ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2025

Ședința publică din data de 02 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la data de 15.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/02.05.2018 de S.P.N. "C.", repunerea părților în situația anterioară și rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de nudă proprietate al pârâtei și reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1549-1554, art. 2254-2263 C. civ., art. 194-204 C. proc. civ.

Pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 2261 alin. (1) C. civ. respectiv înlocuirea întreținerii în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 alin. (2), art. 209 C. proc. civ., art. 2261 alin. (1), art. 2257 alin. (1) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 14329/2020, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 4 București, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2021 Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus introducerea în cauză a lui D., în calitate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 720/20.04.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și D., ca neîntemeiată. A admis cererea reconvențională și a dispus înlocuirea întreținerii în natură cu suma de 2000 RON lunar pe perioada vieții creditoarei obligației de întreținere. A obligat reclamanta la plata sumei de 2000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat redus.

Prin decizia civilă nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 720/20.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. și B..

A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a dispus înlocuirea întreținerii în natură cu suma de 3.000 RON lunar, pe perioada vieții creditoarei obligației de întreținere, începând cu data introducerii acțiunii, 15.06.2020.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs intimații-pârâți D. și B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 mai 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 20 mai 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenții-pârâți au invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport de cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 2257 alin. (1) C. civ. referitoare la întinderea obligației de întreținere în condițiile în care instanța de apel a înlocuit întreținerea în natură cu suma de 3000 RON lunar, majorând cu 1000 RON suma stabilită de instanța de fond.

Invocând prevederile art. 2257 alin. (1) C. civ. referitoare la stabilirea prestațiilor debitorului întreținerii în mod echitabil, recurenții au susținut că, la stabilirea întinderii obligației de întreținere a intimatei-pârâte B., ca urmare a înlocuirii întreținerii cu o sumă de bani, instanța de apel nu a ținut cont de principiul echității atunci când a apreciat că suma de 300 euro a fost estimată și stabilită, potrivit voinței parților, pentru a acoperi exclusiv cheltuielile pentru utilitățile aferente apartamentului și că revine pârâtei obligația de a asigura cheltuielile cu întreținerea propriu zisă a reclamantei, cu componentele acesteia determinate contractual.

Astfel, la momentul la care instanța de apel a stabilit ca valoarea de 3.000 RON este una rezonabilă pentru a acoperi cheltuielile reclamantei (personale si aferente imobilului) nu s-a raportat la criteriile stabilite de art. 2257 C. civ. și a procedat greșit atunci când a stabilit o sumă totală compusă din suma de 1500 RON (echivalentul a 300 de euro stabilită prin contractul de întreținere) pe care a adăugat-o sumei de 1500 RON pe care a estimat-o ca fiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile cu hrana, îmbrăcămintea, încălțămintea, menajul, igiena personală și asistența medicală ale reclamantei.

Procedând astfel, prin adunarea celor doua sume de bani stabilite de instanța de apel, în opinia recurenților, a rezultat o sumă care nu respectă principiul echității, fiind vădit disproporționată în raport cu de condiția socială anterioară a creditoarei A., care, fiind pensionară, avea venituri lunare modice, mult mai mici decât suma stabilita de instanță la 3000 RON.

În continuarea acestui argument, recurenții au arătat că instanța de apel ar fi procedat corect doar daca ar fi înlocuit prestația în natură prin stabilirea unei sume globale care să acopere cheltuielile reclamantei (personale și aferente imobilului), fără să se țină cont de înțelegerea inițială din contractul de întreținere în legătură cu cheltuielile aferente apartamentului în cuantum de 1500 RON, care nu mai era valabilă din moment ce a fost demarat prezentul proces. Instanța de apel trebuia să se raporteze la contravaloarea obligației de întreținere în ansamblu și să stabilească o suma globală apreciată ca fiind necesară acoperirii necesităților reclamantei A., chiar daca părțile stabiliseră o obligație mixtă (în natură și în bani) prin contract și să țină cont de criteriile prevăzute de art. 2257 C. civ.

În acest sens, au susținut recurenții că prevederile contractuale referitoare la suma de 300 euro erau valabile doar în situația în care contractul ar fi rămas valabil în forma încheiată, însă în contextul în care situația a fost schimbată nu mai are relevanță înțelegerea inițială a părților, instanța fiind chemată să stabilească o sumă globală care ar fi suficientă să acopere necesitățile de întreținere ale apelantei-reclamante, în raport de criteriile stabilite de prevederile art. 2257 C. civ. indiferent de ceea ce au stabilit, inițial, părțile din contractul de întreținere.

Au arătat recurenții că a fost încălcat principiul echității în contextul în care instanța de apel a menționat, în mod explicit, faptul că intimatei-pârâte B. nu îi revine vreo culpă în nederularea contractului de întreținere.

Astfel, întrucât primirea în natură a întreținerii nu a mai putut continua din vina apelantei-reclamante A., care nu a putut proba atitudinea imorală a paratei B., aceasta împrejurare conducea, în mod indubitabil, la concluzia ca erau incidente dispozițiile art. 2261 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere".

Așadar, în raport de reținerile din considerentele deciziei recurate relativ la inexistența unei atitudini culpabile din partea pârâtei B., în mod greșit, instanța de apel a refuzat să aplice aceste prevederi, decizia recurata fiind nelegală sub aspectul refuzului instanței de apel de aplicare a dispozițiilor art. 2261 alin. (2) din C. civ.

Ca urmare a neaplicării acestor prevederi instanța de apel a stabilit o sumă prea mare în raport de valoarea capitalului, de poziția socială a reclamantei anterior încheierii contractului dar si de posibilitățile financiare ale intimatei-parate B., care are un copil minor în întreținere și face eforturi deosebite pentru a obține veniturile necesare supraviețuirii, aceasta aducând produse agricole din Sighetul Marmației pe care le vinde la o tarabă în Piața Norilor din capitală.

Recurenții au arătat că prin majorarea sumei stabilite de prima instanță a fost încălcat principiul echității întrucât până în prezent recurenta B. a achitat sume de bani foarte mari, la care se adaugă contravaloarea întreținerii în natură și a produselor alimentare pe care i le-a dat apelantei-reclamante A.. Nu s-a ținut cont de faptul că, anterior introducerii acțiunii, intimata-parata B. deja prestase întreținere în natură și i-a remis reclamantei cel puțin 19000 RON din suma stabilită, dar și de faptul că, ulterior introducerii acțiunii i-a virat suma de 51.500 RON (45.500 RON, conform chitanțelor deja depuse la dosar la termenele de judecată din 14.12.2021, 15.03.2022 și în faza faza apelului la data de 14.02.2024, la care se adaugă suma de 6000 RON achitată ulterior pronunțării deciziei recurate, conform înscrisurilor atașate motivelor de recurs).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în baza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea prevederilor alin. (2) ale art. 2261 C. civ. referitor la înlocuirea întreținerii prin renta, având în vedere faptul ca instanța de apel nu a ținut cont de faptul ca intimatei-parate B. nu ii revenea vreo culpă care să fi condus la imposibilitatea prestării întreținerii în natură, aspect ce conducea la menținerea sumei de 2000 RON stabilită de instanța de fond, nicidecum la majorarea acesteia cu 1000 RON.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenții au criticat hotărârea atacată în ceea ce privește înlocuirea întreținerii în natură cu suma de 3000 RON lunar, pe perioada vieții creditoarei obligației de întreținere începând cu data introducerii acțiunii 15 iunie 2020 în condițiile în care, în cadrul motivelor de apel, reclamanta a criticat soluția instanței de fond doar în raport de faptul că nu a fost stabilită data de la care începe executarea obligației de întreținere, fără a se solicita, în mod expres, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor stabilite începând cu data introducerii acțiunii. Procedând în acest mod, în opinia recurenților, instanța de apel a depășit efectul devolutiv al apelului, fiind astfel, încălcate prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată fiind nelegală.

Astfel, instanța de apel s-a pronunțat extra petita, considerent în raport de care se poate aprecia ca este incident motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la efectul devolutiv al apelului ce nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, acesta putând fi limitat de către apelant, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere faptul ca nu s-a solicitat în fața instanței de fond - prin acțiunea introductivă sau prin cererea reconvențională - înlocuirea întreținerii cu plata unei sume de bani începând cu data introducerii acțiunii, acest lucru nefiind solicitat nici prin motivele de apel, recurenții au susținut că prin decizia recurată s-a încălcat principiul disponibilității instanța de apel depășind limitele investirii și prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții-pârâți au criticat greșita obligare a pârâtei la plata sumei de 3.000 RON de la data introducerii acțiunii în condițiile în care nu erau aplicabile regulile generale din C. civ. de la "Cap IV Stabilirea și executarea obligației de întreținere ", respectiv cele stabilite de art. 532 alin. (1) C. civ. referitoare la data de la care se datorează pensia de întreținere potrivit cărora "pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, " ci cele prevăzute la "Cap. XVII Contractul de rentă viageră" având în vedere prevederile art. 2262 C. civ. care menționează explicit că: " În toate cazurile în care întreținerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2261 devin aplicabile dispozițiile care reglementează contractul de rentă viageră. ".

Prevederile capitolului IV, inclusiv cele ale art. 532 alin. (1) C. civ., se aplică atunci când există o obligație legală de întreținere față de persoanele menționate la art. 516 C. civ. - soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege. Or, aceasta situație nu este valabilă în cauză, între părți neexistând relația de rudenie mai sus menționată, fiind vorba despre înlocuirea unei obligații stabilite printr-un contract de întreținere în raport de care erau incidente prevederile referitoare la rentă viageră. Atâta vreme cât, la acest capitol nu se stabilește, în mod explicit, data de la care se datorează întreținerea având în vedere principiul ubi lex non distingui, nec nos distinguere debemus înseamnă că sunt aplicabile prevederile legii generale, respectiv prevederile C. proc. civ. în raport de care obligația de plată a sumelor de bani se raportează la momentul la care hotărârea devine executorie, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii nicidecum de la data introducerii acțiunii, astfel cum, în mod nelegal, a dispus instanța de apel.

În condițiile în care instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia a dispus obligarea intimatei-parate la plata sumei de bani echivalent al întreținerii, începând cu data introducerii acțiunii, este inechitabil modul în care a justificat dispoziția de plată începând cu data introducerii acțiunii prin raportare la momentul la care reclamanta a avut certitudinea privind imposibilitatea continuării contractului începând cu data introducerii acțiunii, mai ales prin raportare la reținerile din considerentele deciziei relativ la inexistenta culpei recurentei-pârâte B. privind imposibilitatea îndeplinirii obligației de acordare a întreținerii în natură față de apelanta-reclamanta A.. Astfel, nu pot fi reținute drept temei al obligării intimatei-parate B. la plata sumelor începând cu data introducerii acțiunii, aprecierile instanței de apel potrivit cărora suma de bani echivalent al întreținerii este datorată pentru perioada vieții creditoarei obligației, începând cu data introducerii acțiunii, 15.06.2020, data de când s-a conturat în mod cert imposibilitatea prestării obligației în natură, atitudinea reclamantei fiind în mod explicit una de desființare a contractului ca urmare a rezoluțiunii" .

Cu privire la acest aspect, recurenții au arătat că este irelevantă atitudinea apelantei-reclamante A. atâta vreme cât pârâta și-a îndeplinit obligația de întreținere și ulterior introducerii acțiunii, fiind depuse chitanțe din care rezultă acest fapt. Astfel, deși recurenta-pârâtă a depus dovezi atât în fața instanței de fond cât și în faza apelului, în mod greșit, în decizia recurată, nu s-a ținut cont de acestea atunci s-a dispus obligarea recurentei-pârâte B. la plata sumei de bani echivalent al întreținerii începând cu data introducerii acțiunii.

În acest sens, au arătat recurenții că recurenta-pârâtă B. a dovedit cu chitanțe faptul că a virat lunar sume de bani în contul apelantei-reclamante A., faptul că aceasta din urmă s-a decis să introducă acțiune, în condițiile în care nu avea probe în susținerea culpei pârâtei în raport de care să fi solicitat revocarea contractului de întreținere, este evident că aceasta împrejurare nu putea constitui un aspect în favoarea reclamantei A., de natura să-i producă un avantaj prin obținerea unor sume de bani substanțiale. Or, prin soluția dispusă, practic, recurenta-pârâtă ar fi obligată să-i plătească încă o dată sumele de bani deja plătite, împrejurare ce ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei și s-ar crea o situație avantajoasă acesteia din urmă în raport de alte cazuri similare în care sumele sunt datorate de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, sentința fiind nelegală sub acest aspect.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat neaplicarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1615 C. civ. privind modurile de stingere a obligației, în condițiile în care, ulterior introducerii acțiunii din data de 15.06.2020, recurenta-pârâtă B. i-a achitat reclamantei diverse sume de bani, lunar, făcând o plată parțială pentru perioada ulterioară introducerii acțiunii, aspect dovedit cu înscrisurile depuse la dosar pe parcursul judecății cauzei.

Astfel, în cazul menținerii soluției instanței de apel s-ar ajunge, în opinia recurenților, la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Chiar și în situația în care instanța de apel a dispus obligarea la plata obligației de întreținere începând cu data introducerii acțiunii fără a exista un temei legal, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 1615 C. civ. și să dispună eventual, obligarea la plata diferenței dintre suma de 3000 RON lunar și sumele deja achitate după data introducerii acțiunii (în fond și în apel) urmând a fi scăzute sumele de bani deja achitate, conform chitanțelor aflate la dosar.

Recurenții au mai susținut faptul că, deși instanța de apel a făcut referire la plățile efectuate de către recurenta-pârâtă pe parcursul judecății, aceasta nu le-a avut în considerare la momentul stabilirii cuantumului sumelor datorate ca urmare a înlocuirii obligației de întreținere.

Totodată, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că recurenta-pârâtă B. a depus la dosar chitanțe la termenele de judecata din data de 14.12.2021, 15.03.2022 și în faza apelului la termenul din 14.02.2024, iar ulterior pronunțării deciziei recurate și până în prezent, aceasta și-a îndeplinit în continuare obligația și a virat lunar banii în contul reclamantei.

În acest sens, recurenții au susținut că, de la data introducerii acțiunii, reclamantei i-a fost remisă suma de 51.500 RON (suma de 45.500 RON dovedită cu chitanțele aflate la dosar la care se adaugă suma de 6.000 RON achitată ulterior pronunțării deciziei recurate) iar potrivit deciziei recurate ar urma să plătească din nou aceste sume. Instanța de apel ar fi trebuit să menționeze, în mod explicit, că din suma totală urmează să fie scăzute sumele achitate în cursul procesului până la data rămânerii definitive a hotărârii. Relativ la sumele pe care ar urma sa le achite ulterior pronunțării hotărârii definitive în prezenta cauza, acest aspect va putea fi invocat, eventual, pe calea unei contestații la executare.

Recurenții au reiterat aspectele referitoare la îmbogățirea fără justă cauză în contextul în care a fost achitată deja, parțial, suma stabilită prin decizia recurată.

Concluzionând, recurenții au arătat că, la momentul stabilirii sumei lunare în cuantum de 3.000 RON, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că suma ar fi mult prea mare în raport de condițiile sociale anterioare ale reclamantei, de costurile exagerate presupuse de derularea contractului până în prezent prin raportare la veniturile modice realizate de pârâta B., de faptul ca reclamanta a ales să nu mai beneficieze de prestația în natură și a demarat prezentul litigiu în lipsă de probe.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă prin poștă la data de 07 iulie 2025, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 2257 alin. (1) din C. civ. de către instanța de apel, intimata-reclamantă a arătat, contrar susținerilor recurenților, că instanța de apel nu a fixat în sarcina recurentei obligația de a presta întreținerea în mod defalcat, prin plata a două sume distincte (1.500 RON pentru cheltuieli locative și alți 1.500 RON pentru celelalte costuri necesare întreținerii și îngrijirii sale), ci a fixat o singură sumă, în cuantum de 3.000 RON, care ar trebui să acopere toate cheltuielile și costurile necesare îngrijirii sale.

Referitor la suma stabilită de instanța de apel și criteriile pe care aceasta ar fi trebuit să le aibă în vedere, intimata-reclamantă a arătat că este dificil de cuantificat o astfel de obligație în contextul în care, după semnarea contractului de întreținere, reclamanta a fost diagnosticată cu diabet, astfel că nici părțile, dar nici instanța de judecată nu pot anticipa dacă cheltuielile sale ar putea fi acoperite cu 2.000 RON sau cu 3.000 RON.

Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 2261 alin. (2) C. civ. intimata-reclamantă a arătat că și în ipoteza în care recurenta nu are nicio culpă contractuală în executarea în natură a obligației de întreținere, este în continuare imperios necesar ca valoarea în bani a obligației de întreținere să aibă aptitudinea de a asigura reclamantei cele necesare traiului și îngrijirii sale, astfel cum părțile au agreat prin contractul încheiat.

În combaterea motivului de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., reclamanta a susținut că prin apelul său, a solicitat Curții de apel să constate că "mai mult decât atât, în condițiile în care după demararea litigiului, din anul 2020 pârâta nu mai realizează obligația de întreținere în natură în niciun fel, instanța nu s-a pronunțat nici măcar de când ar trebui să fie achitată suma de 2.000 RON/lună cu titlu de întreținere" - pag. 21, paragraful 5 din motivele de apel, dosarul de apel.

Referitor la criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 2262 C. civ. potrivit cărora obligația de plată a rentei lunare ar fi trebuit să fie stabilită în sarcina recurentei începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și nu de la data formulării cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a susținut că suma de 2.000 RON stabilită de Tribunalul București (majorată la valoarea de 3.000 RON de Curtea de Apel) are ca destinație asigurarea îngrijirii și întreținerii sale de către debitoarea obligației de întreținere din contractul încheiat în anul 2018. Prin urmare, renta de 3.000 RON are natura juridică a unei pensii de întreținere, în sensul generic prevăzut de art. 530 alin. (2) și (3) C. civ.

În condițiile în care prin cererea sa reconvențională și recurenta a propus instanței de judecată înlocuirea prestației în natură a obligației de întreținere cu plata unei sume lunare, reclamanta a susținut că nu a beneficiat de o îngrijire corespunzătoare cel puțin începând cu data de 15.06.2020.

În combaterea criticii recurenților privind încălcarea prevederilor art. 1615 din C. civ., în sensul că instanța de apel nu ar fi dedus din valoarea rentei lunare stabilite în sarcina recurentei toate acele sume virate către reclamantă, aceasta din urmă a susținut că instanța de apel nu a fost investită cu un petit prin care să solicite să se constate că recurenta și-ar fi executat obligația de întreținere prin echivalent bănesc într-un mod parțial sau total și să se dispună o eventuală deducere a sumelor deja prestate.

Totodată, a arătat intimata-reclamantă faptul că recurenta va avea posibilitatea să își susțină toate argumentele în susținerea diminuării obligației sale de plată pentru perioada din urmă fie printr-o conciliere directă cu creditoarea, fie printr-o eventuală contestație la executare.

La data de 02 decembrie 2025 recurenții-pârâți au formulat concluzii scrise prin intermediul cărora au solicitat admiterea recursului.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iulie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere modalitatea de structurare a memoriului ce cuprinde dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte le va analiza după o prealabilă grupare, în funcție de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare și cu observarea împrejurării că o parte dintre susțineri nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce tind și la reevaluarea probatoriului, astfel încât nu intră în sfera analizei specifice a instanței de recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate.

Astfel cum s-a susținut și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, contrar susținerilor recurenților, prin apelul formulat reclamanta a criticat soluția primei instanței sub aspectului neindicării momentului de la care recurenta este obligată să achite reclamantei obligația de întreținere, motiv pentru care, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat și asupra acestui aspect.

În acest context nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului și nici a prevederilor art. 9 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilității în procesul civil.

Cererea reconvențională formulată de către recurentă a avut ca obiect transformarea obligației de întreținere în natură în plata unei sume de bani, urmărindu-se astfel modificarea contractului sub acest aspect.

Din analiza hotărârii recurate, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o sumă globală, cu respectarea criteriilor avute în vedere de prevederile art. 2257 C. civ.. Astfel, suma de 3000 RON a fost stabilită de instanța de apel atât pentru nevoile personale ale reclamantei cât și pentru întreținerea imobilului în care locuiește.

Faptul că instanța de apel s-a raportat la suma de 300 euro stabilită în contractul încheiat între părți ca o estimare a contravalorii cheltuielilor legate de întreținerea apartamentului imobilului în cauză nu presupune o nesocotire a dispozițiilor legale întrucât aceasta s-a raportat, în stabilirea cuantumului obligației de plată, la clauzele contractuale precum și la situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ce nu poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, instanța de apel a avut în considerare faptul că pârâta prin contractul de întreținere cu rezerva uzufructului viager autentificat sub nr. x/02.05.2018 de SPN C., s-a obligat să presteze în favoarea reclamantei întreținere pe toată durata vieții, în sensul că îi va procura hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte și medicamente, îi va asigura menaj și igiena personală, îi va curăța și igieniza apartamentul, îi va asigura asistență medicală, spitalizare în caz de nevoie, iar la decesul acesteia o va înmormânta conform obiceiurilor creștinești; pârâta s-a obligat totodată să achite contravaloarea tuturor utilităților aferente apartamentului, respectiv cele legate de întreținerea apartamentului, furnizarea gazelor, energiei electrice, a căldurii, telefon, apă, salubritate, cablu TV, asigurarea obligatorie a apartamentului, etc. care a fost estimată la 300 euro lunar.

Față obligațiile asumate de pârâtă, instanța de apel a apreciat că valoarea totală de 3.000 RON este una rezonabilă pentru a acoperi cheltuielile reclamantei (personale și aferente imobilului), fiind astfel respectate prevederile art. 2257 C. civ. în determinarea valorii obligației pecuniare stabilite în sarcina recurentei-pârâte.

Prin memoriul de recurs recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 2257 C. civ. întrucât suma stabilită de instanță este necorespunzătoare în raport cu nevoile reclamantei și posibilitățile recurentei.

Dispozițiile art. 2257 din noul C. civ. detaliază întinderea obligației de întreținere, legiuitorul venind, astfel, în ajutorul instanțelor de judecată pentru soluționarea acelor situații din practica judiciară în care conținutul obligației de întreținere nu era stabilit în concret prin contract, revenind instanțelor sarcina dificilă a interpretării voinței părților.

În cazul în care conținutul obligației nu a fost determinat de către părți, atunci determinarea acestuia se va face, în mod tradițional, printr-o interpretare extensivă a termenului de întreținere. În consecință, întreținerea trebuie asigurată în mod complet, în funcție de criteriul obiectiv al nivelului obișnuit de trai al întreținutului, avut la momentul încheierii contractului. În absența unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nici o relevanță împrejurarea că beneficiarul întreținerii are suficiente mijloace materiale; aceasta deoarece obligația convențională de întreținere nu se confundă cu obligația legală, când obligația de întreținere depinde de starea de nevoie a celui îndreptățit să o primească.

În ceea ce privește criticile recurenților-pârâți referitoare la proporționalitatea obligației de întreținere și a modalității de calcul a sumei stabilite de către instanța de apel, Înalta Curte reține că aceștia aduc în dezbatere problematica stabilirii unui anumit cuantum al pensiei de întreținere cu trimitere la probatoriul administrat în cauză. Or, valoarea sumei stabilită de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, cu respectarea criteriilor legale, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.

Prin urmare, criticile prin care recurenții-pârâți urmăresc reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare și redimensionarea cuantumului obligației de întreținere reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive.

Din analiza situației de fapt, Înalta Curte reține că, prin cererea reconvențională recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., respectiv înlocuirea întreținerii în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

În motivare, a susținut că faptul că reclamanta refuză cu desăvârșire a beneficia de prestarea în natură a întreținerii poate constitui un motiv obiectiv în sensul avut în vedere de prevederile legale menționate. A arătat că, fiind vorba despre o relație personală (intuitu personae), bazată pe încredere și respect reciproc, este limpede că, în condițiile inexistenței acestora, inevitabil se poate ajunge la o imposibilitate de prestare în natură a întreținerii, reclamanta neputând fi forțată să accepte să fie îngrijită de o persoana pe care, din motive pur subiective, nu o mai agreează - împrejurare care poate surveni în derularea unor astfel de contracte și care a fost avută în vedere și distinct reglementată de către legiuitor prin dispozițiile art. 2261 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, prima instanță a fost investită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 2261. (1) C. civ. ce dispun: "Dacă prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere între părți, instanța judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părți, fie și numai temporar, întreținerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare," articol ce impune condiția existenței unei echivalențe valorice între cele două prestații.

Prin recursul formulat, recurenții critică neaplicarea, de către instanța de apel a dispozițiilor alin. (2) al art. 2261. (1) C. civ. potrivit cărora: "Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere" în contextul în care nu au investit prima instanță cu o cerere în acest sens.

Instanța de fond a fost investită cu o cerere de înlocuire a obligației de întreținere în natură cu obligația de întreținere sub forma unei sume de bani corespunzătoare celei pe care recurenta o presta în natură, în forma stipulată prin contractul încheiat între părți și a calificat refuzul reclamantei de a primi prestarea în natură a obligației ca un motiv obiectiv pentru ca înlocuirea obligației să fie dispusă de către instanța de judecată, în maniera reglementată de art. 2261 alin. (1) C. civ.

Astfel, în baza dispozițiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., transformând modalitatea de executare a obligației debitorului, instanța trebuie să se preocupe ca suma de bani pe care o va stabili cu titlu de contravaloare a întreținerii să reprezinte întreținerea completă, potrivit elementelor pe care părțile le-au determinat în contract, în sensul posibilității de a acoperi efectiv toate nevoile ce s-au enumerat în act.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nu a investit instanța de fond cu o cerere subsidiară prin care să solicite și diminuarea obligației de întreținere în sensul dispozițiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. ci a solicitat doar înlocuirea obligației astfel cum aceasta era prestată conform înțelegerii contractuale dintre părți.

În acest punct al analizei, trebuie menționat și faptul că Tribunalul București a admis cererea reconvențională motivat de faptul că "reclamanta pârâtă refuză să primească întreținerea, precum și relația tensionată dintre părți așa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză", stabilind cuantumul obligației în baza dispozițiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., fără a se reține diminuarea obligației în raport de culpa reclamantei, considerente față de care recurenții-pârâți nu au exercitat calea de atac a apelului prin care să critice neaplicarea dispozițiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. privind diminuarea cuantumului sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere.

Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" - aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilității ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa formulată în condițiile legii.

Față de aceste considerente, recurenții-pârâți nu pot solicita direct în recurs, omisso medio, diminuarea obligației de plată în baza art. 2261 alin. (2) C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

În faza procesuală a apelului se constată că, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Având în vedere aceste considerente, în examinarea incidenței motivului de recurs examinat, instanța de recurs constată că, prin raportare la pretențiile formulate de recurenta-pârâtă prin cererea reconvențională, în maniera expusă anterior, nu se poate reproșa instanței de apel neaplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. în contextul în care acestea nu au format obiectul judecății în primă instanță și, implicit nici a judecății în apel.

Ținând seama de limitele cadrului obiectiv al judecății stabilite prin cererea de chemare în judecată și prin cererea reconvențională instanța de apel nu ar fi putut proceda la diminuarea obligației de întreținere pentru motivele expuse de pârâți în memoriul de recurs, criticile fiind astfel nefondate sub acest aspect.

Cu privire la această critică, recurenții au susținut faptul că instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata sumei echivalente obligației al întreținerii începând cu data introducerii acțiunii.

Totodată, recurenții au criticat, în baza aceluiași caz de casare, neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1615 C. civ. întrucât, la pronunțarea hotărârii, instanța de apel nu a avut în vedere plățile efectuate de pârâtă în cursul judecății.

Întrucât recurenții critică atât greșita aplicare a normelor de drept material cât și lipsa motivării hotărârii recurate, criticile urmează a fi analizate prin considerente comune prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat că suma de bani echivalent al întreținerii este datorată pentru perioada vieții creditoarei obligației de întreținere, începând cu data introducerii acțiunii, 15.06.2020, dată de când s-a conturat în mod cert imposibilitatea prestării întreținerii în natură, atitudinea reclamantei fiind în mod explicit una de desființare a contractului ca urmare a rezoluțiunii.

Totodată, astfel cum s-a susținut și prin memoriul de recurs, instanța de apel a reținut, în motivarea hotărârii faptul că "la dosar s-au depus, astfel cum a constatat și prima instanță, plățile efectuate de pârâtă cu titlu de întreținere în perioada 05.2019 - 12.2020, respectiv anul 2021, în valoare de circa 1000 RON lunar ."

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că dispozițiile în cauză trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, text de lege ce reglementează obligația instanței de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt și de drept pentru care au fost admise sau înlăturate cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanții procesuale, dreptul părților de a fi în mod real ascultate de către instanța sesizată și de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecății și analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte, constată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile procesuale privind motivarea deciziei recurate întrucât, în ceea ce privește stabilirea momentului de la care recurenta pârâtă este obligată să achite sumele periodice cu titlul de obligație de întreținere, nu evocat normele de drept substanțial incidente și aplicarea lor în speță astfel că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Prin urmare, în acord cu susținerile recurenților-pârâți, instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept care să susțină obligarea recurentei la plata sumelor începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată, hotărârea instanței de apel fiind nemotivată sub acest aspect, situație în care nu se poate realiza controlul judiciar de către instanța de recurs.

Pentru claritate, Înalta Curte nu cenzurează în mod direct temeinicia hotărârii, ci constată că aceasta este nemotivată cu privire la chestiunea în discuție, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, care impune instanței să motiveze, cu trimiteri pertinente la probele administrate și la susținerile părților, situația de fapt și de drept pe care o reține în cauză. Totodată, instanța de apel urmează să aibă în vedere că, deși legiuitorul nu a stabilit un moment de la care este datorată renta, obligația de a plăti rentă viageră, precum obligația de întreținere pe care o înlocuiește, este continuă și are ca scop asigurarea mijloacelor necesare subzistenței credirentierului.

Sunt, deopotrivă, îndreptățite și criticile de nelegalitate ale recurenților-pârâți referitoare la sumele achitate de recurenta-pârâtă reclamantei ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond, ce nu poate fi reevaluată în recurs, rezultă că pe parcursul judecății recurenta-pârâtă a procedat la efectuarea de plăți periodice reclamantei în vederea aducerii la îndeplinire obligației asumate prin contract. Astfel, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii plățile efectuate de pârâtă cu titlu de întreținere astfel cum au fost reținute de prin hotărârea primei instanței, fără însă a le valorifica. În același mod, nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii plățile efectuate și depuse de recurenta-pârâtă în apel și necontestate de către intimata-reclamantă.

Înalta Curte reține că inclusiv în recurs recurenta-pârâtă a depus o serie de dovezi de achitare a unor sume de bani reclamantei, ce nu au fost contestate de către reclamantă ci chiar recunoscute prin concluziile orale de către apărătorului acesteia.

În contextul în care plățile au fost efectuate de către pârâtă în vederea substituirii obligației de întreținere în natură în baza contractului încheiat între părți iar sumele de bani au fost acceptate de către reclamantă și nu au fost restituite, ținând cont de și faptul că recurenta-pârâtă a fost obligată, prin aceeași hotărâre, la plata retroactivă a sumelor datorate cu titlul de întreținere, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, la pronunțarea hotărârii instanța de apel trebuia să aibă în vedere și sumele achitate de către recurenta-pârâtă.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, în virtutea prevederilor art. 22 C. proc. civ. ce stabilește rolul judecătorului în aflarea adevărului, impunându-i îndatorirea de a soluționa litigiul conform legii și de a stărui, din oficiu, pentru clarificarea situației de fapt, administrativ-probatoriu și juridic, prin ordonarea probelor necesare, chiar dacă părțile nu le-au propus, pentru a ajunge la o soluție corectă, consacrând astfel principiul aflării adevărului în procesul civil, instanța de apel avea posibilitatea să dispună cu privire la plățile deja efectuate de către recurenta-pârâtă chiar în contextul în care nu s-a solicitat în mod expres.

Or, în contextul în care instanța de apel a apreciat că recurenta-pârâtă datorează sumele de bani retroactiv considerând că obligația în natură nu a mai fost prestată începând cu data cererii de chemare în judecată, aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere plățile deja efectuate de recurenta-pârâtă reclamantei cu acest titlul.

Astfel, art. 1516 alin. (1) C. civ. reglementează dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, fapt ce presupune stingerea obligației prin executare. Prin urmare, debitorul nu poate fi ținut să plătească mai mult decât cuantumul datoriei sale, iar creditorul nu poate primi o sumă care depășește întinderea obligației exigibile. Pe cale de consecință, orice plată efectuată ulterior nașterii litigiului reduce corespunzător și debitul, întrucât executarea, chiar și parțială, stinge obligația în limita sumei achitate.

Astfel, după cum s-a relevat în precedent, cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să stabilească momentul de la care obligația de plată urmează a fi executată de către recurenta-pârâtă urmând a analiza cauza și sub aspectul invocării prevederilor art. 1615 din C. civ. și a plăților efectuate de către recurenta-pârâtă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, stabilindu-se consecințele și implicațiile invocării în cauză și a acestor prevederi legale.

În rejudecare, instanța de apel va analiza atât înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului și a recursului, cât și susținerile și apărărilor formulate până în faza recursului, cu privire la data de la care este datorată suma de 3000 de RON, respectiv la plățile efectuate pe durata litigiului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții B. și D. împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții B. și D. împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 decembrie 2025.