ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1305/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 04.06.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 208.840,50 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție furnizate acesteia pentru lucrările de renovare la imobilul situat în Lugoj, str. x, jud. Timiș, conform facturii fiscale nr. x/19.12.2019 și anexei la aceasta, sumă actualizată în raport de rata dobânzii legale, până la data plății efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 121 din 16 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată și precizată de reclamanta B. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta C., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 208.840,50 RON și a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, de la 28.01.2020 și până la achitarea integrală a sumei de 208.840,50 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.281,8 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru; a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta C., apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, sens în care a solicitat, în principal, anularea sentinței apelate, cu reținerea procesului spre rejudecare cu consecința respingerii acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca fiind neîntemeiată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 17.03.2022, s-a depus de către D. o cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul intimatei B. S.R.L., prin care s-a solicitat încuviințarea în principiu a cererii de intervenție accesorie și respingerea apelului formulat de C..

Prin decizia civilă nr. 264/A din 18.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de D., în interesul intimatei reclamante B. S.R.L.

Totodată, a fost admis apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 121 din 16 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L.; a fost schimbată sentința apelată și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B. S.R.L. împotriva pârâtei C..

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs intervenienta accesorie D., solicitând instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea dosarului instanței de apel pentru soluționarea cererii de intervenție accesorie în contradictoriu cu recurenta. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă, susținând, în esență, faptul că, deși la termenul din 18.04.2022, instanța de apel a constatat că intervenienta nu este prezentă sau reprezentată și că dovada îndeplinirii procedurii de citare a acesteia nu s-a întors la dosarul cauzei pentru acel termen, a dispus judecarea cererii de intervenție accesorie în aceste condiții, cu încălcarea dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

II. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs și reclamanta B. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel; în subsidiar, a solicitat menținerea sentinței civile nr. 121/16.03.2021, pronunțată de prima instanță. Totodată, având în vedere culpa procesuală a intimatei-pârâte, a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, faptul că, deși la termenul din 18.04.2022, instanța de apel a constatat că intervenienta accesorie D. nu este prezentă sau reprezentată și că dovada îndeplinirii procedurii de citare a acesteia nu s-a întors la dosarul cauzei pentru acel termen, a dispus judecarea cererii de intervenție accesorie în aceste condiții, cu încălcarea dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă învederează că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 C. proc. civ.

Astfel, arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut faptul că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 254 C. proc. civ., prin primirea la dosarul cauzei, ulterior primului termen de judecată, a înscrisurilor de natură să formeze convingerea instanței în sensul obligării intimatei la achitarea sumelor datorate, respectiv avizele de însoțire a mărfurilor, e-mailurile transmise de asociatul E. către dl. F. și pârâta C., în care se indică lucrările ce trebuie efectuate la imobilul intimatei-pârâte, conversațiile G. purtate între reprezentantul recurentei și intimata-pârâtă, respectiv asociatul E., privind lucrările efectuate și materialele necesare și mesaj G. transmis de pârâtă, în care a atașat cererea pentru emiterea autorizației de trafic greu pentru materialele livrate de H. S.R.L., materiale facturate pe societatea recurentă.

Solicită instanței de recurs să constate că interpretarea instanței de apel este eronată, în contextul în care chiar legiuitorul, în cuprinsul dispozițiilor art. 254 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a prevăzut excepția de la regula depunerii înscrisurilor odată cu acțiunea, respectiv atunci când administrarea probei nu este de natură a duce la amânarea cauzei. Or, prin depunerea înscrisurilor ce atestă indubitabil obligația de plată ulterior introducerii acțiunii, în niciun caz nu s-a produs tergiversarea sau amânarea cauzei, proba fiind administrată la același termen de judecată la care a fost solicitată și încuviințată.

O a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., o constituie interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 277 și ale art. 310 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă susține, că, în virtutea rolului activ, instanța de fond nu a făcut decât să încadreze situația de fapt reieșită din ansambul probatoriu administrat în normele juridice de procedură.

Prin urmare, consideră că, în mod temeinic și legal, prima instanță a constatat că factura emisă de recurenta-reclamantă ca urmare a livrării materialelor se încadrează în prevederile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., în cazul de față legea neimpunând forma scrisă a contractului drept condiție de validitate a acestuia. În același sens, arată că, în mod corect a fost acordată de prima instanță valența de început de dovadă scrisă facturii și corespondenței pe subiect dintre intimata-pârâtă și reprezentantul recurentei-reclamante, în conformitate cu dispozițiile art. 310 C. proc. civ.

Concluzionează că, din coroborarea tuturor înscrisurilor depuse în mod legal la dosar, cu răspunsurile la interogatoriu oferite de intimata-pârâtă în fața primei instanțe și cu faptul că, deși pârâta susține cu vehemență că materialele de construcție în discuție au fost achiziționate de la o altă societate nu a depus dovezi în acest sens, este indubitabilă realitatea situației de fapt prezentate de recurenta-reclamantă, livrarea materialelor și neîndeplinirea obligației de achitare a acestora de către intimată, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers procedural învederează că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material ale art. 1182 alin. (2) C. civ. și art. 1170 din același cod.

Pentru început, arată că, în cuprinsul deciziei atacate, în mod vădit nejustificat și nelegal, instanța de apel a concluzionat în sensul inexistenței obligației de plată a sumelor pretinse de reclamantă, reținând că între părți nu au existat niciun fel de raporturi juridice, iar reclamanta nu i-a livrat niciodată intimatei-pârâte materiale de construcții.

Or, precizează recurenta că este evident caracterul părtinitor al concluziei instanței de apel, în contextul în care intimata-pârâtă a admis faptul că a efectuat lucrări de amenajări și construcții la imobilul proprietate personală din Lugoj, str. x, jud. Timiș, lucrări ce au fost începute în anul 2017 și au fost finalizate în anul 2018, însă a susținut că a achiziționat materialele de construcție de la societăți de profil din Municipiul Lugoj.

Recurenta solicită instanței de recurs să constate că, deși intimata a negat vehement, așa cum s-a reținut prin decizia atacată, faptul că ar fi achiziționat de la recurenta-reclamantă materialele de construcții, au fost depuse comunicările dintre părți, care privesc tocmai livrarea unor astfel de materiale și care, prin conținutul lor, dovedesc neechivoc faptul că între părți au existat, în fapt, raporturi juridice cu acest obiect. În plus, intimata-pârâtă nu a putut depune la dosar nicio factură de achiziție a materialelor folosite la modificarea imobilului, provenind de la alți furnizori, deși îi revenea sarcina de a-și proba apărarea.

Menționează și faptul că, în cazul achiziției de materiale, C. civ. nu prevede condiția încheierii unui contract în forma scrisă ad validitatem, fiind suficientă îndeplinirea condiției existenței acordului de voință al părților, potrivit art. 1182 alin. (2) C. civ.

Reamintește recurenta faptul că nu a putut încheia un contract în formă scrisă cu reclamanta, întrucât între pârâtă și E., asociat la acea vreme în A. S.R.L., exista o relație de strânsă prietenie (dovedită și prin refuzul pârâtei de a răspunde la întrebarea cu nr. 5 din interogatoriu).

Mai susține și că, în mod contrar susținerilor intimatei-pârâte, instanța de apel avea obligația de a constata că materialele de construcție au fost livrate intimatei de recurentă, iar lucrările la imobilul pârâtei au fost efectuate de I. S.R.L., societate ce are același administrator ca și recurenta-reclamantă, astfel cum reiese din întregul ansamblu probatoriu administrat în cauză.

În continuare, recurenta prezită răspunsurile intimatei-pârâte la întrebările nr. 1 și 9 din interogatoriu și solicită instanței de recurs să examineze următoarele înscrisuri, aflate la dosarul de fond al cauzei, înscrisuri care, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, atestă temeinicia soluției pronunțate de Tribunalul Timiș:

- factura fiscală materiale nr. 4417/15.10.2018 și factura fiscală materiale nr. 4418/16.10.2018, ambele emise de către recurentă, în care este delegată pârâta C., facturile fiind semnate de intimata-pârâtă;

- avizul de însoțire secundar cherestele din 17.08.2018 și aviz de însoțire secundar cherestele din 21.08.2018 - destinatar A. S.R.L., în care este menționat ca punct de descărcare adresa imobilului proprietatea intimatei-pârâte, respectiv Lugoj, str. x, jud. Timiș;

- e-mailurile transmise de asociatul E. către dl. F. și pârâta C., în care se indică lucrările ce trebuie efectuate la imobilul intimatei;

- conversațiile G. purtate între reprezentantul recurentei și pârâtă, respectiv asociatul E., privind lucrările efectuate și materialele necesare;

- mesaj G. transmis de pârâtă, în care a atașat cererea pentru emiterea autorizației de trafic greu, pentru materialele livrate de H. S.R.L., materiale facturate pe societatea recurentă;

- facturile ce conțin contravaloarea materialelor de construcții livrate către pârâtă și care compun creanța în cuantum de 208.840,50 RON, solicitată în prezenta acțiune, precum și avizele de însoțire a mărfii transportate la imobilul pârâtei.

Arată că, și în lipsa formei scrise a contractului, înțelege să facă trimitere la dispozițiile art. 1170 și ale art. 1270 C. civ., precum și la jurisprudența instanțelor din România.

În concluzie, solicită instanței de recurs să constate că izvorul juridic al creanței ce formează obiectul pretenției deduse judecății rezultă fără echivoc din: contractul de livrare materiale, încheiat în formă orală și factura fiscală nr. x/19.12.2019, emisă de intimată, ce, prin coroborare cu totalitatea celorlalte înscrisuri și probe administrate în cauză, conduc la concluzia de netăgăduit a realității livrării materialelor, neachitării acestora de către intimată și a obligației acesteia de achitare a materialelor de care a beneficiat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursurile au fost comunicate intimatei-pârâte C. la 05.08.2022 .

La 30.08.2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-reclamante și recurentei-interveniente, prin care a solicitat respingerea recursurilor, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

La 29.08.2022, recurenta-intervenientă accesorie a depus întâmpinare față de recursul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului declarat de această parte. La 22.05.2023, recurenta-intervenientă accesorie a depus la dosar concluzii scrise.

I. Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului formulat de recurenta-intervenientă, constată următoarele:

În ce privește recursul formulat de recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, se reține că, potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 182 C. proc. civ., "(1) termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini acel act de procedură".

Luând în considerare faptul că decizia prin care s-a soluționat apelul a fost comunicată recurentei-interveniente D. la 17 iunie 2022 (așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar apel), iar cererea de recurs a fost transmisă la 19 iulie 2020, prin poștă, se constată că recursul a fost declarat și motivat în afara termenului legal de 30 zile de la comunicare, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 182 alin. (1) raportat la art. 184 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ. "drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți", iar potrivit art. 10 alin. (1) din același Cod, "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător."

Or, neexercitarea dreptului procesual, în speță formularea cererii de recurs, în termenul imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 185 alin. (1), art. 496 și ale art. 499 din același cod, va respinge recursul formulat de recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca tardiv introdus.

II. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. S.R.L. susține faptul că instanța de apel a soluționat cererea de intervenție accesorie cu încălcarea dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care stabilesc modalitatea în care o persoană, parte în cauză sau care urmează să intervină într-o cauză pendinte, trebuie să ia cunoștință despre data stabilită pentru dezbaterea cererii sale.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Casarea hotărârii pentru acest motiv se poate obține în mod diferit, după cum s-a încălcat o normă procedurală cu caracter de ordine publică, când sancțiunea este nulitatea absolută, ori o normă procedurală cu caracter de ordine privată, când sancțiunea este nulitatea relativă.

Cu privire la condițiile de invocare a nulității actelor de procedură, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 178 alin. (1) și (2) C. proc. civ., din care rezultă că nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel, în timp ce, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă.

Prin urmare, nulitatea absolută poate fi invocată ca motiv de recurs de oricare parte interesată, de procuror sau de către instanța de recurs, indiferent dacă a fost ridicată și discutată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, deci direct în recurs, dacă legea nu interzice în mod expres acest lucru, în timp ce nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de recurs numai de către partea ocrotită prin norma încălcată, cu condiția ca aceasta să fi ridicat excepția de nulitate, în termenul prevăzut de lege, în fața instanței înaintea căreia s-a săvârșit neregularitatea, iar neregularitatea respectivă să nu se datoreze părții care o invocă.

În speță, ceea ce invocă recurenta-reclamantă ca motiv de nulitate a deciziei instanței de apel este împrejurarea că aceasta a fost pronunțată fără ca, în cauză, intervenienta accesorie D. să fi fost legal citată pentru termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

Or, neregularitatea actelor de procedură privind citarea părților este sancționată, potrivit C. proc. civ., cu nulitatea relativă, ea putând fi invocată numai de partea interesată și vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, întrucât această categorie de norme juridice ocrotește interesul personal al părții citate de a fi înștiințată despre existența, locul și data procesului. În aceste condiții, necitarea în cauză a intervenientei accesorii nu poate fi invocată de către reclamantă în calea de atac a recursului, ca motiv de nulitate a deciziei instanței de apel.

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante cu privire la nelegala citare a intervenientei accesorii D. nu pot justifica casarea deciziei instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât neregularitatea privind citarea atrage nulitatea relativă și nu pe cea absolută a actului de procedură astfel efectuat, ceea ce înseamnă că nu poate fi invocată decât de partea interesată.

Pentru aceste motive, critica urmează a fi înlăturată ca nefondată.

În privința soluționării cererii de intervenție accesorie formulată în favoarea reclamantei de către intervenienta accesorie D.,instanța supremă reține că, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., judecarea cererii de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanța este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin aceeași hotărâre, odată cu fondul.

Având în vedere soluția de admitere a apelului exercitat de pârâta C., în mod corect a constatat instanța de apel că partea în favoarea căreia intervenienta accesorie a formulat apărări, reclamanta B. S.R.L., nu a avut câștig de cauză, situație în care a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, la pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel a interpretat greșit și a încălcat, pe de o parte dispozițiile art. 254 C. proc. civ., iar pe de altă parte, pe cele ale art. 277 și art. 310 din același cod.

Cu titlu preliminar, întrucât, în realitate, recurenta invocă încălcarea unor norme de drept procesual civil, iar nu nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte va încadra criticile recurentei în motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și le va analiza din această perspectivă.

Critica recurentei-reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 254 C. proc. civ. este nefondată.

Prin cererea de recurs se invocă faptul că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal de la analiză înscrisurile depuse la al doilea termen de judecată, constatând intervenită sacțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a depune probe, deși, în opinia recurentei, aceste înscrisuri erau relevante în cauză, întrucât atestau indubitabil obligația de plată a intimatei-pârâte.

Or, în cauză, instanța supremă constată contrariul celor învederate prin memoriul de recurs, respectiv faptul că, deși inițial a reținut decăderea reclamantei-recurente din dreptul de a administra probele nedepuse odată cu cererea de chemare în judecată, ulterior, procedând la soluționarea fondului apelului, în limitele efectului devolutiv prevăzute de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a analizat înscrisurile de la dosarul cauzei, coroborând înscrisurile inițiale cu cele ulterioare, la care recurenta-reclamantă a făcut referire în memoriul de recurs, și a administrat proba cu martori, pentru a concluziona în sensul că, din interpretarea acestor probe nu rezultă expres nici felul mărfurilor cumpărate de pârâtă de la reclamantă, nici cantitățile și nici datele la care cumpărarea a avut loc pentru a se corobora cu pretinsele livrări.

Prin urmare, instanța de apel a valorificat înscrisurile la care recurenta-reclamantă a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs, astfel că nu poate invoca o vătămare rezultată din neanalizarea acestor înscrisuri.

În ce privește aprecierea în concret a probelor administrate, instanța supremă amintește că instanța de apel, ca instanță devolutivă, este suverană în a aprecia asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, Înalta Curte reține că a fost invocată formal încălcarea dispozițiilor art. 277 și art. 310 C. proc. civ.. Astfel, fără a dezvolta o critică de nelegalitate împotriva raționamentului instanței de apel, la care recurenta nu face nicio minimă referire, recurenta s-a mărginit, pe de o parte, în a reitera considerentele primei instanțe și conținutul textelor de lege invocate, iar, pe de altă parte, în a afirma temeinicia cererii sale de chemare în judecată, rezultată din coroborarea probelor depuse la dosarul cauzei, respectiv a încrisurilor și a interogatoriului intimatei-pârâte.

Or, această motivare nu este conformă cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care urmăresc, în recurs, verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situației de fapt prin interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

O ultimă critică a recurentei-reclamante privește pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., privind forma contractului și ale art. 1170 C. civ., privind obligația părților de a acționa cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.

Critica, subscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Instanța supremă reține că, potrivit stării de fapt stabilită de instanța de apel, în urma administrării probatoriului pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, între părți nu a intervenit un contract sinalagmatic sau vreo altă convenție.

Prin urmare, dispozițiile de drept material invocate de recurenta-reclamantă nu au aplicabilitate în cauză, nefiind avute, de altfel, în vedere nici de instanța de apel.

Nu pot fi primite argumentele recurentei-reclamante privind existența la dosar a înscrisurilor care atestă livrarea materialelor de construcții la adresa imobilului proprietatea intimatei-pârâte, privind imposibilitatea încheierii între părți a unui contract în formă scrisă și privind interpretarea răspunsurilor intimatei la interogatoriu, întrucât acestea nu conturează o critică de nelegalitate a deciziei atacate ci, în realitate, recurenta urmărește reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la existența unei convenții între părți, la care să se aplice dispozițiile invocate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat recurenta-intervenientă D. împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca fiind tardiv introdus.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.