ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 524/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 15/13.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a respins cererea arbitrală a reclamantei A. S.A. și a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.A., astfel că:

- a obligat reclamanta-pârâtă reconvențională la plata sumei de 1.801.396,94 RON reprezentând penalități calculate pentru întârzierea înregistrată față de termenul de finalizare a lucrărilor convenit conform contractului nr. x/AP/17.10.2012;

- a obligat reclamanta pârâtă reconvențională la plata cheltuielilor de arbitrare în sumă de 8.121 RON.

Împotriva hotărârii și încheierilor arbitrale mai sus menționate reclamanta A. S.A. a formulat acțiune în anulare, prin care a solicitat anularea hotărârii și încheierilor atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului arbitral, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) teza l C. proc. civ., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin sentința civilă nr. 1 din 12.01.2021 a respins ca nefondată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., împotriva sentinței arbitrale nr. 15/13.07.2020, a încheierii din 06.05.2019 și a încheierii din 21.01.2020, toate pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, în dosar nr. x/2017.

La data de 22 martie 2021, recurenta A. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva sentinței civile nr. 1 din 12.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea primei instanțe este nemotivată în parte, intrucât nu a motivat soluția pronunțată, deoarece nu a expus un considerent propriu cu privire la motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe de altă parte nu a analizat argumentele recurentei în susținerea motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se reproșează instanței de apel că a copiat susținerile intimatei B. referitoare la legalitatea constituirii tribunalului arbitral, fără să explice considerentul pentru care înțelege să-și însușească tale quale aceste argumente.

Analizând hotărârea recurată, se reține că aceasta nu respectă exigențele unei motivări în acord cu criteriul legal stabilit de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece pe de o parte nu sunt prezentate argumente proprii ale instanței în motivarea soluției referitoare la constituirea în mod legal a tribunalului arbitral, iar pe de cealaltă parte, instanța nu explică de ce a copiat integral argumentele pe care pârâta le-a formulat prin întâmpinare.

Sub un alt aspect, se critică decizia instanței de apel, întrucât prima instanță nu a arătat în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care sunt dispozițiile legale invocate de recurentă prin cererea în anulare formulată sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Curtea de Apel Timișoara nu a analizat absolut deloc argumentele esențiale anterior expuse, nici dispozițiile legale citate, respectiv de ce anume se impune înlăturarea lor, consecința fiind menținerea sentinței și a încheierilor atacate, pronunțate de către o instanță arbitrală neconstituită în conformitate cu convenția arbitrală.

De asemenea, Curtea de Apel Timișoara nu a înțeles să analizeze fără vreo explicație nici susținerile recurentei, potrivit cărora în cadrul litigiului arbitral supus analizei a fost consolidat dreptul recurentei de a desemna un arbitru care nu se afla pe lista Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie și Agricultură Timiș, în condițiile în care numirea domnului C. în calitate de arbitru a fost acceptată pentru soluționarea dos. 71/2017, deși acesta era înscris pe lista arbitrilor Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București fără a fi fost înscris și pe lista Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Timiș.

Mai mult decât atât, prima instanță a ignorat argumentele aduse de recurentă referitoare la practica aproape unanimă de la nivelul curților de arbitraj județene din România, în sensul de a accepta necondiționat părților numirea arbitrului desemnat să soluționeze litigiul, atât timp cât sunt înscriși pe listele Curții de Arbitraj de pe lângă CCI a României.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta subliniază că nici în ceea ce privește motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. referitor la încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, prima instanță nu a motivat soluția pentru care se impune respingerea acesteia.

Or, în aceste condiții, din sentința recurată lipsesc cu desăvârșire motivele pentru care au fost înlăturate toate susținerile recurentei și nici nu rezultă modul în care instanța a înțeles să aplice prevederile legale la situația de față.

Prin urmare, în speță, motivarea sentinței recurate nu corespunde exigențelor unei motivări corespunzătoare, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării și în consecință, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context este mai mult decât evident că nici nu se poate efectua un control judiciar corespunzător de către instanța superioară cu privire la actul de justiție întocmit în cauză, prin intermediul sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în cauză.

În concluzie, hotărârea recurată este vădit nemotivată din această perspectivă, drept pentru care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. teza I este incident în speță, impunându-se casarea sentinței pronunțată în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că sentința recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, prin acțiunea în anulare, recurenta a formulat critici împotriva sentinței arbitrale nr. 15/13.07.2020, încheierii din 06.05.2019 și încheierii din 21.01.2020 sub aspectul încălcării dispozițiilor imperative ale legii - motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. cu ocazia pronunțării acestora de către tribunalul arbitral nelegal constituit.

Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta arată că a indicat în mod expres dispozițiile legale imperative care au fost încălcate cu ocazia tranșării diferendului și anume art. 1350 și art. 1531 C. civ.

A arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale pentru recuperarea costurilor aferente, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 12.4 din contractul încheiat între părți.

Cu toate acestea, prima instanță a reținut că deși recurenta invocase încălcarea dispozițiilor art. 1351 C. civ. referitoare la forța majoră și cazul fortuit, în realitate ar fi vorba de o eroare materială în redactarea acțiunii, câtă vreme printre motivele invocate nu s-a pretins existența unui caz fortuit sau de forță majoră.

În aceste sens, recurenta invederează instanței de control judiciar faptul că a invocat dispozițiile art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, iar nu dispozițiile art. 1351 C. civ. referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere.

Tribunalul arbitral a reținut în mod nelegal faptul că tribunalul arbitral a reținut faptul că recurenta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretențiile deduse judecății, întrucât a fost deja întocmit procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor, iar cu ocazia întocmirii situației finale, aceste pretenții nu ar fi fost menționate, aceste considerente fiind bazate pe o aplicare și interpretare eronată a dispozițiilor imperative ale legii, respectiv art. 1350 C. civ.

În aceste condiții este de necontestat dreptul recurentei de a fi reparat prejudiciul suferit, în contextul în care acesta este imputabil beneficiarului, având în vedere faptul că lucrările aferente proiectului dedus judecății au fost finalizate cu succes, la data de 10.08.2017 fiind încheiat procesul-verbal de recepție finală și atât prin situația de lucrări finală, cât și scrisoarea de descărcare, recurenta a indicat faptul că suma de 29.884.903,15 RON reprezintă prețul datorat antreprenorului potrivit prevederilor contractului.

În raport de prevederile contractuale precitate și modul de soluționare a revendicărilor aferente străzilor Mureș, Polonă și D., recurenta a înțeles să nu includă contravaloarea acestor materiale în situația de lucrări finală și în scrisoarea de descărcare, respectând astfel modul de soluționare a inginerului, care este obligatoriu pentru părți până când intervine o revizuire în cadrul arbitrajului, prin aplicarea subclauzei 20.

În ceea ce privește argumentele dezvoltate pe larg de către recurentă referitoare la soluționarea cererii reconvenționale prin sentința arbitrală cu încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri și dispozițiilor imperative ale legii, prima instanță reține că aceste critici vizează modul în care instanța a interpretat și aplicat clauzele contractuale la starea de fapt stabilită prin probele administrate.

S-a criticat faptul că instanța arbitrală a nesocotit dispozițiile art. 1413 alin. (1) și art. 1411 alin. (2) C. civ. și a făcut o aplicare greșită a acestora la cauza dedusă judecății.

Prevederile transpuse în contractul dedus judecății au atât o reglementare contractuală cât și una legală prin H.G. nr. 1405/2010 fiind aprobată utilizarea condițiilor de contract pentru echipamente și construcții, inclusiv proiectare, prevăzute în Anexa 1 și a condițiilor de contract pentru construcții clădiri și lucrări inginerești proiectate de către beneficiar.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 1405/2010 trebuie respectată întocmai, cererea beneficiarului impunându-se a fi formulată de îndată, în mod explicit și să fie însoțită de documente doveditoare.

O interpretare contrară ar permite beneficiarului discreția de a alege dacă semnalează sau nu un anumit eveniment sine die eventual până la data unui diferend născut ca urmare a pretențiilor părții adverse, cum s-a întâmplat de fapt și în speță.

Or crearea unei situații mai favorabile beneficiarului, tocmai prin nerespectarea unei obligații contractuale, constituie o inechitate care încalcă principiul echilibrului contractual a cărei natură legală este dată de H.G nr. 1405/2010.

Astfel, instanța a aplicat greșit dispozițiile imperative ale legii, apreciind că beneficiarul avea posibilitatea formulării sine die a pretențiilor pe care contractul le impunea să le solicite imediat, încălcând beneficiul termenului pe care legea îl recunoaște în favoarea debitorului obligației.

Analiza tribunalului arbitral validat de instanța de fond încalcă regulile imperative stabilite de lege în această materie, pornind de la interpretarea fundamentată pe considerente de echitate, deși părțile nu au fost interpelate și evident nu și-au manifestat acordul expres în acest sens, iar mecanismul aplicat este discriminatoriu și aduce atingere echilibrului contractual, punând antreprenorul într-o situație inegală și dezavantajoasă.

Astfel, se susține că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile imperative ale art. 601 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că litigiul arbitral nu poate fi soluționat în echitate dacă părțile nu sunt de acord.

Instanța a procedat contrar voinței părților, în condițiile în care ceea ce prezintă relevanță în contextul analizării penalităților este momentul de la care acestea încep să curgă, respectiv momentul prevăzut în actul adițional nr. x pentru finalizarea lucrărilor 30.04.2015 și momentul la care beneficiarul a formulat revendicarea 01.08.2016.

Manifestarea de voință a părților în sensul prelungirii duratei de execuție care a intervenit ulterior este irelevantă, deoarece penalitățile se datorează de la momentul finalizării efective a lucrărilor, acesta fiind totodată și momentul de la care începea să curgă termenul în care beneficiarul trebuia să înainteze revendicarea cu privire la penalități pentru presupusele întârzieri.

Prin urmare, formalitatea modificării cerută de clauza 2.5 din Contract nu a fost îndeplinită în timp util și prin urmare, beneficiarul a pierdut dreptul de a mai ridica orice pretenții în această privință.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, art. 1536 C. civ. prevede executarea cu întârziere a unei obligații contractuale, or instanța în mod greșit a reținut că recurenta deține culpă pentru întârzierea finalizării lucrărilor, consecința fiind acordarea nelegală de penalități.

Recunoscând dreptul recurentei la prelungirea duratei de execuție a lucrărilor astfel cum a fost formulată prin cererea de arbitrare, efectul juridic al acestei împrejurări rezidă în constatarea faptului că recurenta și-a executat obligațiile contractuale în conformitate cu prevederile contractuale, ipoteză care infirmă posibilitatea acordării unor eventuale penalități, pentru simplul fapt că nu există o executare cu întârziere.

În acest context, obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere reprezintă o soluție a instanței dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, care prevăd o dublă condiție pentru acordarea penalităților, care însă nu era îndeplinită în cauză.

Cu alte cuvinte, tribunalul a procedat în mod nelegal la determinarea numărului zilelor de întârziere prin raportare la predarea Cărții Tehnice a Construcției pe suport electronic pentru fiecare stradă-obiect al contractului, acest moment fiind luat drept reper ca urmare a unei judecăți efectate în echitate, ceea ce contravine voinței părților și dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel, modul de calcul al penalităților adoptat de instanță este eronat, fiind efectuat exclusiv în echitate. Pretinsele penalități de întârziere trebuiau eventual calculate pentru perioada cuprinsă între data de 30.04.2015 și data de 05.06.2015.

Prin urmare, susține recurenta că în contextul în care lucrările au fost finalizate la datele menționate în procesele-verbale de recepție calitativă a structurii rutiere, determinarea numărului zilelor de întârziere prin raportare la alte date este vădit eronată.

Ca atare, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Curtea de Apel Timișoara ignorând la rândul său argumentele și dispozițiile legale anterior arătate.

Pentru toate aceste considerente, solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea în tot a sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii de anulare a sentinței arbitrale, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

La data de 11 iunie 2021, intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta A. S.A. și a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul recurentei A. S.A., ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea primei instanțe este nemotivată în parte, întrucât pe de o parte nu a expus niciun considerente propriu cu privire la motivul de anulare a hotărârii arbitrale referitor la art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe de altă parte nu a analizat argumentele sale referitoare la motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În esență, referitor la incidența dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. se invocă nesoluționarea în mod real a cauzei, raportat la preluarea argumentelor pârâtei din întâmpinare și lipsa motivelor pentru care se impune respingerea argumentelor și dispozițiilor legale invocate de reclamantă.

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico- juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Așadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiție.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, obligația instanței de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât privește pretinsa parțială nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă și preluarea argumentelor pârâtei, cu privire la incidența dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în sensul de a motiva dacă tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, se reține că acest argument nu poate fi reproșat curții de apel din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.

Instanța care a soluționat acțiunea în anulare a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia (pagina 15 din hotărâre) și a arătat foarte clar și detaliat, și întemeiat în drept, de ce susținerile reclamantei nu încalcă dispozițiile art. 618 C. proc. civ. (pag. 15, 16, 17 din hotărâre).

Curtea de Apel Timișoara a analizat coroborat prevederile clauzei compromisorii inserată la pct. 20.9 din Contractul nr. x/AP/17.10.2012 și art. 4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, considerentele acestei regăsindu-se la pagina 15 din hotărâre.

Curtea de Apel a analizat motivele recurentei-reclamante privind legalitatea propunerii unor alți arbitri decât cei înscriși în lisat Curții de Arbitraj, în conformitate cu clauzele contractuale.

De asemenea, au fost analizate criticile reclamantei referitoare la inexistența vreunui caza de incompatibilitate în privința d-lui E. sau a dl. F., prin exprimarea raționamentul propriu al instanței și prin valorificarea argumentelor pârâtei privind inadmisibilitatea examinării în cadrul acțiunii în anulare a încheierii prin care s-a încuviințat recuzarea dl. E.. Au fost examinate și criticile recurentei-reclamante legate de încheierea din 21.01.2020 a instanței arbitrale prin care s-a refuzat a se lua act de numirea în calitate de membru a dl. F..

Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Se reține că sentința recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire desemnarea în calitate de arbitru a unor persoane care nu figurau în lista de arbitri ai Curții de Arbitraj, și deci care nu întruneau cerințele procedurale pentru a face parte din tribunalul arbitral, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar și neechivoc, pe de o parte, la susținerile ambelor părți și la prevederile contractuale și la Regulamentul Curții de Arbitraj.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul acțiunii în anulare a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către reclamantă în susținerea acțiunii sale în anulare, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamanta a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanța de recurs nu poate reține critica recurentei-reclamante potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde motivele în raport cu incidența dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în acest sens, în opinia recurentei, motivarea fiind succintă, în două paragrafe, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentei-reclamante în privința argumentelor care au stat la baza soluției de respingere a acțiunii în anulare, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanței în privința problemelor de drept în discuție.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea supusă examinării în speță.

Criticile recurentei-reclamante nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea curții de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată de instanța care a soluționat acțiunea în anulare, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că din analiza memoriului de recurs acesta poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor de drept material încălcate, respectiv art. 1350 și art. 1531 C. civ.

Nemulțumirea recurentei-reclamante vizează faptul că instanța de apel nu a reținut ca fiind incidente dispozițiile reglementate de art. 1350 și art. 1531 C. civ. privind compensarea valorilor materialelor neutilizate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în faptul că nu permite instanței cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalității, din perspectiva motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Întrucât acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, instanța nu procedează în cadrul acestei acțiuni la o reevaluare și interpretare a probelor administrate, ci doar la verificarea legalității hotărârii arbitrale din perspectiva dispozițiilor art. 608 C. proc. civ. care prevede motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desființată, astfel încât, la rândul său, instanța de recurs prin prisma motivelor de recurs, nu poate analiza decât legalitatea hotărârii recurate, în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., cu care a fost învestită prin acțiunea în anulare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, curtea de apel a efectuat un judicios examen de legalitate, din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ., constatând că nu este incident în cauză acest motiv de anulare al hotărârii arbitrale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 489 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția curții de apel, reiterând motivele acțiunii în anulare, în sensul că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale pentru recuperarea costurilor aferente, fiind incidentă ipoteza prevăzută la art. 12.4 din contract, raportat la dispozițiile art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul de a obține repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile limitative ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., a constatat că nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege.

Curtea de apel a reținut că în realitate, criticile se refereau la schimbarea soluțiilor tehnice pe parcursul derulării contractului, care au generat întârzieri în executarea lucrărilor și la evaluarea și aprecierea clauzelor contractuale de la art. 14.12 și 14.14 din contract, încercându-se să se repună în discuție chestiunile care țin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile juridice dintre părți, precum și probatoriile administrate, precum și dezlegările date de instanța arbitrală în fapt și în drept, fără a fi cazul unei încălcări a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Modalitatea în care instanța arbitrală a interpretat voința părților materializată prin convenția obligatorie între părți și a stabilit răspunderea contractuală s-a apreciat în mod corect că nu se încadrează în ipotezele limitative ale motivului acțiunii în anulare de care s-a prevalat recurenta-reclamantă.

În acest sens, raporturile contractuale dintre părți, guvernate de principiul libertății de voință, vizează raporturi de ordin privat reglementate prin norme supletive, de la care părțile pot deroga, criticile aduse de recurenta-reclamantă nefiind înscrise în ipoteza încălcării dispozițiilor legale imperative, nefiind incidente dispozițiile de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai criticat soluția curții de apel referitor la modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale, susținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1413 alin. (1) și art. 1411 alin. (2) C. civ.

Contrar opiniei recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, prin acțiunea în anulare, recurenta-reclamantă s-a limitat la invocarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., expunând situația de fapt și făcând trimitere la probele administrate și la modul de aplicare a clauzelor contractuale, fără a motiva în ce constă încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri, ori a dispozițiilor imperative ale legii, prin pronunțarea hotărârii arbitrale.

În speță, evocând în mod formal dispoziții legale, urmărește, prin argumentele expuse, să schimbe hotărârea atacată.

Faptul că recurenta-reclamantă nu este mulțumită de soluția pronunțată, nu are relevanță juridică din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., această împrejurare neputând genera o rejudecare în fond a litigiului de către o instanță superioară.

Ca atare, argumentele expuse de recurentă, referitoare la situația de fapt și modul de interpretare a probelor administrate în cauză, nu pot face obiectul analizei în recurs, în această cale extraordinară de atac verificându-se exclusiv legalitatea hotărârii.

Ultima critică adusă sentinței recurate se referă la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 601 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că litigiul arbitral nu poate fi soluționat în echitate decât dacă părțile sunt de acord.

Critica este nefondată. Litigiul arbitral a fost soluționat în baza dispozițiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., în baza normelor de drept și a clauzelor contractuale și a probelor administrate în cauză, cu luarea în considerare a principiului echității.

Urmările date de principiul echității sunt cele care se referă la urmări pe care buna-credință poate să le pretindă în executarea contractului, ca obligație accesorie față de cele principale stabilite în contract.

Dispoziția reținută de tribunalul arbitral în ceea ce privește executarea contractelor nu se confundă cu soluționarea în echitate a litigiului arbitral, care presupune o evaluare a litigiului și a pretențiilor exclusiv din perspectiva echității în raporturile civile sau comerciale.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2022.