ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș în data de 09.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIȘ, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.000 EURO, cu titlu de prejudiciu/beneficiu nerealizat (lucrum cessans), derivat din convențiile profesionale: Contractul cadru de prestări servicii nr. x/13.03.2017 și Contractul de proiectare nr. x/04.04.2017 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, respingerea cererii ca inadmisibilă, prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 396/PI din 22 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtă și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului Ordinul Arhitecților din România, a fost obligată reclamanta la cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 690/A/7.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 396/PI/22 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 690/A/17.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs A. S.R.L. și ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiș.

Prin cererea de recurs, recurenta A. S.R.L. a arătat că din dispozitivul hotărârii lipsește orice mențiune cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cu toate că în practicaua deciziei se reține depunerea de către ambele părți litigante a documentelor ce atestă efectuarea acestora.

La 9 martie 2022 recurenta A. S.R.L. a depus la Curtea de Apel Timișoara cerere de retragere a recursului declarat împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Prin rezoluția din 10 martie 2022 cererea de retragere a recursului declarat împotriva deciziei 690/A din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost înaintată împreună cu recursul la Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât nu sunt întrunite exigențele art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiș după expunerea situației de fapt a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că terțul vătămat printr-un act administrativ are deschisă calea unei acțiuni civile în despăgubiri. În acest sens, recurentul arată că din dispozițiile legale prevăzute de art. 52 alin. (1) din Constituție și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 rezultă că deși A. nu era destinatara actului administrativ, în măsura în care a fost prejudiciată prin emiterea adresei de către Ordinul Arhitecților din România, aceasta avea atât dreptul cât și obligația de a formula o acțiune în temeiul Legii nr. 554/2004.

În susținerea afirmațiilor sale, recurentul a invocat și decizia nr. 2204 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, recurentul arată că în mod nelegal instanța de apel a reținut că art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu ar fi aplicabil în cauză, deoarece nu s-ar fi solicitat și anularea actului administrativ. Recurentul menționează că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant care guvernează, concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 1357 C. civ. (norma generală în materie de răspundere civilă delictuală) și art. 19 din Legea nr. 554/2004 (norma specială în materia răspunderii întemeiate pe un act administrativ).

Pe lângă argumentele arătate recurentul apreciază că decizia recurată încalcă inclusiv interpretarea generală și obligatorie realizată de instanța supremă prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, în sensul că instanța de apel a realizat o aplicare/interpretare greșită a art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În drept, recurentul a încadrat criticile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind pe de o parte că, pentru a fi incidente prevederile legii speciale, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar fi fost imperios necesară întrunirea exigențelor impuse de actul normativ menționat, exigențe care nu sunt îndeplinite, iar pe de altă parte, hotărârea nr. 16/CC din 4 martie 2021 pronunțată în regulatorul de competență a tranșat în mod definitiv tocmai chestiunea admisibilității acțiunii raportată la textul de lege aplicabil în speță.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare arătând că hotărârea nr. 16/2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a tranșat exclusiv problema instanței competente din punct de vedere material să judece acțiunea.

La data de 31 octombrie 2022 recurentul ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiș a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv: art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității terțului vătămat printr-un act administrativ anulat să formuleze o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun sau, dimpotrivă acesta are posibilitatea de a opta între o acțiune întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 și o acțiune întemeiată pe dreptul comun?

În motivarea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unor probleme de drept, recurentul arată că cererea este admisibilă fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 519 C. proc. civ., iar punctul său de vedere este acela că, în situația în care despăgubirile solicitate sunt consecința unui act administrativ între terțul prejudiciat prin acel act administrativ și emitent s-a născut un raport juridic de drept administrativ în cadrul căruia terțul ar avea dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ competente pentru a solicita anularea acelui act și, repararea prejudiciului cauzat.

Recurentul mai arată că, chiar dacă terțul nu este destinatarul actului administrativ, acesta are atât dreptul cât și obligația de a formula o acțiune în temeiul Legii nr. 554/2004, și nu ar putea cere despăgubiri pe calea dreptului comun.

Prin notele scrise depuse A. S.R.L. a expus punctul de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile arătând că nu este îndeplinită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

De asemenea A. S.R.L. a arătat că chestiunea de drept nu este nouă, cu privire la această chestiune Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile invocate încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și apărările formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Examinând cererea de renunțare formulată de A. S.R.L., Înalta Curte reține că aceasta nu este formulată cu respectarea condiției impuse de art. 404 alin. (2) C. proc. civ., coroborată cu dispozițiile art. 463 alin. (1) și art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

Este adevărat că renunțarea la judecata recursului este una dintre formele de manifestare a principiului disponibilității, însă pentru a putea produce efecte aceasta trebuie să respecte condițiile impuse de dispozițiile legale, respectiv să fie formulată prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței, ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale. Or, cererea formulată de către A. S.R.L. prin reprezentant legal B. depusă la Curtea de Apel Timișoara nu îndeplinește exigențele impuse de art. 404 alin. (2), art. 463 alin. (1) și art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu sunt îndeplinite dispozițiile imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ. aplicabile și în recurs.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Susținerea generală a recurentei-reclamante în sensul că, din dispozitivul hotărârii lipsește orice mențiune cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cu toate că în practicaua deciziei se reține depunerea de către ambele părți litigante a documentelor ce atestă efectuarea acestora, nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanța de apel.

Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv: art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității terțului vătămat printr-un act administrativ anulat să formuleze o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun sau, dimpotrivă acesta are posibilitatea de a opta între o acțiune întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 și o acțiune întemeiată pe dreptul comun, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, este de menționat că, deși verificarea condițiilor de admisibilitate este un atribut al completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare – ca act procedural – nu a fost lăsată de legiuitor doar la dispoziția părților ci a fost instituită obligația completului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță de a argumenta concret punctul de vedere al completului prin care să argumenteze necesitatea mecanismului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 C. proc. civ., a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se impun a fi întrunite cumulativ, respectiv:

a) existența unei cauze aflată în curs de judecată, în ultimă instanță;

b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

c) ivirea unei chestiuni de drept a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea unui recurs aflat în curs de judecată urmează să pronunțe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Următoarele condiții impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură nu sunt îndeplinite.

Art. 519 C. proc. civ. nu definește noțiunea de "chestiune de drept", însă în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale.

În același timp problema de drept trebuie să fie una reală, iar nu aparentă să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinate pentru soluționarea pe fond a cauzei, instanța supremă apreciază că nu este necesară învestirea unui complet pentru dezlegarea unei probleme de drept, atât timp cât însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective este atributul exclusiv al instanței de judecată.

Într-o altă exprimare, stabilirea dacă terțul vătămat printr-un act administrativ anulat are deschisă sau nu calea unei acțiuni civile în despăgubiri întemeiate pe dreptul comun este atributul exclusiv al instanței de judecată.

În ceea ce privește cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept se constată că nici această condiție nu este îndeplinită din moment ce ambele părți invocă atât în cererea de recurs cât și în întâmpinare că Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent pentru soluționarea recursurilor în interesul legii – a pronunțat Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019.

În ceea ce privește cererea de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Această ipoteză se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege de drept material aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Critica recurentului-pârât referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sensul că din aceste dispoziții legale coroborate cu art. 52 alin. (1) din Constituție rezultă că între A. S.R.L. și ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiș s-a născut un raport juridic administrativ, nu va fi însușită de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Art. 52 alin. (1) din Constituție prevede că, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 " se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză deoarece, reclamanta nu a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător care să fi fost admisă.

Față de faptul că intimata-reclamantă nu a solicitat anularea actului administrativ nelegal, rezultă că între părțile litigante nu s-a născut un raport juridic administrativ și în consecință recurenta nu se poate prevala de dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc că reclamanta, și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 1357 C. civ.

Invocarea de către recurent a deciziei nr. 2204 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este relevantă în prezenta cauză având în vedere că în acea cauză s-a analizat un alt raport juridic, respectiv refuzul de emitere a unei hotărâri de Guvern și între alte părți litigante, C. S.A. și Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Trezorerie și Dotare Publică.

De asemenea, nu va fi însușită nici critica recurentului referitoare la reținerea instanței de apel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru alin. (3).

Din dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru a fi incidente prevederile speciale trebuie să existe o identitate între subiectul de drept administrativ, respectiv persoana căreia îi este adresat actul administrativ nelegal și care a solicitat anularea acestuia, pe de o parte, și persoana care solicită despăgubiri în temeiul art. 19 din lege, pe de altă parte.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât intimata-reclamantă A. S.R.L. nu este în situația în care, într-un litigiu anterior să fi solicitat anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, ci se află în situația în care nu a solicitat niciodată anularea actului administrativ.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că, litigiul anterior, înregistrat sub nr. x/2017 a avut loc între B., arhitectul lipsit de dreptul de semnătură și recurentul-pârât ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - Filiala Teritorială Timiș, intimata-reclamantă din prezenta cauză nefiind parte în acel dosar. Așadar, raportul juridic de drept administrativ a fost între recurentul-pârât și arhitectul B.. Așa cum rezultă din sentința civilă nr. 1301 din 25 septembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, instanța a anulat adresa nr. x/07.04.2017 și a obligat pârâtul să reacorde reclamantului B. dreptul de semnătură ca arhitect, cu consecința înregistrării proiectelor efectuate de acestea.

Față de cele arătate rezultă că, intimata-reclamantă nu a fost subiect de drept administrativ, iar obiectul demersului judiciar nu îl reprezintă anularea unui act administrativ, în consecință, temeiul juridic al acțiunii nu este răspunderea administrativ patrimonială, ci răspunderea civilă delictuală.

Într-o altă exprimare, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății vizează angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu răspunderea administrativ patrimonială, cadrul procesual în care urmează a fi soluționată este configurat de dreptul comun.

Referitor la critica recurentului în sensul că instanța de apel încalcă inclusiv interpretarea generală și obligatorie realizată de instanța supremă prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Din decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 rezultă că aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei identități între persoana care a solicitat anularea actului administrativ nelegal și subiectul de drept care a cerut despăgubiri în temeiul textului de lege respectiv. Elocvent în acest sens este paragraful 77 din decizie care menționează că "Cererea pentru despăgubiri pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat pentru că repararea pagubei persoanei vătămată este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..".

Din paragraful 77 din decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, rezultă dreptul reclamantului care a fost vătămat prin conduita nelegală a autorității publice de a solicita pe calea dreptului comun angajarea răspunderii civile delictuale în condițiile prevăzute de C. civ. în situația în care nu există identitate între persoana care a solicitat anularea actului administrativ nelegal și subiectul de drept care a cerut despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Față de cele arătate, Înalta Curte reține că decizia recurată nu încalcă decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 404 alin. (2), art. 463 alin. (1), art. 464 alin. (2), art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487, art. 519, art. 496, art. 497 C. proc. civ., va respinge cererea de renunțare la judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.; va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.; va respinge cererea formulată de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIȘ privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; va respinge recursul declarat de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIȘ împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de renunțare la judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Respinge cererea formulată de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIȘ privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât ORDINUL ARHITECȚILOR DIN ROMÂNIA - FILIALA TERITORIALĂ TIMIȘ împotriva deciziei nr. 690/A din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 8 februarie 2023.