ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1112/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 22 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.032.506,6 RON reprezentând echivalentul sumei de 192.140 Euro la care se adaugă TVA (238.253,6 Euro incluzând TVA) cu titlu de diferență de preț pentru lucrările executate la șantierul din localitatea Brestovat; totodată, s-a solicitat indisponibilizarea prin sechestru asigurător a imobilului proprietatea pârâtei înscris în CF Brestovat nr. x, nr. top. x, în suprafață de 52.832 mp, situat în localitatea Lucaret și a construcției existente pe acest teren, reprezentată de C., până la plata sumei de 1.032.506,6 RON; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345-1348 C. civ., art. 1350 C. civ. și art. 952 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 969/PI din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamanta S.C. A. S.A., iar pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1/A din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 969/PI din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

Prin aceeași decizie, s-a admis apelul incident declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

S-a dispus înlocuirea alineatului ultim al considerentelor sentinței, cu propriile considerente, în sensul că, cheltuielile de judecată nu au fost solicitate în primă instanță, fiind menținută soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței apelate.

A fost obligată reclamanta S.C. A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată către pârâta S.C. B. S.R.L., în sumă de 54.083,12 RON.

La data de 5 martie 2018, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1/A din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 721 din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/A din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În cel de al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 350 din 5 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă au fost admise atât apelul principal declarat de reclamanta A. S.A., cât și apelul incident declarat de către pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiași sentinței civile nr. 969/PI din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, în sensul că anulează sentința apelată și, rejudecând cauza:

Respinge excepția autorității de lucru judecat - invocată de pârâta B. S.R.L..

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și, în consecință, obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 573.868,9 RON plus TVA cu titlu de contravaloare lucrări drumuri și garduri.

Ia act de faptul că pârâta B. S.R.L. nu a formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe.

Stabilește în sarcina reclamantei A. S.A. plata sumei de 10.450 RON în favoarea expertului judiciar D., cu titlu de diferență onorariu expertiză în construcții.

Împotriva acestei decizii, pârâta a B. S.R.L. declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea în fond a procesului cu consecința respingerii acțiunii ca nefondată.

În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma considerentelor ce stau la baza admiterii în parte a apelului reclamantei, cu privire la suma de 573.868,9 RON plus TVA, recurenta susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre judecătorească este nelegală când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, din considerentele hotărârii pronunțate, după casarea cu trimitere spre rejudecare, se poate observa că instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin faptul că aceasta nu a stabilit în mod corect situația de fapt, întrucât acesta nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unor probe fundamentale. Pe de o parte, Proiectul si documentația care au stat la baza Autorizației de construire nr. x din 28.01.2013, acest proiect fiind depus la dosar, el făcând parte integrantă din Contractul x/24.04.2013 (Anexa 1 la Contract), iar pe de altă parte, instanța de apel nu analizează situația de lucrări nr. x în individualitatea ei.

Conform art. 501 C. proc. civ. judecata în fond după casare se face în limitele casării, respectiv după cum casarea a fost totală sau parțială, iar la art. 264, se stipulează că "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor".

Cu privire la starea de fapt existentă în prezenta speță, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat normele procedurale neexaminând fiecare probă în parte, reținând astfel o stare de fapt total eronată.

Așadar, pornind de la concluzia instanței că temeiul acestei acțiuni ar fi o convenție ulterioară, Contractului x/28.09.2012, în formă simplificată (alta decât Contractul x/24.04.2013) trebuie analizat dacă premisele, pe care le-a luat în considerare instanța de apel, sunt în acord cu normele de procedură civilă.

Din considerentele deciziei recurate, se observă faptul că nici instanța nu a identificat elementele probatorii ale acestei presupuse convenții ulterioare în formă simplificată care a stat la baza lucrărilor de drumuri și gard a căror contravaloare li se solicită în prezenta speță.

În acest sens, se arată că reclamanta susține că această închipuită convenție ar fi dovedită prin situația de lucrări nr. x/15.09.2013 și cu procesele-verbale de recepție, iar din moment ce reclamanta a înțeles să se folosească de acest înscris, considerându-1 dovada principală a presupusei înțelegeri, instanța avea obligația legală, conform art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 264 alin. (1) C. proc. civ. de a-1 analiza. Acest lucru nu s-a întâmplat, instanța limitându-se a afirma că prin această situație de lucrări nr. x/15.09.2013 pârâta a acceptat la plată lucrările de drum și gard executate de reclamantă.

În ceea ce privește Proiectul tehnic care a stat la baza construcției parcului fotovoltaic în integralitatea lui, acesta cuprinde toate drumurile existente în incinta parcului cât și cele de acces, precum și gardul care împrejmuiește parcul, iar recurenta consideră această probă a fi esențială în susținerea celor invocate și anume, că aceste lucrări de construcție a drumurilor și gardurilor au fost efectuate în baza Contractului x/24.04.2013. Astfel, dacă s-ar fi analizat această probă, instanța nu ar fi avut cum să ajungă la concluzia că există o a treia convenție nescrisă care a stat la baza acestor lucrări.

În acest sens, se susține că dacă instanța nu s-ar fi limitat la a încerca doar să înlăture apărările și ar fi procedat la analiza probelor în individualitatea lor, nu ar fi ajuns la a reține o stare de fapt eronată.

Mai susține recurenta că o altă încălcare a normelor de procedură făcută de instanța de apel în rejudecare se referă la folosirea de către aceasta a prezumțiilor simple, care reprezintă un mijloc de probă subsidiar de care judecătorul poate uzita în anumite situații.

Astfel, se poate observa că instanța face o prezumție inductivă într-un demers judiciar în care se analizează o relație comercială între doi profesioniști care s-a derulat pe parcursul mai multor ani. Toate aceste relații au avut la bază înscrisuri, iar din întreg ansamblul probator se constată că nu a existat o prestare de servicii respectiv o plată care să nu aibă la bază un înscris.

Așadar, prezumțiile simple, aceste consecințe pe care judecătorul le poate trage dintr-un fapt cunoscut, se folosesc în mod excepțional, atunci când nu există alte probe.

Pe cale de consecință, se solicită instanței de recurs să constate faptul că prin folosirea prezumțiilor în prezenta cauză au fost încălcate dispozițiile art. 329 C. proc. civ.

In ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea judecătorească este nelegală când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel, făcând analiza apărărilor sale și a relațiilor contractuale dintre părți, face o interpretare eronată a art. 17 din contractul x/2013 ceea ce vizează nesocotirea principiului forței obligatorii a contractului, normă de drept material cuprinsă în art. 1270 alin. (1) C. civ., precum și a art. 1.272 din același Cod.

Astfel, în considerentele hotărârii este tratat foarte vag art. 17 din contractul x/24.04.2013 care prevede că "(1) Acest contract incluzând și anexele incluse în acesta conțin toate acordurile părților în legătură cu obiectul acestui contract. Prezentul contract înlocuiește și anulează toate eventualele înțelegeri anterioare legate de obiectul acestui contract. Nu există înțelegeri secundare verbale".

Deși din perspectiva instanței de apel, acest articol nu își are incidența în starea de fapt reținută în considerentele hotărârii, în realitate acest articol din contractul x/24.04.2013 ar fi trebuit să înlăture instanței orice dubiu cu privire la o eventuală convenție informă simplificată. Ceea ce este prevăzut în acest articol se coroborează cu art. 1 din contract care prevede obiectul contractului și anume "prestatorul va proiecta, realiza și preda în baza acestui contract pentru beneficiar o instalație fotovoltaică (denumită în cele ce urmează "Instalația FV) ridicată de la sol, la cheie si în funcțiune..." Astfel cum s-a arătat, sintagma la cheie, presupune un imobil complet utilat, ce poate fi pus în funcțiune de îndată, ori instalația fotovoltaică fără drumurile și gardul aferent nu ar fi îndeplinit aceste condiții.

În susținerea acestei afirmații, se evidențiază și faptul că, astfel cum recunoaște reclamanta și reține și instanța de apel, parte din lucrările de drumuri și garduri au fost recepționate anterior contractului de cesiune de părți sociale, pe cale de consecință dacă aceste lucrări de finalizare a drumurilor și gardului nu ar fi intrat sub incidența Contractului FN/24.04.20X3, instalația fotovoltaică nu ar fi putut fi predată la cheie si ar fi echivalat cu o neexecutare parțială a acestuia, și în același timp ar fi presupus o neconformitate a construcției cu proiectul.

În opinia recurentei, acest articol din contract este atât de clar încât nu suportă interpretări, iar instanța în mod greșit a ocolit acest articol, anulându-i practic efectele, folosindu-se în schimb de o prezumție simplă pe care a sprijinit-o pe înscrisuri conexe, întocmite tot în baza acestui contract x/24.04.2013.

Cu referire la convenția ulterioară prezumată de instanță, recurenta arată că reținerea acestei situații ipotetice, a convenției nescrise în formă simplificată, determină încălcarea normelor de drept material stipulate de art. 1874 din C. civ.

Astfel, reclamanta susține existența unui contract de antrepriză nescris și în formă simplificată în baza căruia s-ar fi realizat aceste lucrări de drumuri și gard teoretic neachitate de către recurentă, iar instanța de apel îmbrățișează această susținere și folosindu-se de prezumții o atestă, omițând să analizeze condițiile imperative stipulate de C. civ. în cazul contractului de antrepriză fie el și convenție nescrisă.

Având în vedere că instanța de apel a statuat în considerente că "lucrările de edificare a drumurilor de incintă și a gardurilor exced obiectului acestui contract... " adică a Contractului x/24.04.2013 din care face parte și anexa 1 care cuprinde proiectul și autorizațiile obținute pentru construcția instalație fotovoltaice ridicată de la sol, la cheie și în funcțiune..., a nesocotit dispozițiile contractului de antrepriză, pentru că în speță nu s-a făcut un proiect separat pentru aceste lucrări și nu a fost obținută nicio altă autorizație astfel cum prevede legea.

Mai arată recurenta că,în considerentele deciziei se reține și faptul că oferta ce constituie Anexa 2 la contract nu cuprinde lucrări de drumuri și gard, dar după cum se poate observa nu există vreun deviz ofertă separat cum se face mai ales în cazul convențiilor nescrise.

În acest context, recurenta susține că în cazul în care s-ar fi reținut starea de fapt reală s-ar fi putut observa că prin modul de redactare a obiectului contractului coroborat cu faptul că proiectul și autorizațiile fac parte integrantă din contractul x/24.04.2013 și având în vedere ansamblul relațiilor dintre părți care s-au bazat în integralitate pe înțelegeri scrise, ar fi făcut neverosimil, pentru orice persoană obiectivă, ipoteza unei convenții nescrise.

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 decembrie 2020, reclamanta A. S.A., în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocă excepția nulității recursului, întrucât nu vizează critici de nelegalitate, ci exclusiv aspecte privind stabilirea situației de fapt și critici privind aprecierea acesteia, ceea ce este inadmisibil pe calea recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 februarie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu și s-a menționat posibilitatea acestora de a depune în scris un punct de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat intimatei-reclamante la 5 martie 2021, iar recurentei-pârâte la 9 martie 2021.

Prin punctul de vedere, depus la dosarul cauzei la 18 martie 2021, intimata-reclamantă a arătat că este de acord cu concluzia desprinsă din raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul de admitere a excepției nulității recursului.

La termenul din 22 aprilie 2021, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu s-a conformat exigențelor art. 489 C. proc. civ., neformulând critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, din considerentele hotărârii pronunțate și în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin faptul că aceasta nu a stabilit în mod corect situația de fapt, întrucât nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unor probe fundamentale.

În realitate, recurenta critică decizia atacată din perspectiva netemeiniciei acesteia susținând aspecte privind stabilirea situației de fapt și interpretarea pe care o dă instanța unor probe analizate în dosar și cu referire la interpretarea clauzelor contractuale.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, întrucât critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a administrat probele solicitate de aceasta, necesare stabilirii situației de fapt privește netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea acesteia.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel, făcând analiza apărărilor sale și a relațiilor contractuale dintre părți, face o interpretare eronată a art. 17 din contractul x/2013 ceea ce vizează nesocotirea principiului forței obligatorii a contractului, normă de drept material cuprinsă în art. 1270 alin. (1) C. civ., precum și a art. 1.272 din același Cod.

Așadar, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că recurenta nu critică, în realitate, lipsirea de efecte a contractului, ci modalitatea de interpretare a unor clauze contractuale, motiv care nu se încadrează în teza avută în vedere de dispozițiile art. 1.270 și 1.272 C. civ.

Astfel, această teză vizează aspectul în care instanța, deși constată care sunt efectele unui contract, refuză să le dea eficiență, iar nu situația în care, urmare a interpretării clauzelor contractuale, instanța ajunge la concluzia că acel contract nu produce efectele susținute de recurentă, iar această critică este o chestiune de netemeinicie, de interpretare a clauzelor contractuale, iar nu una de legalitate.

Așadar, simpla indicare a unui text de lege și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, în cauză, susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei atacate, astfel că, fără a face referiri la soluția apelului și fără a arăta în concret motivele de nelegalitate a deciziei atacate, instanța de recurs nu poate verifica legalitatea acesteia.

În această situație, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În aceste circumstanțe, se constată că, recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va admite excepția nulității, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 350 din 5 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 350 din 5 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.