ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1194 din 07 iulie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a a

dmis în parte cererea astfel cum a fost precizată, cerere

formulată de reclamanta SC N.P. SRL, în contradictoriu cu pârâții C.T., și

Institutul de Cercetare Dezvoltare în Informatică; a respins ca inadmisibil,

primul capăt de cerere; a admis al doilea capăt de cerere și a interzis

pârâtului C.T. folosirea domeniului de internet xyz.ro; a respins cererea de

obligare la plata daunelor cominatorii, ca inadmisibilă și a luat act de renunțarea

la judecarea capătului al treilea al cererii.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin

cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de

4 octombrie 2007, reclamanta SC N.P. SRL a chemat în judecată pe pârâții C.T. și

Institutul de Cercetare Dezvoltare în Informatică solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța:să constate dreptul exclusiv al reclamantei

asupra denumirii de domeniu internet „xyz.ro”; să anuleze înregistrarea numelui

de domeniu de către pârâtul persoană fizică sub sancțiunea daunelor cominatorii

de 100 lire pe zi de întârziere de la rămânerea definitivă a hotărârii până la

anularea efectivă a înregistrării numelui de domeniu; să suspende înregistrarea

numelui de domeniu până la soluționarea definitivă a cauzei.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 998, 1000 alin. (3)

și 1003 C. civ. și art. 35 din Legea nr. 84/1998 și art. 8 din Legea nr. 148/2000.

În fapt,

reclamanta a susținut că a înregistrat marca U.N., pentru care deține

exclusivitate în România pentru import și comercializare, iar domeniul de

internet al pârâtului o împiedică să își deschidă un site cu acest nume și

creează confuzie printre consumatorii produselor comercializate.

Prin

cererea depusă la data de 18 februarie 2008 (fila 49), reclamanta și-a precizat

cel de-al doilea capăt de cerere în sensul că solicită instanței să interzică

pârâtului folosirea în continuare a domeniului de internet xyz.ro sub

sancțiunea daunelor cominatorii de 100 euro pe zi de întârziere, în baza art. 35

din Legea nr. 84/1998.

Prin

sentința civilă nr. 963 pronunțată la data de 4 iunie 2008, a fost respinsă

acțiunea, reținându-se că între marca înregistrată a reclamantei și domeniul de

internet al pârâtului există un conflict, însă având în vedere că domeniul de

internet este înregistrat anterior nu poate fi admisă nici cererea de

constatare a unui drept exclusiv al reclamantei asupra domeniului și nici

cererea de anulare a înregistrării acestuia.

Prin

decizia nr. 262 pronunțată la data de 2 decembrie 2008 de Curtea de Apel

București, secția a IX-a a fost admis apelul formulat de reclamantă, s-a

desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constatându-se că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii precizate a reclamantei

privind interzicerea folosirii domeniului de internet de către pârât.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, la data de 28 aprilie 2010.

Considerentele

Tribunalului avute în vedere la pronunțarea hotărârii sunt următoarele:

Faptul că

reclamanta este distribuitor unic și exclusiv în România al produselor U.N. este

confirmat de societatea producătoare din Statele Unite ale Americii prin adresa

din 10 octombrie 2005 (fila 4,5), iar potrivit certificatului de înregistrare a

mărcii din 6 martie 2006, reclamanta este titulara drepturilor decurgând din

înregistrarea mărcii. De asemenea, la data de 3 august 2007, reclamanta a

notificat pârâtul să dezactiveze domeniul www.xyz.ro.

Acesta

solicitase, anterior, înregistrarea domeniului la data de 30 martie 2004 (fila

41), iar pârâtul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Informatică ICI

București a înregistrat domeniul potrivit Regulamentului pentru înregistrarea

numelor de domenii și subdomenii din zona.ro.

În ceea

ce privește primul capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. și având ca obiect constatarea dreptului exclusiv al denumirii de internet

xyz, tribunalul a constatat că o asemenea cerere nu poate fi admisă.

Astfel nu

există nicio dispoziție legală care să consfințească dreptul titularului unei

mărci asupra unui domeniu de internet. Prin urmare, chiar dacă nu ar exista

înregistrat acest domeniu pe numele pârâtului persoană fizică, în lipsa

solicitării adresate administratorului zonei.ro și a achitării taxelor nu se

poate statua existența unui drept asupra domeniului în favoarea reclamantei.

Neexistând

niciun temei legal sau convențional, admiterea cererii reclamantei ar aduce

atingere drepturilor administratorului domeniului respectiv.

În ceea

ce privește cererea de interzicere a folosirii de către pârât a domeniului de

internet, tribunalul constată că prin această cerere se tinde la antrenarea

răspunderii civile delictuale a pârâților pentru o faptă ilicită de natură să

contravină dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Altfel

spus, se solicită sistarea faptei ilicite și culpabile (folosirea domeniului

internet), ca modalitate de repunere a părților în situația anterioară și ca

formă specială a răspunderii reglementate de art. 998 – 999 C. civ., ceea ce

implică analiza condițiilor prevăzute pentru antrenarea acestei răspunderi.

Sub

aspectul faptei ilicite, tribunalul a constatat că se poate imputa pârâtului

folosirea numelui de internet cu încălcarea dreptului exclusiv asupra mărcii al

reclamantei – nerespectarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind

evidentă și legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul suferit

de reclamantă (și care constă în imposibilitatea de a-și înregistra ea însăși

un site cu această denumire).

Nici

apărarea pârâtului privind lipsa oricărei vinovății și a relei-credințe nu a

fost reținută ca exoneratoare de răspundere. Astfel, reclamanta a răsturnat

prezumția de bună credință care operează în favoarea pârâtului, susținând că

acesta a fost asociat al unor societăți comerciale cu care reclamanta s-a aflat

în relații comerciale în perioada înregistrării domeniului de internet (aspect

recunoscut prin întâmpinare – fila 45) și a depus la dosar facturi prin care

aceste societăți achiziționau produse comercializate de la reclamantă.

În ceea

ce privește susținerea pârâtului privind faptul că nu folosește domeniul de

internet deloc și că nu îl folosește pentru o activitate comercială, tribunalul

a constatat că faptul că domeniul este inactiv și conduce la un alt domeniu de

internet www.xy.ro, constituie în sine o folosire din punct de vedere juridic,

iar, faptul că pârâtul este persoană fizică nu contravine calității de

comerciant, cu atât mai mult cu cât activitatea comercială în care acesta este

sau a fost implicat este recunoscută prin aceeași întâmpinare. În plus, nu

există o justificare plauzibilă a alegerii acestui nume de domeniu, care să

conducă tribunalul la o concluzie contrară admiterii cererii reclamantei.

Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtul C.T., prin

decizia nr. 295A din 21 decembrie 2010, a respins calea de atac, ca nefondată

pentru considerentele ce urmează.

Curtea a reținut că,

pe lângă analiza temeiului și a condițiilor răspunderii civile delictuale,

tribunalul a analizat și prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, deși temeiul

de drept al răspunderii civile delictuale nu a fost invocat de către reclamantă

și o reîncadrare în drept nu se reține ca fiind necesar a fi efectuată de către

instanță, Curtea a reținut că această problemă nu atrage nulitatea sentinței

pronunțate.

Instanța, prin

prezenta decizie de apel urmează a suplini motivarea privitor la analiza

condițiilor art. 35 din legea nr. 84/1998.

Astfel, câtă vreme în

speță, temeiul de drept invocat de către reclamantă îl reprezintă dispozițiile

speciale ale art. 35 din Legea nr. 84/1998 în temeiul cărora se recunoaște

titularului unui drept la marcă un drept exclusiv asupra semnului reprezentat

de acesta, simpla analiză a existenței condițiilor din actul normativ este

suficientă și înlătură posibilitatea de a analiza condițiile generale ale răspunderii

civile delictuale.

Din analiza

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 a rezultat că titularului dreptului

la marcă i se recunoaște dreptul exclusiv de a interzice terților folosirea

unui semn similar sau identic cu cel al mărcii sale pentru produse similare sau

identice.

În speță, Curtea a

reținut că semnele sunt similare, analizate în ansamblu, deoarece marca reclamantului

mai cuprinde și un element figurativ pe lângă elementul verbal însă elementele

verbale sunt identice atât în ceea ce privește marca de comerț cât și în ceea

ce privește numele de domeniu.

Curtea a reținut și

faptul că produsele pentru care cele două semne sunt destinate constau în

suplimente nutritive pentru sportivi.

Astfel, riscul de

confuzie este previzibil câtă vreme, dată fiind utilizarea pe scară largă a

internetului, consumatorul poate fi indus în eroare cu privire la proveniența

produselor câtă vreme va găsi site-ul pârâtului.

Pe de altă parte

faptul folosirii efective de către pârât a site-ului sau folosirii lui doar

pentru a face trimitere la alt site este irelevant în cauză câtă vreme riscul

de confuzie se apreciază în abstract iar nu în concret și, pe de altă parte,

pagina de web la care se face trimitere are un conținut identic și o formă

similară.

În speță situația

specifică a constat în faptul că pârâtul deține un drept de folosință asupra

semnului său dobândit prin înregistrarea la Institutul național de Cercetare și Dezvoltare în Informatică în temeiul Regulamentului

pentru înregistrarea de domenii și subdomenii din zona.ro.

Mai mult, acest drept

de folosință este dobândit anterior (la 30 martie 2004) dobândirii de către

reclamantă a dreptului său exclusiv asupra mărcii (6 martie 2006).

Așa cum rezultă din

adresa semnată de către Managerul General al Societății U.N., reclamanta

comercializează în România produse aparținând acestei societăți, și sub această

denumire încă din anul 1997.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la filele 43 din dosarul instanței de fond, pârâtul a arătat că

s-a aflat în raporturi de colaborare comercială cu reclamanta încă din anii

2004, 2005 și 2006, perioadă când pârâtul a obținut acest nume de domeniu.

Prin urmare, Curtea a

reținut că pârâtul a cunoscut despre existența acestei oportunități de afaceri

ca urmare a contactelor avute cu societatea reclamantă, având în vedere că

aceasta desfășura activitatea de import încă din cursul anului 1997.

Prin urmare, date

fiind circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea a înlăturat aplicabilitatea

efectelor principiului prior tempore potior jure în materia drepturilor de

proprietate intelectuală și a reținut că dreptul exclusiv al reclamantei

prevalează asupra dreptului de folosință al pârâtului.

Împotriva deciziei a

declarat recurs apelantul-pârât, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că instanța a încălcat principiile

disponibilității și contradictorialității.

Astfel, instanța de fond

a reținut drept temei al acțiunii art. 998-999 C. civ. Instanța de apel reține că

temeiul de drept al răspunderii civile delictuale nu a fost invocat de reclamantă

și că tribunalul a analizat fondul cauzei în considerarea îndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale.

În aceste condiții,

soluția instanței de apel de a suplini motivarea este nelegală, pe de o parte

pentru încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, iar

pe de altă parte această soluție nu este prevăzută în procedură.

O altă critică se

referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998

deoarece, instanța a omis din text condiția exercitării de către pârât a unei

activități comerciale.

Pârâtul nu folosește

domeniul de internet în activitatea sa comercială, deoarece nu este comerciant.

Atunci când afirmă că

pârâtul a avut relații comerciale, instanța de apel face confuzie între pârât,

persoană fizică, și firmele la care acesta este asociat, acestea din urmă având

relații comerciale cu reclamanta.

Instanța de apel

reține reaua-credință a pârâtului în înregistrarea domeniului, deși aceasta nu

a fost dovedită.

Numele de domeniu a

fost înregistrat cu bună-credință deoarece nu avea cunoștință de intenția ulterioară

a reclamantei de a înregistra o marcă.

În consecință,

instanța trebuia să dea eficiență juridică principiului prior tempore potior

jure.

Prin întâmpinarea

formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă

solicită respingerea recursului.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept

incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

Textul alin. (1) al art.

297 C. proc. civ. permite desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, doar în două ipoteze: prima instanță a rezolvat procesul fără

a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a

fost citată.

Niciuna dintre

ipotezele avute în vedere de legiuitor nu se regăsește în cauză astfel cum

rezultă din expunerea cursului procesului.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, tribunalul a analizat și prevederile art. 35 (în prezent art.

36) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, așa încât

nu subzistă critica privind încălcarea celor două principii menționate.

Drept urmare,

instanța de apel, reținând că soluția pronunțată pe fond de prima instanță,

atât din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C. civ., cât și art. 35 (36)

din Legea nr. 84/1998 este corectă, a dezvoltat propriile argumente,

suplimentare celor reținute de tribunal.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța are obligația, față de dispozițiile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 298 C. proc. civ., cu referire și la art. 6

par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a analiza problemele

ridicate în apel și, examinând în mod corect mijloacele, concluziile și

elementele probatorii administrate, să prezinte propria motivare.

Astfel, instanța

superioară de fond, prin motivare, poate întregi, suplini ori adăuga la

considerentele avute în vedere de prima instanță, ori de câte ori constată că

soluția pronunțată este corectă, dar insuficient de clar exprimată ori

motivată.

Drept urmare, instanța

de apel, identificând carențele din motivarea hotărârii ce nu atrăgeau

nulitatea acesteia, a arătat considerentele ce au determinat-o să ratifice

hotărârea pronunțată de tribunal.

Reclamanta este

distribuitor unic și exclusiv în România pentru produsele U.N. încă din anul

1997 (fila 5 dosar prima instanță), situație de fapt necontestată de pârât.

Acesta este asociat

al unor societăți comerciale cu care reclamanta s-a aflat în relații comerciale

cu privire la produsele arătate, în perioada anterioară înregistrării

domeniului de internet xyz.ro ce a intervenit în 2004 (fila 41).

Prin certificatul de

înregistrare a mărcii reclamanta a devenit titulara mărcii U.N., care, pe lângă

elementul verbal cuprinde și un element figurativ, durata de protecție a mărcii

fiind de 10 ani, cu începere de la data de 6 martie 2006.

Numele de domeniu

înregistrat de pârât în 2004 este identic cu numele produselor al căror unic și

exclusiv distribuitor în România este reclamanta din 1997, precum și cu marca

înregistrată ulterior de reclamantă.

Pârâtul nu a

justificat niciun moment alegerea denumirii ce sugerează produse/activități/servicii

de nutriție, denumire identică cu produsele destinate vânzării.

Particularitatea

speței constă în aceea că dreptul de proprietate industrială al reclamantei cu

privire la marca U.N. a fost dobândit ulterior înregistrării numelui de domeniu,

ceea ce ar trebui, de principiu, să conducă la concluzia că dreptul la marcă nu

a fost încălcat.

Numai că pârâtul a

cunoscut, prin intermediul raporturilor comerciale existente între firmele la

care este sau a fost asociat cu societatea reclamantă, valoarea produselor

importate din S.U.A. pentru România doar de către reclamantă și, deci,

posibilitatea obținerii unor avantaje comerciale specifice comerțului on-line.

Din această

perspectivă este lipsită de relevanță împrejurarea că nu recurentul, ca

persoană fizică, a derulat activități comerciale, câtă vreme potențialul

avantaj financiar obținut prin intermediul site-ului deținut de pârât de

societățile comerciale îi revenea lui, în calitatea sa de acționar.

Instanța de apel,

reținând reaua-credință a pârâtului la înregistrarea domeniului de internet, a

aplicat corespunzător dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, atunci când a

reținut că dreptul exclusiv de marcă prevalează asupra dreptului de folosință

dobândit de pârât anterior înregistrării mărcii.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul C.T. împotriva deciziei nr. 295/A din 21

decembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.