ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2038/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, a solicitat și contravaloarea tuturor cheltuielilor arbitrale generate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 550 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.949 și următoarele C. civ., precum și prevederile contractului încheiat între părți.

Prin întâmpinare pârâta a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii, ca fiind introdusă față de o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a solicitat exonerarea de la plata oricărei sume pretinse sau care ar putea fi pretinsă de reclamantă, întrucât, potrivit intenției concordante a pârâtei și a societății D. S.R.L., părți ale acordului de asociere nr. 2264 din 7 decembrie 2012, dar și a beneficiarului, respectiv reclamanta B. S.A., execuția lucrărilor aferente acordului contractual nr. x/AP din 5 aprilie 2013, privind obiectivul de investiții Făget, a fost în responsabilitatea exclusivă a societății D. S.R.L.

Totodată, pârâta a depus, la aceeași dată, și cerere reconvențională, solicitând, în ceea ce privește pretențiile sale, constatarea rezilierii contractului de asociere intervenit între C. S.A. și D. S.R.L., din culpa exclusivă a acesteia din urmă, cu consecința exonerării de orice răspundere cu privire la modul de execuție a acordului contractual nr. x/AP din 5 aprilie 2013; în situația în care se va considera că are legitimare procesuală, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 312.085,34 RON, reprezentând costuri asociate prelungirilor duratei de execuție.

Referitor la sumele pretinse de reclamantă, pârâta a solicitat, în principal, exonerarea acesteia de la plata penalităților, în sumă de 1.417.351,95 RON; în subsidiar, reducerea acestui cuantum la suma de 61.092,46 RON și compensarea creanței reclamantei, în valoare de 61.092,46 RON, din creanța pârâtei, în sumă de 312.085,34 RON, rezultând o diferență de 250.992,88 RON, la plata căreia urmează a fi obligată reclamanta.

La 30 august 2019, pârâta a depus o cerere prin care a renunțat la petitul privind constatarea rezilierii contractului de asociere intervenit între C. S.A. și D. S.R.L., și a recalificat acest capăt de cerere ca fiind o apărare de fond, solicitând ca argumentele invocate să fie analizate odată cu întâmpinarea.

Prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2018, instanța arbitrală a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a disjuns cererea de arbitrare în privința societății D. S.R.L. și a respins cererea de suspendare a arbitrării.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 36.690,73 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitraj, reprezentând 28.750,73 RON, taxă de arbitraj, 3.000 RON, onorariu expert judiciar E. și 4.940 RON, onorariu expert judiciar F., precum și la plata către dl. arbitru dr. G. a sumei de 7.500 RON, cheltuieli de transport.

Cererea de lămurire a sentinței arbitrale, formulată de pârâtă, a fost respinsă prin sentința arbitrală nr. 19 din 9 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și A., ca inadmisibilă.

În acest sens, a arătat că, în privința întregului raport obligațional, indivizibil prin unicitatea prestației și a persoanei care a efectuat-o, prin raportare la necesitatea examinării raportului litigios, nu este posibilă disjungerea și suspendarea/încetarea doar în raport cu C. S.A., execuția efectivă aparținând D. S.R.L., aspect statuat sub efectul prezumției de putere a lucrului judecat prin sentința judecătorului-sindic nr. 333 din 18 martie 2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 546 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara.

Apoi, a mai arătat că, anularea hotărârii arbitrare, în tot, se impune și ca urmare a constatării încălcării dispozițiilor art. 1.448 alin. (2) C. civ. și pierderii efectului subrogării, prin constatarea în acest sens de către judecătorul-sindic a neînscrierii reclamantei la masa credală a D. S.R.L.

Pârâta a mai solicitat și anularea încheierilor din 5 august 2020 și 2 noiembrie 2020, ca urmare a încălcării dreptului la apărare, prin respingerea obiectivelor la raportul de expertiză tehnică, solicitate în scopul demonstrării uzanțelor dintre părți, ca izvoare de drept, în temeiul art. 1 C. civ., precum și anularea hotărârii arbitrale pentru încălcarea art. 1.270 C. civ., respectiv art. 1.541 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. civ., prin raportare la sub-clauza 8.7 din anexa la ofertă, greșita aplicare a clauzei penale și încălcarea dispozițiilor imperative privind reducerea cuantumului penalității, în contextul în care nu a fost avut în vedere faptul că obligația principală, la care s-a raportat procentul stabilit pentru clauza penală, a fost executată deja în cea mai mare parte, anterior datei la care a fost executată și ultima obligație din partea antreprenorului.

S-a mai solicitat și anularea încheierii din 19 septembrie 2018, pârâta susținând că aceasta nu este motivată, reținându-se sintetic doar că cererea de suspendare a arbitrării litigiului nu este fondată, având în vedere calitatea pe care pârâta o are în contractul încheiat cu reclamanta, precum și în raport cu pârâta S.C. D. S.R.L., aceea de debitor principal, respectiv de lider al asocierii dintre cele două pârâte.

În drept, au fost invocate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. raportate la art. 75 alin. (1) teza finală și art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu cele ale art. 1.447 alin. (2) ultima teză, art. 1.448 alin. (2), art. 1.456 alin. (2), art. 1.459 și art. 1.541 C. civ. raportate la art. 435 C. proc. civ.

Pârâta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri judecătorești, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea rejudecării acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, cu obligarea reclamantei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva respingerii cererii de administrare a unui probatoriu considerat relevant, în măsură a demonstra existența unei încălcări din partea B. S.A. a normelor imperative, fără ca această obligație să fie conjunctă sau indivizibilă, deoarece rezultă din două acte juridice diferite, a căror întindere însă nu se cunoaște.

În opinia recurentei, B. S.A. nu se poate îndrepta împotriva C. pentru executarea obligației aparținând unui alt subiect de drept, într-o componentă a cărei întindere nu este cunoscută și pe care reclamanta refuză să o expună.

De asemenea, a mai susținut că pentru lămurirea acestui aspect, instanța de control judiciar trebuia să încuviințeze administrarea probatoriului propus, care era esențial soluționării cauzei. Prin această neîncuviințare a administrării probatoriului solicitat, în accepțiunea recurentei, instanța nu a putut verifica dacă a existat sau nu o încălcare a dispozițiilor imperative privind regimul juridic al obligației, pentru faptul că nu putea determina în sarcina cui a fost stabilită, la nivel contractual, obligația în sine.

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a precizat că, în speță, considerentele privind fondul pretențiilor formulate prin acțiunea arbitrală au fost reținute de instanță cu încălcarea normelor de drept procesual prevăzute la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. care reglementează limitele judecății, raportat și la prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a învederat că a învestit instanța de judecată și cu verificarea soluției pronunțate de tribunalul arbitral asupra excepției autorității de lucru judecat - dosar nr. x/2017, prin sentința civilă definitivă nr. 546 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara.

Astfel, s-a arătat că în mod greșit instanța a procedat la analizarea pe fond a raporturilor juridice dintre părți, reținând în considerente aspecte care depășesc obiectul acțiunii, astfel cum acesta a fost fixat și limitat de părți, nesocotindu-se principiul disponibilității.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată este doar aparent motivată, în realitate, fiind preluate întocmai argumentele expuse de intimată în cuprinsul concluziilor scrise depuse în fața tribunalului arbitral și a Curții de Apel, fără a efectua o analiză proprie și fără a-i cerceta apărările. Astfel, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vizează împrejurarea că prin sentința recurată instanța a aplicat greșit prevederile art. 430 - 431 C. proc. civ. recunoscând efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute și dezlegate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, prin sentința civilă definitivă nr. 546 din 24 iunie 2019.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanța de recurs nu poate analiza pentru prima dată în calea extraordinară de atac dacă sunt îndeplinite elementele puterii de lucru judecat sau efectele sale asupra hotărârii ce face obiectul acțiunii în anulare, deoarece prima instanță, Curtea a omis să analizeze lucrul judecat, ca o prezumție legală absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, astfel cum este reglementată de C. civ. sau ca o excepție de fond, peremptorie și absolută, conform C. proc. civ.

Totodată, s-a mai învederat că instanța a omis să analizeze aspectul referitor la suspendarea soluționării acțiunii în anulare, față de debitoarea D. S.R.L., conform Legii nr. 85/2014, text de lege prin care legiuitorul a urmărit ca realizarea tuturor creanțelor împotriva unui debitor să aibă loc în cadrul procedurii colective a insolvenței. În accepțiunea recurentei, prima instanță avea obligația să verifice dacă reclamanta arbitrală - intimată în cadrul acțiunii în anulare - mai justifică vreun interes în cadrul procedurii judiciare de a obține și a conserva un titlu ce îi constată o creanță stinsă prin efectul legii.

Recurenta critică refuzul primei instanțe de a analiza apărarea relativă la incidența puterii de lucru judecat a sentinței civile a judecătorului-sindic nr. 333/18.03.2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 546/24.06.2019 a Curții de Apel Timișoara.

A arătat că instituția puterii de lucru judecat poate fi invocată, conform prevederile art. 432 C. proc. civ., chiar înaintea instanțelor de recurs, întrucât este vorba de o instituție de ordine publică, destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice și să dea eficiență întregii activități judiciare.

De asemenea, recurenta a criticat examinarea sumară realizată de către Curtea de Apel Timișoara cu privire la argumentele pe care le-a formulat, încălcându-se astfel dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ., care reprezintă un principiu constituțional, consacrat în art. 24 din Constituția României, fiind nesocotite totodată și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, precum și alin. (6) care dispune că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Recurenta a mai susținut că a fost încălcat și art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Din această perspectivă, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecința analizării de către instanță a acțiunii în anulare în limitele stabilite prin acțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. Totodată, respectarea garanțiilor date de art. 6.1 din CEDO, impune instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților.

S-a arătat că recurenta a dovedit împrejurarea că prin hotărârea pronunțată instanța a recunoscut efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute și dezlegate în procedura insolvenței și în același timp prin hotărârea pronunțată instanța nu a recunoscut efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care au fost dezbătute și dezlegate în procedura insolvenței.

Prin urmare, în opinia recurentei, sentința atacată nu poate fi supusă exercitării controlului judiciar în privința criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 coroborate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării sentinței civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat maniera în care arbitrii și prima instanță de judecată au interpretat probele, precum raportul de expertiză efectuat în cauză ori declarația martorului, dar și sentința judecătorului-sindic.

În accepțiunea recurentei, instanțele anterioare au stabilit greșit situația de fapt. Astfel, C. S.A. și-a construit argumentele referitoare la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 1.270 și a art. 1.541 alin. (1) lit. a), alin. (3) C. civ., prin raportare la sub-clauza 8.7 din Anexa la Ofertă, textelor de lege dându-li-se o interpretare greșită, instanțele aplicând greșit însăși norma de drept material.

Astfel, au fost aplicate și interpretate greșit prevederile dispozițiilor art. 1.459 C. civ. ce reglementează solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, și cele ale dispozițiilor 1.352 C. civ., art. 36 pct. I lit. d) și g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995.

Prin întâmpinarea depusă la 4 martie 2022, intimata-reclamantă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimata a susținut că argumentația adusă de recurentă în susținerea motivelor de nelegalitate subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. reprezintă critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esență, susținerile din acțiunea în anulare.

În accepțiunea acesteia, prin argumentația adusă în susținerea cererii sale, recurenta urmărește, în realitate, o reexaminare pe fond a litigiului, prin reanalizarea unor prevederi legale dispozitive și prin stabilirea unei alte situații de fapt.

La 25 martie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de partea adversă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la limitele controlului de legalitate ce urmează a se exercita în cauză, că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o hotărâre judecătorească prin care a fost soluționată o acțiune în anulare a unei hotărârii arbitrale.

Înalta Curte reține că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Apoi, trebuie menționat că efectuarea controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale presupune verificarea conformității hotărârii arbitrale cu convenția arbitrală, precum și cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 575 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, niciunul dintre motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ. nu privește controlul temeiniciei hotărârii arbitrale sub aspectul soluționării fondului litigiului arbitral.

Mai departe, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488, menționat mai sus.

Or, în cauză, după o amplă expunere a situației de fapt și a modului de desfășurarea a raporturilor contractuale, inclusiv a modului de derulare a procesului arbitral pe aspecte de fond, cu prezentarea și analizarea probelor administrate, recurenta a formulat critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cea mai mare parte, argumentația adusă de recurentă în susținerea motivelor de recurs se constituie în critici de netemeinicie aduse hotărârii arbitrale și nu în critici de nelegalitate aduse sentinței ce face obiectul acestui recurs. Astfel, au fost reiterate susținerile din acțiunea în anulare, cu privire la respingerea obiectivelor propuse de parte pentru expertiza tehnică, acestea fiind apreciate de recurentă ca fiind necesare probării uzanțelor dintre părți, precum și cu privire la raporturile contractuale dintre societatea D. și recurenta din prezenta cauză, potrivit cărora executarea obligațiilor contractuale îi incumba exclusiv societății D., împrejurare care ar face imposibilă, în aprecierea recurentei, analiza în acest cadru procesual a calității prestațiilor executantului de fapt.

Or, neadministrarea probei cu expertiza judiciară de către instanța arbitrală este o critică ce vizează hotărârea arbitrală și nu sentința ce face obiectul prezentului recurs, astfel că încălcarea dreptului la apărare prin respingerea acestei probe vizează tot hotărârea arbitrală, instanța de control judecătoresc examinând modul în care au fost aplicate principiile de drept și dispozițiile legale de instanța arbitrală cu privire la acest aspect, concluzionând în sensul respectării lor. Recurenta nu a formulat critici de nelegalitate privitoare la aceste statuări ale instanței de control judecătoresc, susținând pe de o parte că instanța nu s-a pronunțat în mod concret pe acest aspect, iar pe de altă parte arătând doar că prin respingerea criticilor reclamantei instanța a refuzat să judece efectiv cauza.

Se cuvine a menționa că prin răspunsul la întâmpinare recurenta a solicitat ca instanța de recurs să analizeze exclusiv și cu prioritate aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, cu referire la dispozițiile imperative ale legii ce au fost indicate în cadrul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, arătând că toate referirile la probele administrate în fața instanței arbitrale și la situația de fapt sunt menite exclusiv să asigure un context criticilor de nelegalitate.

Înalta Curte mai constată că prin sentința recurată instanța s-a pronunțat exclusiv pe aspectul admisibilității acțiunii în anulare. Nefiind admisă acțiunea în anulare, curtea de apel nu s-a pronunțat în fond în limitele convenției arbitrale, în condițiile art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., astfel că nu a aplicat norme de drept substanțial situației de fapt deduse judecății și nici nu a dat o interpretare greșită vreunei norme de drept material corespunzătoare situației de fapt. Instanța de control judecătoresc s-a limitat la analiza respectării de către instanța arbitrală a normelor imperative și principiilor de drept și a constatat respectarea acestora. Astfel, criticile invocate în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse din considerentele expuse mai sus, așa cum vor fi detaliate în continuare.

Se reține că recurenta a criticat înlăturarea incidenței dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în privința întregului raport obligațional, curtea de apel calificând greșit aceste apărări ca fiind fundamentate pe aspecte de oportunitate și nu de legalitate.

În dezvoltarea acestui motiv, s-a arătat prin sentința civilă nr. 333/18.03.2019 pronunțată de judecătorul – sindic, rămasă definitivă prin decizia nr. 546/24.06.2019 a Curții de Apel Timișoara, s-a constatat că execuția efectivă a lucrărilor aferente contractului a aparținut societății D., astfel că era obligatoriu ca, pentru o bună administrare a justiției și a respectării garanțiilor procesuale esențiale, să fie soluționată cauza și în contradictoriu cu D., în calitate de prestator al lucrărilor considerate deficiente de către beneficiarul B., D. fiind singura parte care putea exhiba probatoriile privind conformitatea lucrărilor.

Aceste critici sunt nefondate.

Prioritar, trebuie menționat că reclamanta și-a exprimat nemulțumirea privitor la disjungerea cauzei față de debitoarea D. susținând că aceasta este executantul principal și cea care deține probele necesare stabilirii situației de fapt, criticând cadrul procesual stabilit de instanța arbitrală prin respingerea cererii de suspendare a judecății cu privire la reclamanta C., cerere fundamentată pe deschiderea procedurii de insolvență față de debitoarea D..

Examinând procedura desfășurată în fața instanței arbitrale, curtea a acceptat argumentul de oportunitate subliniat de către reclamanta C., conform căruia, în cazul raporturilor obligaționale complexe, o bună administrare a actului de justiție reclamă o rezolvare a tuturor diferendelor generate de acel raport juridic complex de către același organ jurisdicțional. Însă, verificând dispozițiile legale, instanța a constatat că art. 1443 și art. 1447 C. civ. prevăd posibilitatea unui creditor de a urmări exclusiv pe unul din debitorii obligați în solidar pentru întreaga datorie, creditorul putând cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.

Apoi, instanța a examinat și incidența dispozițiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de pre-insolvență și de insolvență, arătând că în art. 75 alin. (1) statuează în mod expres suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare ori a măsurilor de executare silită, îndreptate împotriva debitorului, din momentul deschiderii procedurii insolvenței față de acesta, însă în cuprinsul alin. (2) lit. b) stabilește că acțiunile judiciare împotriva codebitorilor și/sau a terților garanți nu sunt supuse suspendării de drept.

În urma acestei evaluări, a conchis instanța de control judecătoresc că aceste dispoziții legale combat fără echivoc susținerea reclamantei, conform căreia, dacă analiza prestației unui debitor trebuie realizată față de cel care a efectuat-o, iar acesta este în insolvență, ar opera o prorogare de competență în favoarea uneia și aceleași instanțe cu privire la întreg raportul juridic complex. Contrar susținerilor reclamantei C. S.A., s-a reținut că rațiunea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 este aceea de a nu bloca dreptul creditorului de a-și recupera creanța de la debitorul solidar care nu se află în insolvență, adică de a demara sau a putea continua acțiunea ori executarea silită declanșată împotriva acestuia dacă față de un alt debitor solidar s-a deschis procedura insolvenței.

Prin urmare, prima instanță a înlăturat susținerea reclamantei conform căreia hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau vreo dispoziție expresă și imperativă a legii din această perspectivă.

Se constată, de asemenea, că au fost analizate de curtea de apel și susținerile reclamantei C. S.A. referitoare la nerespectarea de către instanța arbitrală a dispozițiilor legale privitoare la solidaritatea acesteia cu debitoarea D. și la extinderea analizei răspunderii civile cu privire la această debitoare și s-a stabilit în mod judicios că nu a fost indicat niciun text legal sau vreun principiu general de drept care ar fi fost încălcat de către tribunalul arbitral prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2018, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a judecării litigiului arbitral față de C. ca efect al demarării procedurii insolvenței față de debitoarea D..

Înalta Curte, constatând că au fost analizate de curtea de apel alegațiile reclamantei privitoare la încălcarea de către instanța arbitrală a dispozițiilor imperative ale art. 1143, art. 1147 C. civ. și ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 și că acestea au fost înlăturate în temeiul normelor de drept menționate mai sus, va respinge argumentele vizând nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect ca fiind neîntemeiate.

Recurenta a mai criticat ca fiind nelegală interpretarea primei instanțe, conform căreia dreptul de regres al C. a fost deja asigurat prin demersurile realizate de aceasta, susținând că prevederile art. 2312 C. civ. permit regresul anticipat, respectiv subrogarea C. în toate drepturile B., numai în cazul în care aceasta ar fi ieșit din pasivitate și ar fi realizat propriile demersuri de înscriere a creanței la masa credală a D..

De asemenea, a mai arătat că se face confuzie între reglementarea creanțelor bugetare conform dreptului comun, Codul fiscal, respectiv reglementarea dată de Legea nr. 85/2074, aceasta din urmă fiind dreptul special aplicabil în cauză creditorilor înscriși și recunoscuți într-o procedură de insolventă. În consecință, prin subrogarea în drepturile B., în calitate de creditor bugetar recunoscut în cadrul procedurii insolvenței D., recurenta ar fi avut șanse mai ridicate de recuperare a prejudiciului cauzat.

Înalta Curte reamintește că motivele acțiunii în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că ele sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie. Ele vizează, în ansamblu, condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată prin convenția arbitrală și cauze de nelegalitate expres stabilite. Invocarea motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. presupune că hotărârea arbitrală nu satisface ea însăși exigențele legale.

Or, referitor la dreptul de regres, calitatea și natura creanței cu care s-ar fi înscris la masa credală a debitoarei D., reclamanta a arătat în acțiunea în anulare că prin neînscrierea la masa credală creditorul B. nu a conservat pentru reclamantă dreptul de a se înscrie la masa credală în aceeași poziție în tabelul de creanțe și nici natura creanței cu care se putea înscrie.

Nu rezultă însă din aceste critici cum încălcă hotărârea arbitrală dispoziții legale imperative în legătură cu acest aspect, reclamanta nefăcând precizări în acest sens, fapt reținut corect și de curtea de apel.

Cu toate acestea, analizând modul de aplicare a prevederilor imperative ale art. 1448 alin. (2) C. civ. prin hotărârea arbitrală, coroborate cu dispozițiile art. 1459 C. civ., ce reglementează solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, prima instanță a arătat că nu au fost încălcate norme imperative de drept prin hotărârea arbitrală, întrucât, chiar dacă față de creditorul comun codebitorii își păstrează această calitate, în raporturile dintre ei, cel în interesul exclusiv al căruia s-a contractat și s-a stipulat solidaritatea păstrează calitatea de debitor, în timp ce ceilalți codebitori dobândesc calitatea unor veritabili fidejusori. Aceștia se pot prevala, de dispozițiile legale ce reglementează efectele fideiusiunii între debitor și fideiusor. A concluzionat instanța că, astfel fiind, reclamanta era liberă să acționeze în limitele conferite de art. 2312 C. civ. privind regresul anticipat și, constatând starea de insolvabilitate a codebitorului D. pentru care a garantat, să promoveze un regres anticipat, adică să solicite înscrierea la masa credală a debitoarei, sub condiție suspensivă cât timp nu s-a făcut vreo plată, a întregii creanțe ce putea fi solicitată de către creditorul B. S.A. de la oricare dintre debitori. Instanța a constatat și faptul că reclamanta și-a conservat dreptul de regres, fapt rezultat din înscrierea creanței sale la masa credală a debitoarei D. sub condiția suspensivă a efectuării vreunei plăti către creditorul B. S.A.

În continuare, a reținut prima instanță că nu rezultă din criticile formulate de reclamantă cum încălcă hotărârea arbitrală dispoziții legale imperative în legătură cu natura creanței creditorului B., pentru putea fi incident cazul de anulare prev. de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ... Chiar și așa, instanța a prezentat motivele pentru care creanța acestui creditor este o creanță chirografară și nu bugetară.

Recurenta nu a combătut concluziile primei instanțe potrivit cărora nu au fost prezentate critici care se releve încălcarea dispozițiilor legale imperative în legătură cu conservarea dreptului de regres sau cu natura creanței, care să fie apte să ducă la admiterea acțiunii în anulare în condițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Motivele de recurs prezentate de recurentă vizează numai concluzia instanței rezultată din evaluarea efectelor juridice ale participării acestei părți în procedura de insolvență a debitoarei D. ca urmare a înscrierii la masa credală, în condițiile art. 2312 C. civ., precum și calificarea creanței ca nefiind bugetară. Aceste aspecte sunt însă subsidiare celor privitoare la identificarea motivelor de nelegalitate a hotărârii arbitrale, respectiv a dispozițiilor imperative ale legii încălcate prin hotărârea arbitrală.

Or, în lipsa formulării unor veritabile critici de nelegalitate a hotărârii arbitrale, care să releve încălcarea dispozițiilor legale imperative în legătură cu conservarea dreptului de regres sau cu natura creanței, în mod judicios a procedat instanța de control judiciar respingând susținerile reclamantei sub acest aspect.

În continuare, cu referire la critica privind anularea hotărârii arbitrale și a încheierilor de ședință din data de 05.08.2020 și 02.11.2020, ca urmare a încălcării dreptului la apărare, prin respingerea obiectivelor la raportul de expertiză tehnică, solicitate în scopul demonstrării uzanțelor dintre părți, ca izvor de drept, în temeiul art. 1 C. civ., recurenta a susținut, contrar aprecierii curții de apel, că încălcarea dreptului la apărare a produs efecte pe parcursul cauzei ducând la o încălcare a garanțiilor procesuale. A mai arătat că este incorectă reținerea instanței în sensul că proba uzanțelor se putea face prin alte mijloace de probă, nefiind necesară expertiza, întrucât domeniul în care au fost aplicate aceste uzanțe este unul foarte tehnic, fiind dificil de înțeles pe deplin. A conchis în sensul că numai un expert tehnic ar fi putut analiza evoluția a două contracte de antrepriză de construcții și constata similitudinea/identitatea dintre incidentele apărute în cele două proiecte, dar și modul diferit de gestionare a acestora de către inginer/beneficiar în cele două cauze.

Înalta Curte, examinând criticile redate mai sus constată că acestea nu vizează nelegalitatea sentinței recurate, recurenta expunându-și propria convingere cu privire la necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică pentru lămurirea pe deplin a situație de fapt privitoare la uzanțe, opinie care este contrară statuărilor instanței de control judecătoresc, pe care recurenta le apreciază a fi incorecte și nu nelegale. Aceasta nu prezintă nici un motiv de nelegalitate a sentinței recurate privitor la reținerea condițiilor legale de admisibilitate a probei cu expertiza și nici cu privire la modul de probare a uzanțelor. Aprecierile recurentei referitoare la utilitatea probării uzanțelor exced criticilor de nelegalitate.

În consecință, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate a sentinței recurate sub acest aspect, Înalta Curte reținând că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constată că susținerile recurentei expuse mai sus nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430- 431 C. proc. civ., prin recunoașterea puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute și dezlegate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, prin sentința civilă nr. 546/24.06.2019. Dezvoltând această critică, recurenta a susținut că s-a omis de către curtea de apel analizarea lucrului judecat, ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă sau ca excepție de fond, astfel că instanța de recurs nu poate analiza pentru prima dată aceste aspecte.

Se constată că dezvoltarea acestui motiv de recurs este neclară, fiind în contradicție cu susținerea aplicării greșite a dispozițiilor art. 430- 431 C. proc. civ., de vreme ce pe de o parte se invocă greșita recunoaștere a puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute și dezlegate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017 iar pe de altă parte se susține că instanța nu a analizat lucrul judecat, nici ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă și nici ca excepție de fond.

De asemenea, argumentele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs sunt în contradicție și cu cele subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În susținerea acestui din urmă motiv de casare, recurenta a precizat că au fost încălcate normele de drept procesual prevăzute la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întrucât a învestit instanța de judecată și cu verificarea soluției pronunțate de tribunalul arbitral asupra excepției autorității de lucru judecat față de soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 546/24 iunie 2019 de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2017, însă, instanța în mod greșit a procedat la analizarea pe fond a raporturilor juridice dintre părți.

Dincolo de caracterul contradictoriu al acestor motive, Înalta Curte constată că mai sus s-au precizat argumentele pentru care, referitor la dreptul de regres, calitatea și natura creanței cu care s-ar fi înscris la masa credală a debitoarei D., s-a reținut că reclamanta nu a formulat critici din care să rezulte cum încălcă hotărârea arbitrală dispozițiile legale imperative în legătură cu acest aspect.

Or, în măsura în care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în anulare, întrucât nu s-au identificat norme imperative care să fi fost încălcate prin hotărârea arbitrală, instanța de control judecătoresc în mod corect nu a procedat la verificarea criticilor reclamante vizând fondul pretențiilor, aplicând întocmai dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și ale art. 613 C. proc. civ.

Așa cum s-a precizat mai sus, aspectele privitoare la conservarea dreptului de regres, fapt rezultat din înscrierea creanței sale la masa credală a debitoarei D. sub condiție suspensivă, aspect consemnat în decizia civilă nr. 546/24 iunie 2019 de Curtea de Apel Timișoara, sunt subsidiare celor privitoare la identificarea motivelor de nelegalitate a hotărârii arbitrale, respectiv a dispozițiilor imperative ale legii încălcate prin hotărârea arbitrală, astfel că devin relevante numai în măsura în care ar fi fost admisă acțiunea în anulare și anulată hotărârea arbitrală.

Ultima critică formulată de recurentă vizează omisiunea instanței de control judecătoresc de a analiza excepția de neexecutare a contractului invocată în fața instanței arbitrale, cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 și ale art. 1541 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. civ., din perspectiva nelegalei aplicări a clauzei penale cât și a încălcării dispozițiilor legale privitoare la reducerea cuantumului penalităților, în contextul în care instanța nu a avut în vedere faptul că obligația principală a fost executată în cea mai mare parte.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta a precizat că din redarea criticilor luate în analiză de instanță, rezultă că nu au fost examinate trimiterile recurentei la prevederile art. 1.270 C. civ. în legătură cu înlăturarea de către tribunalul arbitral a înțelegerii părților privind clauza alternativă de aplicare a clauzei penale, stabilită la sub-clauza 8.7 din Anexa la Ofertă. Arată că prevederile art. 1.541 C. civ. reprezentau un alt temei pe care recurenta l-a invocat, însă instanța s-a pronunțat numai asupra acestuia. A mai precizat recurenta că instanța arbitrală a înlăturat înțelegerea părților manifestată prin clauza penală alternativă și a ales ea însăși, contrar voinței părților, o modalitate de calcul a penalităților pe care părțile nu au convenit-o ca fiind aplicabilă.

Or, deși ignorarea prevederilor imperative stabilite prin convenția părților atrage anularea hotărârii arbitrale în temeiul prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h), Curtea de Apel Timișoara nu s-a pronunțat pe aceste critici esențiale invocate în acțiunea în anulare.

Aceste critici ale recurentei care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate și vor fi respinse din următoarele considerente:

Prin acțiunea în anulare, la punctul H, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., prin raportare la sub- clauza 8.7 din Anexa la Ofertă, susținând greșita aplicare a clauzei penale și încălcarea dispozițiilor imperative privind reducerea cuantumului clauzei penale în contextul în care obligația principală era deja executată în mare parte. A criticat reclamanta concluziile instanței arbitrale în sensul că lucrările recunoscute de inginer în Certificate Interimare de Plată emise anterior datei scadente, au fost acceptate ca obligații îndeplinite de către reclamantă numai în măsura în care gradul de realizare al întregului contract este de 100%, ignorându-se solicitarea de reducere a penalităților.

După prezentarea modului concret în care au fost calculate penalitățile, reclamanta a arătat că instanța arbitrală a încălcat prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., ignorând situația de fapt, respectiv lucrările parțial executate și datele diferite de finalizare a lucrărilor. De asemenea, a susținut că au fost ignorate și prevederile contractuale potrivit cărora calculul penalităților trebuia să respecte formula 0,1% pe zi din valoarea obligațiilor neîndeplinite la data scadenței, arătând că instanța arbitrală nu a luat în considerare proporția în care lucrările au fost deja efectuate de antreprenor, precum și datele diferite de finalizare a execuției lucrărilor, în pofida solicitărilor reclamantei de reducere a penalităților potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. Reclamanta a mai criticat metoda de clacul a penalităților, arătând că tribunalul arbitral trebuia să individualizeze fiecare obligație în parte și să calculeze penalități raportate la fiecare întârziere, după care să însumeze penalitățile fiecărei obligații.

Din cele expuse mai sus, rezultă că reclamanta a criticat prin acțiunea în anulare refuzul instanței arbitrale de a reduce penalitățile, potrivit 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., și nu aplicarea greșită a unei clauze contractuale, proporția în care au fost executate lucrările fiind menționată pentru a argumenta temeinicia cererii sale de reducere a penalităților în condițiile art. 1541 C. civ.

În aceste limite, corect a analizat instanța de control judecătoresc legalitatea hotărârii arbitrale prin prisma aplicării dispozițiilor art. 1270 C. civ. rap. la art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. la cererea reclamantei de reducere a penalităților. De altfel, aspectele referitoare la proporția în care au fost executate în concret lucrările, la stabilirea datei de finalizare a fiecărei lucrări și modul efectiv de calculare și însumare a penalităților nu vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, fiind aspecte de fapt, stabilite de instanța arbitrală pe baza evaluării probelor administrate în cauză, care nu intră în sfera de control a instanței sesizată cu acțiunea în anulare.

Constatând că reclamanta nu a criticat prin acțiunea în anulare aplicarea greșită a art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., în loc de aplicarea clauzei contractuale referitoare la cuantumul penalităților, așa cum încearcă aceasta să sugereze în răspunsul la întâmpinare formulat în recurs, ci că reclamanta a solicitat reducerea penalităților potrivit dispozițiilor art. 1541 C. civ. coroborate cu prevederile contractuale, prin luarea în considerare a procentului de lucrări executate, Înalta Curte constată că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate și le va respinge.

Recurenta a criticat și argumentul primei instanțe potrivit căruia, dispoziția art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. care permite instanței să reducă penalitatea nu este nici imperativă și nici ocrotitoare a ordinii publice, de vreme ce urmărește protejarea interesului privat al uneia din părțile contractante, astfel că nu se încadrează în ipoteza art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., neputând atrage anularea hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea criticii, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că norma imperativă nu trebuie să fie de ordine publică, această cerință nefiind impusă de legiuitor, scopul normei imperative putând viza și protejarea ordinii private, astfel că în mod greșit instanța nu a analizat aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. de către instanța arbitrală.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. Așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate redate mai sus, instanța a reținut că dispoziția cuprinsă în art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. nu este o normă imperativă și nici o normă de ordine publică, neîncadrându-se în niciuna dintre cele două ipoteze alternative prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C .proc.civ. Argumentând de ce nu este o normă care vizează ordinea publică, instanța a reținut că se urmărește protejarea interesului privat al uneia din părțile contractante, considerent care este corect, întrucât norma de drept este de ordine publică dacă depășește cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând și un interes general, public.

Prin urmare, instanța nu a impus ca norma imperativă să vizeze și ordinea publică, ci a arătat că norma în discuție nu vizează nici ordinea publică și nici nu este o normă imperativă.

Recurentul a mai criticat hotărârea primei instanțe invocând nemotivarea corespunzătoare a acesteia, motiv încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenta a susținut că nu au fost precizate argumentele pentru care nu a fost analizată incidența în cauză a altor norme legale imperative indicate în cuprinsul acțiunii în anulare. În acest sens a indicat dispozițiile art. 1352 C. civ., art. 36 pct. I și II din Legea nr. 10/1995.

Înalta Curte constată netemeinicia acestui motiv de recurs, față de limitele învestirii instanței stabilite de reclamantă prin acțiunea în anulare. Astfel, din cuprinsul acesteia nu rezultă formularea vreunei critici de nelegalitate a hotărârii arbitrale fundamentată pe dispozițiile art. 1352 C. civ., art. 36 pct. I și II din Legea nr. 10/1995.

De altfel, se remarcă faptul că prin memoriul de recurs, recurenta a invocat omisso medio și alte temeiuri de drept (fila x), neprecizate în acțiunea în anulare, susținând că prima instanță nu a verificat problemele dezvoltate din perspectiva încadrării acestora în criticile de legalitate subsumate regimului juridic al acțiunii în anulare, indicând o serie de norme juridice. Aceste critici nu pot fi analizate de instanța de recurs, excedând limitelor controlului de legalitate a hotărârii recurate.

A mai susținut recurenta nemotivarea sentinței recurate și din perspectiva neanalizării opiniei separate din hotărârea arbitrală. Această critică este, de asemenea, neîntemeiată întrucât controlul de legalitate se limitează la evaluarea considerentelor decizorii care susțin hotărârea arbitrală, argumentele menționate în opinia separată nefiind apte de a conduce la soluționarea cauzei.

Critica invocată în susținerea motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care vizează nepronunțarea în privința administrării probatoriului, nu poate face obiectul analizei în recurs, întrucât, prin sentința recurată, instanța s-a pronunțat exclusiv pe aspectul admisibilității acțiunii în anulare. De altfel, motivat de aceleași considerente, nu pot face obiectul analizei nici criticile invocate în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum deja s-a arătat mai sus.

În consecință, constatând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2022.