu creează o individualizare a denumirii, iar cuvintele „românia" și „ro" sunt departe de a fi predominante și de aceea nu sunt în măsură să neutralizeze gradul ridicat de similaritate și inclusiv riscul de confuzie directă sau indirectă. b. Încercarea obținerii unor beneficii ilicite prin solicitarea unei sume de bani exorbitante, în cuantum de 53.301,24, pentru cesionarea numelui de domeniu, precum și formularea unei cereri către ICI în vederea ștergerii numelui de domeniu, cerere care nu și-a produs efectele nici până în ziua de azi, fiind depusă doar pentru a induce instanța de judecată în eroare.

c. Intenția evidentă de a bloca posibilitatea titularului mărcii de a-și înregistra un nume de domeniu, incluzând marca sa pe teritoriul României. d. Intenția intimatei de a nu transfera niciodată numele de domeniu către titulara mărcii „G.S.", toate negocierile desfășurate vizând obținerea unei sume de bani sau încercarea de a se convinge recurenta a renunța la acțiune. După cum a reținut instanța de fond, intimata nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea numelui de domeniu, urmărind obținerea unor beneficii injuste, prin efectul creării unui risc de confuzie cu marca internațională aparținând intimatei-reclamante, precum și blocarea posibilității acesteia de a înregistra un nume de domeniu care să includă marca sa.

Intimata-pârâtă nu deține niciun drept de proprietate industrială care să conțină această denumire „G.S." și nu este titulara niciunui drept de proprietate intelectuală, inclusiv denumire comercială care să îi creeze legitimitatea pentru înregistrarea unui nume de domeniu identic cu marca internațională aparținând recurentei - în special, în condițiile în care domeniul de activitate al celor două societăți este similar, precum și produsele și serviciile pentru care marca se bucură de protecție. Instanța de judecată trebuie să aibă în vedere și prejudiciul viitor, dar cert, deoarece potențialii consumatori ai produselor recurentei, în momentul în care vor dori să afle informații pe Internet pornind de la marca G.S., vor găsi site-ul intimatei și nu pe cel al recurentei.

Prin înregistrarea și utilizarea numelui de domeniu „G.S.", intimata creează recurentei-reclamante un prejudiciu care nu mai poate fi recuperat, constând pe de o parte în pericolul iminent de a pierde o parte din clientelă prin manoperele dolosive utilizate de către intimată și prin legătura pe care consumatorul poate să o stabilească între produse. Intimata nu se poate prevala de faptul că la data înregistrării numelui de domeniu „G.S." nu avea cunoștință de renumele mărcii internaționale „G.S.", având ca țară desemnată pentru protecție România.

S-a recurs la înregistrarea acestui nume de domeniu întocmai pentru a se folosi de confuzia creată și de a induce consumatorului ideea identității între cele două societăți, având în vedere gradul ridicat de cunoaștere al mărcii „G.S.". În atare situație, înregistrarea de către intimata-pârâtă a numelui de domeniu „G.S." s-a făcut cu rea-credință, nu în scopul de a-și individualiza și distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoașterea largă de către publicul consumator a acestui nume. Înregistrarea aceleiași denumiri a numelui de domeniu cu marca recurentei, pe teritoriul României, unde marca recurentei beneficiază de protecție internațională nu poate constitui o simplă coincidență, ci un demers deliberat care se înscrie în afara regulilor bunei-credințe sau a uzanțelor cinstite între comercianți.

În mod greșit a reținut Curtea, astfel cum s-a apărat apelanta, că domeniul „G.S." este liber, iar recurenta nu a procedat la rezervarea acestuia, deoarece singura în măsură a decide alegerea unui nume de domeniu, corespunzător mărcii pentru care a dobândit protecție internațională, încă din anul 2007, este recurenta , intimata nu-i poate impune acesteia alegerea unui nume de domeniu. 3. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată , solicită să se ia în considerare faptul că onorariul perceput este reprezentat de aplicarea unui cuantum fix pentru fiecare termen stabilit în cauză, precum și pentru corespondența desfășurată cu intimata ca răspuns la toate solicitările acesteia de soluționare amiabilă a litigiului, care în mod evident au fost formulate cu rea-intenție, în speranța fie de a obține câștiguri materiale, fie de a se formula renunțare la judecată.

De asemenea, în cadrul acestui cuantum a fost inclusă redactarea tranzacției, precum și participarea la întâlnirea cu reprezentanții societății intimate într-o altă localitate, respectiv Brașov. Toate acestea reprezintă costuri avansate și suportate de către reclamantă în prezenta cauză, în vederea obținerii transferului numelui de domeniu, deținut în mod netemeinic de către intimata SC B. SRL. Prin urmare, și în raport de acest aspect, al cheltuielilor de judecată, instanța de fond a pronunțat o soluție corectă. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: 1. În susținerea primului motiv de recurs, reclamanta arată că instanța de apel, cu minime diligențe, ar fi putut constata că la data de 22 noiembrie 2010, după un refuz provizoriu inițial notificat de O.S.I.M.

la data de 20 iulie 2009, s-a notificat declarația de acordare a protecției a mărcii „G.S.” în România - atașând la cererea de recurs un extras site W.R.I.R.D. Astfel, se susține că acest aspect putea fi descoperit de instanța de apel, prin efectuarea de minime diligențe prin cercetarea bazei de date R. În acest context, se susține că reclamantă este titulara mărcii internaționale de renume, „G.S.", cu țară desemnată pentru protecție, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37, 42, iar prin mecanismul prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire la înregistrarea internațională a mărcilor, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, protecția mărcii a fost extinsă și pe teritoriul României.

Critica de recurs formulată nu se încadrează în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează interpretarea greșită a unui act dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Lipsa de rol activ a instanței de apel, în care s-ar putea discuta critica formulată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținută în condițiile în care în justificarea soluției s-a făcut trimitere la actele dosarului, explicațiile părților și cercetarea bazei de date R. Având în vedere însă că la cererea de recurs și la concluziile scrise s-a atașat extrasul de pe site-ul W., acesta urmează a fi avut în vedere în cauză, din perspectiva art. 305 C. proc.

civ. 2. Nu este fondat nici al doilea motiv de recurs, nefiind atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a. Din extrasul atașat cererii de recurs rezultă că s-a primit la data de 3 noiembrie 2010 la Biroul Internațional, la 22 noiembrie 2010 a fost notificată, iar la 9 decembrie 2010, în 2010/46 Gaz, a fost publicată Statement of grant of protection following a provisional refusal under Rule 18 ter (2)(i). În extrasul atașat concluziilor scrise se mai fac mențiuni după cum urmează: Opposition possible after the 18 months time limit: 2010/46 Gaz, 9 decembrie 2010, EE; Other final decision - Awaiting translation before publication: EE.

Deși aceste extrase nu sunt complete pentru a se verifica cu certitudine calitatea recurentei-reclamante (fără a se insista asupra faptului că actele nu au fost traduse în limba română, în care se desfășoară procedura), acest aspect nu mai prezintă relevanță în considerarea celor arătate în cele ce urmează: Recurenta-reclamantă se prevalează de dispozițiile din Legea nr. 84/1998 din materia acțiunii în contrafacere, detaliate, prin acestea susținându-se o cerere formulată în fața instanței având ca obiect anularea înregistrării unui nume de domeniu. În situația în care acordul intervenit ulterior refuzului provizoriu a rămas același, iar recurenta - reclamantă beneficiază de protecția în România a mărcii sale internaționale, soluția pronunțată de instanța de apel cu referire la dispozițiile aferente din materia contrafacerii se impune a fi menținută, cu complinirea motivării.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, dacă un refuz notificat a fost retras ulterior, protecția mărcii în partea contractantă interesată va fi, cu începere de la acea dată, aceeași ca și în cazul în care acea marcă ar fi fost înregistrată de oficiul acelei părți contractante. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 17 august 2009, dată la care reclamanta s-a prevalat de protecția care îi este conferită prin înregistrarea unei mărci internaționale, cu depozit constituit în anul 2007. Or, potrivit art. 35 din lege, în numerotarea de la data respectivă, se poate promova o acțiune în contrafacere de titularul unei mărci (aceasta fiind de fapt intenția reală a părții din considerentele acțiunii) - calitate de care nu se bucura recurenta-reclamantă pe teritoriul României, la data formulării acțiunii.

b. Deși instanța de apel a reținut în mod greșit că lipsa calității de titular al mărcii împiedică analiza motivului ce nulitate a înregistrării numelui de domeniu pentru înregistrare cu rea credință, față de temeiul formulării acestei cereri, soluția pronunțată va fi confirmată, întrucât s-a analizat și pe fond această cerere. b.1. Pentru a se justifica fapta ilicită, care ar atrage răspunderea civilă delictuală în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., recurenta reclamantă susține reaua credință a intimatei pârâte la înregistrare, conturată pe mai multe aspecte, detaliate în cererea de recurs. Simpla înregistrare a unui nume de domeniu, care să cuprindă anumite elemente ale unei mărci nu este suficientă prin ea însăși să ducă la reținerea acestei atitudini subiective.

În primul rând, la data înregistrării numelui de domeniu, respectiv 8 noiembrie 2007 - dată la care se apreciază valabilitatea, pe teritoriul României marca de care se prevalează recurenta-reclamantă nu era înregistrată pe cale națională, iar marca internațională avea depozit constituit la Biroul Internațional la data de 23 aprilie 2007, fiind publicată însă la data de 2 octombrie 2008 în 2008/35 Gaz. Publicitatea mărcii depusă spre înregistrare în procedura Acordului de la Madrid s-a realizat la o dată ulterioară înregistrării numelui de domeniu și chiar dacă depozitul mărcii era constituit cu aproximativ 6 luni înainte - situație de care se putea afla cu minime diligențe, acest lucru nu duce la reținerea unei rele credințe, în sensul că actul săvârșit de intimată a fost făcut cu intenția de fraudare, de prejudiciere a deponentului.

Mai mult, se impunea și efectuarea unei anumite proceduri către România, ca țară desemnată, în care se putea emite refuz de către O.S.I.M. - ceea ce s-a și întâmplat în primă etapă. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că recurenta-reclamantă nu deținea la data respectivă o marcă de renume pe teritoriul României. Nu se poate susține astfel că s-a înregistrat semnul în discuție pentru a se profita de un grad înalt de cunoaște al mărcii protejate pe numele recurentei-reclamante. Solicitarea de sume de bani, considerată exorbitante de către recurentă, pentru cesionarea numelui de domeniu nu este relevantă în contextul în discuție, atât timp cât aceasta este ulterioară datei înregistrării și reprezintă o manifestare a dreptului deținătorului legal.

Interesul în formularea cererii de înregistrare a fost justificat de instanța de apel pe legătura cu propriile activități ale intimatei - aspect necontestat prin cererea de recurs și care justifică astfel alegea numelui de domeniu. Față de cele reținute mai sus referitor la protecția mărcii în România, recurenta-reclamantă nu poate susține faptul că deținea exclusivitate pentru înregistrarea numelui de domeniu în discuție, bazat tocmai pe această calitate. b.2. Dat fiind faptul că lipsa faptei ilicite, în forma imputată, este suficientă pentru respingerea acțiunii, elementele de atragere a răspunderii trebuind să existe cumulativ, este irelevantă analiza criticii vizând prejudiciul. 3. În condițiile în care prin decizia de apel s-a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar în recurs s-a confirmat această soluție, reclamantei-recurente nu i se cuvin cheltuieli de judecată, față de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Pe de altă parte, cheltuielile de judecată la care se referă norma procedurală sunt cele efectuate în derularea litigiului în care se discută acordarea acestora. În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata sumei de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.W.U. împotriva deciziei nr. 29A din data de 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă recurentul la plata sumei de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012.