ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1701/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față:

Prin sentința arbitrală nr. 62/02.11.2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția nulității absolute parțiale a contractului nr. x/AP/22.03.2013; a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii de arbitrare precizate; a fost respinsă, în tot, cererea de arbitrare precizată, formulată de către reclamanta-pârâtă reconvențională, SOCIETATEA "A." S.A., lider al Asocierii A. S.A. - lider, B. – asociat; a fost admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă reconvențională, SOCIETATEA "C." S.A. și a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională să-i plătească pârâtei-reclamante reconvenționale, cu titlu de penalități de întârziere, suma de 155.966,39 RON; a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională să îi plătească pârâtei-reclamante reconvenționale cheltuieli de arbitraj, în sumă totală de 3.081,65 RON, reprezentând o parte din taxa de arbitraj.

De asemenea, a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională să îi plătească domnului arbitru dr. D., în contul IBAN x, deschis la E., sucursala Drobeta, suma de 8.550 RON, cu titlu de cheltuieli de deplasare și hrană.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta S.C. A. S.A. prin care a solicitat schimbarea acestei sentințe, în sensul admiterii acțiunii arbitrale.

Prin sentința civilă nr. 2/27.03.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 62/02.11.2018, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâtei C. S.A., fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia nr. 2529 pronunțată la data de 9 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2 din 27 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. A casat sentința civilă nr. 2 din 27 martie 2019 și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 11/PI din 18 mai 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A., împotriva sentinței arbitrale nr. 62/02.11.2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Agricultură și Industrie Timiș în dosarul nr. x/2017 având ca obiect pretenții.

Împotriva sentinței civile nr. 11/PI din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a Il-a Civilă, recurenta S.C. A. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, cu consecința casării sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara în vederea soluționării pe fond a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale și obligarea C. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susținut greșita încadrare de către Curtea de Apel a prevederilor contractuale -Sub-Clauza 4.26- ca nefiind o încălcare a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/1995 și ale H.G. nr. 273/1994.

Astfel, deși Curtea de Apel constată în mod corect că dispozițiile imperative indicate de A. sunt atât imperative, cât și de ordine publică, conducând la analiza pe fond a acțiunii în anulare în temeiul prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h), instanța conchide în sensul că "obligația trasată de legiuitor în sarcina investitorului - aceea de a întocmi cartea tehnică a imobilului - nu este o obligate intuituu personae, care trebuie îndeplinită de investitorul însuși și numai de către acesta."

Interpretarea Curții de Apel ca neexistând niciun impediment pentru transferul obligației de întocmire a Cărții Construcției către un alt subiect de drept este greșită, chiar prevederea legală cuprinzând o astfel de incompatibilitate implicită.

Raționamentul curții în sensul că nu ar exista o interdicție/incompatibilitate legală ca investitorul să nu realizeze el însuși această obligație, dar mai mult decât atât, un astfel de transfer al obligației nu ar determina și transferul responsabilității pentru îndeplinirea respectivei obligații, conține o contradicție, în sensul că însăși norma legală cuprinde o interdicție inerentă în plasarea acestei răspunderi în sarcina altei persoane, fiind un principiu al dreptului contravențional conform căruia, similar dreptului penal, răspunderea contravențională este una personală și, în consecință, răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligații legale nu poate fi transferată unei alte persoane.

Dacă acceptăm faptul că obligația de întocmire a cărții tehnice este una imperativă, acest caracter se reflectă în mod nediferențiat atât în privința laturii active a raportului juridic (dreptul de a pretinde întocmirea), cât și a laturii pasive (obligația de a asigura întocmirea).

Curtea de Apel procedează la o scindare nejustificată a caracterului raportului juridic consta în obligația legală de întocmire a cărții tehnice, arătând că, deși aceasta are caracter imperativ, aferent sferei ordinii publice, stabilirea posibilității externalizării acestei obligații către antreprenor nu mai ține de același caracter imperativ al raportului juridic care a născut obligația.

Raționamentul este eronat, pentru mai multe argumente:, "externalizarea" obligației de întocmire a cărții tehnice a construcției nu este posibilă, pentru că s-ar externaliza însăși răspunderea; cel mai important element în analiză este faptul că răspunderea pentru întocmirea cărții tehnice a construcției este una contravențională (art. 35 și art. 36 din Legea nr. 10/1995), atunci când nu este sancționată prin norme penale, când devine, evident, o răspundere penală. Principiile dreptului nu permit și nu pot nici măcar virtual permite vreodată transferul răspunderii contravenționale sau penale. Tocmai de aceea, clauza art. 4.26 reprezintă mijlocul ilicit prin care investitorul C. a extemaiizat răspunderea aferentă, fiind incidente dispozițiile art. 1.237 C. civ.; întocmirea cărții tehnice a construcției rămâne în sarcina C./Proiectantului F. (acesta din urmă fiind un terț de care C. este ținut să răspundă, față de recurentă), iar antreprenorul A. nu își putea asuma în mod legal obligația de a realiza cartea construcției și de a preda Inginerului documentele cărții construcției, întrucât: a) activitățile legate de proiectare sunt pe riscul și în răspunderea C., în calitatea sa de investitor/beneficiar, conform art. 17.3 lit. g) din CGC; b) prevederile art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995 stabilesc răspunderea proiectanților la întocmirea cărții tehnice.

Așadar, răspunderea și, implicit, obligația de a întocmi Cartea Tehnică aparține Investitorului, care o realizează cu sprijinul Proiectantului, această răspundere și, în consecință, nici obligația neputând a fi transferată la Antreprenor, fără a se încălca dispozițiile legale imperative anterior citate.

Recurenta a susținut, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce privește respingerea cererii în privința altor norme legale indicate ca fiind încălcate și față de care a fost argumentat caracterul imperativ.

Curtea de Apel nu a analizat deloc criticile privind încălcarea și a altor norme imperative, indicate ca atare în cuprinsul acțiunii în anulare și care nu se referă și nu au în vedere regimul cărții tehnice a construcției, ci alte aspecte.

Recurenta a susținut că a ridicat problema încălcării regulilor privind exonerarea sa de răspundere pentru fapta unui terț, pentru care C. răspunde, și anume proiectantul F.. Mai exact, s-a atras răspunderea sa contractuală față de C. pentru o faptă proprie a C. (sau pentru care tocmai C. răspunde). Arată recurenta că a fost încadrată această critică în dispozițiile legale ale 1.352 C. civ., art. 36 pct. I lit. d) și g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995.

Argumentând această critică de legalitate, recurenta arată ca a tins la demonstrarea faptului că existența unei obligații anterioare și precedente, în sarcina F., raportat la art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995, nu poate conduce la angajarea răspunderii sale pentru întârzierea produsă.

Caracterul imperativ al acestei norme derivă din faptul că părțile contractante nu ar putea deroga, în sensul de a stabili totuși existența unei răspunderi în sarcina A., și în ipoteza faptei culpabile a acestui terț, pentru că acest terț este ținut a răspunde contractual și legal față de C..

Or, acesta ar fi echivalentul unei fraude, întrucât creditorul și-ar genera (încuraja) un prejudiciu prin fapta proprie, determinând acest prejudiciu prin fapta terțului, pentru care, conform Contractului, C. răspunde.

În acest context, se ridică inclusiv problema neadministrării unui probatoriu solicitat în fața Curții de Apel, respins de instanță, și anume aceea a depunerii de către C. a contractului încheiat cu F., pentru o examinare probatorie a întinderii atribuțiilor acestuia, în calitate de Proiectant.

Dispozițiile art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995 stabilesc răspunderea și a proiectanților la întocmirea cărții tehnice, prin urmare, existența obligații este reglementată de lege. Întinderea și modul de conformare față de aceasta, ca standard și exigență probatorie, rezultă din contractul încheiat între C. și F./contract la care C. s-a referit în cadrul actelor procedurale arbitrale.

Mai mult, contează și statuările hotărârii arbitrale, care a reținut existența unei culpe a proiectantului F. în raport de modalitatea de întocmire și gestionare a proiectului.

Apoi, recurenta arată că a adus critici de nelegalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor privind regulile răspunderii civile contractuale, din perspectiva existenței unei culpe în executare și suportarea prejudiciilor de către partea în culpă, fără regres față de cealaltă parte, ca sancțiune de la care părțile nu au derogat și nici nu puteau să deroge.

Din această perspectivă, textele normative invocate au fost cele ale art. 1.350 C. civ., 1.530 - art. 1.531 C. civ. și au vizat nelegala respingere a costurilor aferente prelungirii Duratei de Execuție. În esență, criticile au fost structurate astfel: premisa de bază a acceptării, cel puțin, a existenței a 363 de zile de întârziere, din partea Beneficiarului, astfel cum s-a stabilit de părți în Actul adițional nr. x; atât în cuprinsul Modului de soluționare nr. 11926/28.06.2016, cât și al celui având nr. 11931/29.06.2016, s-a confirmat pe deplin îndreptățirea A. la prelungirea duratei de execuție; legătura de cauzalitate stabilită în aceste moduri de soluționare, necontestată deloc de către C., este una directă și clară. Or, culpa exclusivă a unei părți determină răspunderea acesteia pentru daunele provocate, ca principiu de aplicare a răspunderii civile, fără posibilitatea de a obține un avantaj din acest fapt. Aceleași critici au fost invocate, mutatis mutandis, și din perspectiva respingerii pretenției constând în profitul nerealizat.

Niciuna dintre criticile expuse în cele ce preced nu a fost analizată de către Curtea de Apel și nici măcar problema inadmisibilității acestora nu a fost analizată.

A mai susținut recurenta că a adus critici de nelegalitate privind greșita respingere a costurilor aferente refacerii celor trei foraje, privind greșita respingere a pretenției constând în profitul nerealizat, față de faptul prelungirii duratei de execuție cu o perioadă de (cel puțin) 363 de zile, acceptată ca atare prin Actul adițional nr. 3.

Cu toate acestea, Curtea de Apel nu a analizat aceste critici, considerând că sunt exclusiv critici privind fondul cauzei.

Critica de legalitate a hotărârii atacate, formulată în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează respingerea cererii de administrare a unui probatoriu considerat relevant, în măsură a demonstra existența unei încălcări din partea C. a unei norme imperative, precum și intenția acesteia în asumarea unei astfel de încălcări.

A arătat că prin cererea depusă la dosar și reiterată la 11.05.2021, a solicitat obligarea pârâtei C. să depună o achiziție publică de servicii de proiectare încheiat cu proiectantul F., în cadrul proiectului "Extinderea și modernizarea sistemului de alimentare cu apă și canalizare în județul Timiș", cerere ce a fost respinsă de instanța de judecată cu motivarea că "excede limitelor în care poate fi analizată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale".

Recurenta a susținut că, deși a argumentat relevanța în probatoriu depunerii acestui înscris, Curtea de Apel nu a încuviințat administrarea probatoriului solicitat.

Prin această neîncuviințare a administrării probatoriului solicitat, instanța nici nu a putut verifica dacă a existat sau nu o încălcare a dispozițiilor imperative privind regimul juridic al cărții tehnice a construcției, pentru faptul că nu putea determina în sarcina cui a fost stabilită, la nivel contractual, obligația în sine.

Această obligație nu îi putea fi imputată, pentru a putea verifica, ulterior, în ce măsură o astfel de imputare era sau nu concordantă cu norma legală imperativă, atât timp cât, benevol, C. ar fi stabilit un conținut potențial identic sau parțial (dar cu o executare anterioară în timp) în sarcina proiectantului contractat de C..

În acest punct, a menționat recurenta, administrarea probei era necesară, având valențe juridice importante, raportat la cea de-a doua parte a construcției raționamentelor sale în temeiul acțiunii arbitrate.

Intimata S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate sentința atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Prima instanță a concluzionat că motivele invocate prin acțiunea în anulare nu se integrau dispozițiilor de strictă interpretare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., recurenta având în vedere, de fapt, modul în care instanța arbitrală a analizat materialul probator administrat în cauză și l-a valorificat în cadrul procedurii arbitrale, din punctul de vedere al determinării caracterului juridic al normelor legale referitoare la obligația de întocmire a cărții tehnice a construcției.

Curtea de apel a apreciat că excede limitelor în care poate fi analizată acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, solicitarea recurentei de suplimentare a probatoriului cu proba cu înscrisuri în dovedirea obligației legale a investitorului de a întocmi cartea tehnică a imobilului.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor procesului civil, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanța de fond este suverană în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

În realitate, recurenta este nemulțumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate, or, criticile care vizează conținutul probelor sunt critici de netemeinicie.

Or, pentru a putea fi apreciate ca pertinente criticile de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să demonstreze că, într-adevăr, criticile sale pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

În același sens, Înalta Curte reține că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege și care sunt reglementate exclusiv și exhaustiv prin art. 608 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi extinse, prin analogie la alte situații, după cum nu pot repune în discuție aspecte de temeinicie, așa cum pretinde recurenta prin memoriul de recurs.

În consecință, nefiind cazul unor încălcări ale principiilor procesului civil, curtea de apel, prin respingerea cererii de administrare a unui probatoriu suplimentar nu a provocat recurentei nicio vătămare procesuală, de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce privește criticile privind încălcarea și a altor norme imperative, indicate în cuprinsul acțiunii în anulare.

Or, în rejudecare, curtea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., a constatat că numai o parte din motivele și argumentele reliefate de reclamantă în acțiune pot fi analizate ca motive de anulare a hotărârii arbitrale, respectiv cele privind pretinsa încălcare de către instanța arbitrală a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/1995 și ale H.G. nr. 273/1994, cu ocazia examinării excepției de nulitate absolută parțială a contractului dintre părți, cu referire expresă la clauza de la pct. 4.26 din contract.

Astfel, s-a reținut că, deși se subsumează formal exigențelor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., motivele reclamantei nu sunt fondate deoarece hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică și nici dispozițiile imperative ale legii, explicând în continuarea raționamentului juridic motivele pentru care nu toate aspectele invocate de parte pot fi analizate din perspectiva motivului invocat în acțiunea în anulare.

Curtea de apel a reținut că celelalte motive și critici ale reclamantei privesc fondul litigiului și modul de interpretare a probațiunii administrate precum și a clauzelor contractuale, putând fi examinate numai în măsura în care, anulată fiind hotărârea arbitrală, instanța de drept comun ar deveni competentă a soluționa pe fond cererea principală a reclamantei și cererea reconvențională a pârâtei.

Motivele de desființare a hotărârii arbitrale așa cum sunt reglementate procedural nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectului soluționării fondului litigiului, ci exprimă caracterul de judecată în primă și ultimă instanță pe care îl are arbitrajul în actuala reglementare.

În contextul arătat, concluzia care se impune este aceea că acțiunea în anulare are un caracter restrictiv, întrucât nu permite decât analiza limitată a hotărârii arbitrale atacate.

Interpretarea prevederilor contractuale și constatările tribunalului arbitral referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acțiunii în anulare, cu atât mai puțin prin exercitarea căii de atac a recursului.

Acțiunea arbitrală constituie o opțiune a părților și nu o obligație, prin urmare, părțile decid dacă se adresează arbitrajului sau instanței statale. În măsura în care alegerea este a părților, acestea trebuie să se supună consecințelor juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituții, inclusiv condițiilor care permit desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare care sunt restrictive și nu permit rejudecarea fondului de către instanța statală decât dacă, motivele de desființare a hotărârii arbitrale analizate prin prisma dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. (a-i) se dovedesc a fi întemeiate.

Prin urmare, promovarea acțiunii în anulare nu provoacă de principiu o rejudecare a fondului litigiului, criticile privind îndreptățirea recurentei la repararea prejudiciului prin plata costurilor suplimentare, încălcarea dispozițiilor imperative privind inadmisibilitatea obținerii unui beneficiu prin invocarea propriei culpe, nelegalitatea soluției conform căreia în cuprinsul prețurilor unitare plătite Antreprenorului ar fi incluse și cheltuielile din perioada de întârziere, nelegalitatea respingerii solicitării Antreprenorului de a primi costurile de refacere a împrejmuirilor, nelegalitatea respingerii solicitării de a primi profitul nerealizat, fiind susțineri ce privesc fondul cauzei, motivele invocate neconstituind motive de desființare a hotărârii arbitrale, astfel cum sunt acestea exhaustiv enumerate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, respectând aceste caracteristici ale acțiunii în anulare arbitrale, Curtea de Apel a analizat motivele de desființare invocate, considerentele instanței fiind în deplină concordanță cu soluția adoptată.

Hotărârea arbitrală, ca și hotărârea judecătorească (art. 425 alin. (1) C. proc. civ.) trebuie să reprezinte sinteza procedurii arbitrale și a raționamentelor logico-juridice, iar simpla nemulțumire a recurentei cu privire la argumentele tribunalului arbitral, nu va putea fi reținută, întrucât criticile invocate reprezintă în realitate un pretext pentru a repune în discuție judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Or, în acest context nu se poate vorbi de o neanalizare a criticilor formulate de reclamantă prin acțiunea în anulare, instanța răspunzând tuturor acestor critici în raport de modalitatea în care partea a înțeles să le expună.

Așa fiind, nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii, împrejurarea că prima instanță nu a analizat toate susținerile formulate de autoarea prezentului demers judiciar prin acțiunea în anulare, întrucât din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a avut în vedere argumentele reclamantei astfel cum au fost enunțate, din perspectiva criticilor aduse sentinței arbitrale, și nu raportat la fondul litigiului.

În prezenta cale de atac, reclamanta a susținut incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie însă analizat prin prisma motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare dacă "încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii".

Argumentat și legal motivat, s-a stabilit în mod corect că hotărârea pronunțată de instanța arbitrală nu încalcă nici ordinea publică, nici vreo dispoziție legală imperativă, ci doar interpretează voința părților exprimată în clauza de la art. 4.26 din contract, în concordanță cu dispozițiile art. 22 lit. g) din Legea nr. 10/1995 și ale art. 37 alin. (2) din H.G. nr. 273/1994.

De reținut este faptul că Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, așa cum a fost invocată de recurentă în demonstrarea încălcării dispozițiilor imperative ale legii, prevede la art. 17 alin. (2): "Cartea tehnică a construcției cuprinde documentația privind proiectarea, documentația privind execuția, documentația privind recepția și documentația privind urmărirea comportării în exploatare și intervenții asupra construcției, se întocmește prin grija investitorului și se predă proprietarului construcției, astfel: documentația privind proiectarea și documentația privind execuția, la recepția la terminarea lucrărilor, iar documentația privind recepția, precum și documentația privind urmărirea comportării în exploatare și intervenții asupra construcției la recepția finală a lucrărilor de construcții."

H.G. nr. 273/12994 prin care s-a aprobat Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, cuprinde aceleași dispoziții în art. 37 alin. (2): "Cartea tehnică se întocmește prin grija investitorului și se predă proprietarului construcției astfel:

a) documentația privind proiectarea actualizată la data recepției la terminarea lucrărilor și documentația privind execuția, la recepția la terminarea lucrărilor;

b) documentația privind recepția, precum și documentația privind urmărirea comportării în exploatare și intervenții asupra construcției, la recepția finală a lucrărilor de construcții."

Curtea de apel a constatat, în mod corect, că deși normele invocate sunt atât imperative, cât și de ordine publică, obligația trasată de legiuitor în sarcina investitorului, respectiv aceea de a întocmi cartea tehnică a imobilului, nu este o obligație intuituu personae, care trebuie îndeplinită de investitorul însuși și numai de către acesta.

Prin urmare, în absența unui asemenea caracter personal al obligației legale instituită de lege, stabilirea pe cale contractuală a posibilității externalizării obligației de întocmire a cărții tehnice, către antreprenor, nu încalcă nicio dispoziție legală imperativă sau de ordine publică.

Astfel, deși potrivit prevederilor art. 21 lit. g) din Legea nr. 10/1995, C. S.A., în calitate de investitor, avea între obligațiile principale referitoare la calitatea construcțiilor întocmirea cărții tehnice a construcției, acesta are posibilitatea de a transfera altui subiect de drept, în virtutea relațiilor contractuale, sarcina realizării acestei obligații; față de beneficiarul-proprietar însă, în virtutea legii, investitorul va fi pe deplin responsabil de întocmirea și predarea la termen, cu conținutul prevăzut de lege, a cărții tehnice.

Curtea de apel a motivat legal de ce nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și a apreciat că hotărârea arbitrală cuprinde, în considerente, motivele pentru soluția adoptată, iar faptul că aceste constatări ale curții de apel, întemeiate pe dispozițiile legale incidente în speță, nu concordă cu susținerile recurentei nu este de natură să determine reformarea unei decizii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 11/PI din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 11/PI din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2022.