ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate nulitatea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/14.12.2018 la BNP D., cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în subsidiar, să se dispună rezoluțiunea contractului de întreținere menționat și repunerea părților în situația anterioară, radierea din cartea funciară a dreptului pârâților asupra nudei proprietăți a imobilului, precum și a ipotecii legale înscrise în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâții au invocat, pe cale de excepție, necompetența teritorială și materială a Tribunalului Timiș în soluționarea cauzei, solicitând declinarea competenței de soluționare a dosarului în favoarea Judecătoriei Lugoj. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 4.592 RON, reprezentând cheltuieli suportate de aceștia cu încheierea contractului la notar. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat excepția tardivității depunerii întâmpinării, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ. și, corelat acestei excepții și raportat la prevederile art. 209 alin. (4) teza întâi C. proc. civ., a susținut excepția tardivității formulării cererii reconvenționale, sub sancțiunii decăderii. Cu privire la excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Timiș, a solicitat să fie respinsă, ca neîntemeiată. În ședința publică de la 14.05.2019, instanța a stabilit că este competentă general, material și teritorial să soluționeze pricina în temeiul art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1205/09.10.2019, Tribunalul Timiș a admis cererea principală, în subsidiar, și a respins cererea reconvențională. A rezoluționat contractul de întreținere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D. și a dispus restabilirea situației anterioare din CF x Buziaș, nr. top. x, în sensul radierii înscrierilor de la B3, C3 și C4 cu referință la A1 și A1.1. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. A respins cheltuielile de judecată în cuantum de 6.898 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii în principal, având ca petit constatarea nulității contractului de întreținere autentificat cu nr. x/14.12.2018.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 134/1.10.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de către apelanții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1205/09.10.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș și a obligat apelanții să plătească intimatei suma de 9.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. La data de 12.10.2020, intimata a formulat și depus o cerere de completare a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2019, solicitând completarea deciziei cu mențiunea "definitivă", având în vedere că obiectul cauzei este obligația de întreținere, astfel că hotărârea pronunțată nu este supusă căii extraordinare de atac a recursului, ci este definitivă. Prin decizia civilă nr. 202/12.11.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 134/01.10.2020 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2019, reținând că prin decizia al cărei dispozitiv se solicită a fi completat instanța de judecată s-a pronunțat asupra exercitării căii de atac împotriva hotărârii, respectiv a inserat mențiunea că părțile pot exercita recursul în 30 de zile de la comunicare, iar împrejurarea conform căreia partea apreciază ca fiind eronată calea de atac precizată nu se circumscrie art. 444 C. proc. civ.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 134/14.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs pârâții, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului în partea ce vizează cheltuielile de judecată parțiale la fond pentru petitul 1 care a fost respins, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente respingerii acestui capăt de cerere și parțial din apel. Recurenții au arătat că în mod flagrant instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., text de lege ce reprezintă o particularitate a art. 453 alin. (1) din același act normativ. Astfel, în speță, intimatei îi aparține culpa procesuală pentru partea din cerere care a fost respinsă, iar recurenților culpa pentru partea din pretențiile intimatei admise prin hotărârile contestate. Au mai susținut că dispozițiile legale încălcate sunt exprese și stabilesc corespunzător culpa fiecărei părți, în sensul că acestea vor fi obligate reciproc la plata cheltuielilor de judecată. În opinia recurenților, decizia recurată a menținut în mod nelegal sentința primei instanțe, care, deși a admis cererea principală în subsidiar, nu s-a pronunțat pe respingerea acțiunii principale, încălcând astfel dispozițiile procedurale care reglementează acțiunea principală și cea subsidiară. Cererea principală, având ca obiect nulitatea contractului, nu este indicată în dispozitivul sentinței, iar instanța de apel nu a reparat această nelegalitate, aplicând greșit dispozițiile legale în materie privind modul de judecată, soluționarea petitelor acțiunii principale și a celor subsecvente. Practic, în speță, intimatei i s-a respins capătul 1 de cerere și nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, însă și-a recuperat întreg onorariul de avocat pentru petitul secundar al acțiunii, deși a pierdut parțial procesul. Pentru respingerea petitului 1 al cererii intimatei, unde era în culpă evidentă, recurenții erau îndreptățiți să primească cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. În drept, au invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, în subsidiar ca neîntemeiat, cu consecința menținerii în tot a soluției instanței de apel. A invocat două 2 motive de inadmisibilitate, susținând următoarele: 1) obiectul cauzei îl reprezintă desființarea obligației de întreținere, la cererea întreținutului, prin rezoluțiunea unui contract de întreținere, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 94 lit. h) cu referire la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. 2) pe calea memoriului de recurs se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, recte aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., caz în care urmează a fi avută în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Pe fond, intimata a arătat că în mod corect atât instanța de fond, cât și instanța de apel au statuat că, admițând subsidiarul cererii principale, recurenții sunt cei căzuți în pretenții și, pe cale de consecință, datorează cheltuieli de judecată părții căreia i s-a admis acțiunea. Or, în prezenta cauză, instanța "admite cererea principală în subsidiar", deci nu în parte, ci petitul alternativ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că asupra excepțiilor inadmisibilității și nulității recursului s-a pronunțat în ședința publică din 1 aprilie 2021, argumentele instanței de recurs regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri. De asemenea, constată că, prin sentința civilă nr. 1205/09.10.2019, Tribunalul Timiș a admis cererea principală, în subsidiar, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții, respingând cererea reconvențională. Prima instanță a rezoluționat contractul de întreținere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D. și a dispus restabilirea situației anterioare, obligând pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.898 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii în principal, având ca petit constatarea nulității contractului de întreținere autentificat cu nr. x/14.12.2018. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a obligat pârâții, ca părți care au pierdut procesul, la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocat. În schimb, tribunalul nu a admis și cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata sumei de 6.898 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de constatare a nulității contractului de întreținere, deoarece această solicitare a fost găsită neîntemeiată, cheltuiala rămânând în sarcina reclamantei. Prin apelul formulat, pârâții au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pentru petitul principal care a fost respins, obligarea reclamantei să plătească cheltuielile de judecată aferente respingerii acestui capăt de cerere. Pentru petitul secundar, în cazul în care se va menține rezoluțiunea contractului, au apreciat că se impune compensarea cheltuielilor de judecată. Pârâții au învederat că, deși s-a admis doar subsidiarul cererii de chemare în judecată, aceștia au fost obligați, în mod nelegal, la plata întregului onorariu de avocat. Au arătat că pentru respingerea petitului 1 al cererii reclamantei, unde aceasta era în culpă evidentă, pârâții erau îndreptățiți să primească cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. Au precizat că, în conformitate cu art. 453 alin 2 C. proc. civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar, dacă este cazul, vor putea dispune compensarea lor. Au menționat că pentru respingerea petitului 1 al acțiunii, erau îndreptățiți să primească cheltuieli, iar pentru petitul 2, chiar în varianta nelegală în care s-a stabilit culpa pârâților, trebuia să fie obligați la jumătate din onorariul solicitat de reclamantă, cele două onorarii putând fi compensate. Prin decizia recurată, criticile privind nelegalitatea modului de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanța de fond au fost respinse. Instanța de apel a reținut că pârâții sunt în culpă procesuală, iar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 451 C. proc. civ., în sensul că sunt părți căzute în pretenții și datorează cheltuieli de judecată reclamantei, căreia i-a fost admisă acțiunea. Curtea a considerat, de asemenea, că nu se impune compensarea cheltuielilor de judecată în contextul în care acțiunea introductivă a fost admisă prin petitul subsidiar, iar cererea lor reconvențională a fost respinsă. În cauză, criticile formulate de recurenți în legătură cu modul de stabilire a obligației de a suporta cheltuielile de judecată vor fi analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru că ele privesc exercițiul unor drepturi procesuale, respectiv drepturi și obligații asociate procedurii judiciare, reprezentând o normă de procedură, iar nu una corespunzătoare dreptului material spre a incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 din același act normativ. Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/14.12.2018 la BNP D. cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în subsidiar, să se dispună rezoluțiunea contractului de întreținere menționat, precum și repunerea părților în situația anterioară. Cu privire la nulitatea contractului de întreținere, a invocat drept cauză a nulității dolul, în sensul că intenția părților a fost aceea ca reclamanta să redacteze un testament în favoarea pârâților, însă a semnat un contract de întreținere fără să îi înțeleagă conținutul și fără a avea reprezentarea consecințelor sale juridice. Cu referire la rezoluțiunea contractului de întreținere, a arătat că pârâții nu au efectuat în folosul acesteia prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii, asumate prin contract. Instanța de fond a cercetat primul capăt de cerere prin prisma dispozițiilor art. 1214 C. civ., constatând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera dolul, iar, pentru capătul de cerere secundar, ce s-a impus a fi analizat întrucât cel dintâi petit al acțiunii urma a fi respins, a reținut că, raportat la conținutul obligației complexe de întreținere asumată contractual de pârâți și aprecierea prestațiilor executate de către aceștia, respectiv, față de cele două criterii prevăzute la art. 2257 alin. (1) C. civ., obligația de întreținere a fost îndeplinită defectuos, de o manieră care impune rezoluțiunea contractului de închiriere. Înalta Curte reține că, potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. civ., cererea principală este cererea introductivă de instanță și poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii. Dispozițiile art. 198 C. proc. civ. stipulează că, prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiași persoane, în condițiile art. 99 alin. (2) din același act normativ. Textul de lege de mai sus are în vedere situația în care cererea de chemare în judecată este unică, dar cuprinde mai multe capete principale de cerere formulate împotriva aceleiași persoane. Soluționarea oricărui capăt de cerere exclude soluționarea celorlalte cereri cu care se află în raport de interdependență. În situația de față, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată unică, care are două capete principale, cu caracter alternativ, subsidiar, cu referire la un singur raport juridic, generat de încheierea contractului de întreținere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D.. În speță, analiza cererii subsidiare a fost impusă de soluția asupra petitului din acțiune privind constatarea nulității contractului de întreținere, cu care solicitarea privind rezoluțiunea aceluiași act juridic se află în raport de interdependență. Prin urmare, fiind vorba de capete de cerere alternative, principale, nu se poate considera că acțiunea a fost admisă în parte, astfel cum susțin recurenții. De altfel, sub acest aspect în mod corect a statuat și instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, care a făcut aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar nu pe cele ale art. 453 alin. (2) din același act normativ, cererea introductivă de instanță nefiind admisă în parte, ci prin raportare la capătul subsidiar formulat. Din această perspectivă, reținând și faptul că cererea reconvențională a fost respinsă, corect a reținut Curtea că nu se impune compensarea cheltuielilor de judecată. Recurenții sunt cei care au căzut în pretenții și, pe cale de consecință, datorează cheltuieli de judecată părții căreia i s-a admis acțiunea, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească cheltuieli de judecată. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva criticilor astfel susținute de recurenții, iar, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 134 din 1 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.