ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1093/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 24.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. și Oficiul de Cadastru și C., să constate nulitatea actelor juridice civile, respectiv, a contractului de ipoteca încheiat de paratul B., în calitate de asociat, administrator si împrumutător, in nume propriu si ca reprezentant al S.C. A. S.R.L., în fata Biroului Individual Notarial D., având încheiere de autentificare nr. 5/07.01.2016, precum si e actelor subsecvente ca urmare a anularii actului inițial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), respectiv încheierea nr. 28416 din dosarul nr. x/02.02.2016 prin care s-a notat dreptul de ipotecă în favoarea paratului B., solicitând instanței ca, în urma probatoriului instrumentat, sa constate existenta cauzelor de nulitate a actelor juridice civile atacate si să desființeze actul juridic încheiat cu încălcarea cerințelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 907, art. 1179, art. 1246-1265, art. 2365, art. 70

1

și următoarele, art. 111 lit. f) din Legea nr. 31/1990.

La termenul de judecată din data de 20 mai 2019, instanța a admis excepția necompetenței procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civilă a Tribunalului Timiș la data de 04 iunie 2019, sub nr. de dosar x/2019

Prin sentința civilă nr. 4/PI/09 ianuarie 2020, pronunțată dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului de Cadastru și C., ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și:

- a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității încheierii de carte funciară nr. x emisă în dosarul nr. x/02.02.2016 a Oficiului de Cadastru și C.;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și Oficiul de Cadastru și C. și a constatat nulitatea contractului de ipotecă autentificat prin încheierea nr. 5/07.01.2016 emisă de Birou Individual Notarial D.;

- a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității încheierii de carte funciară nr. x emisă în dosarul nr. x/02.02.2016 a Oficiului de Cadastru și C., ca inadmisibilă;

- a obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 9.586,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. solicitând anularea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă și, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea intimatei reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 432/A din 06 octombrie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. și intimata Oficiul de Cadastru și C., împotriva sentinței civile nr. 4/09 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019, având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecința trimiterii spre rejudecare instanței de apel a prezentei cauze.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât au vizat sub un prim aspect excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința constatării nulității relative, respinsă de către instanța de fond, soluție menținută de către instanța de apel.

Recurentul-pârât citează dispozițiile art. 1248, art. 1249 alin. (2) și art. 2500, art. 2517 și art. 2523 C. civ. în susținerea ipotezei că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta a primit din partea OCPI Timiș încheierea cu privire la înscrierea ipotecii în cartea funciară, motiv pentru care a invocat recunoașterea acestui aspect până la predarea documentației contabile către noul administrator, respectiv până la data solicitării unei cereri de consultare a documentelor din arhiva ANCPI, ceea ce nesocotește realitatea faptică.

Faptul că asociatul E. a cunoscut personal aceste aspecte începând cu data de 20.12.2017, nu poate fi reținută a fi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Reclamanta avea obligația și posibilitatea introducerii prezentei acțiuni în termen de cel mult 3 ani începând cu momentul publicării contractului de ipotecă în cartea funciară.

Raportat la contractul de ipotecă, semnat la 07.01.2016 publicarea acestuia în cartea funciară a imobilului a avut loc la data de 02.02.2016 conform încheierii nr. 28416 emisă de OCPI Timișoara.

Recurentul solicită ca instanța să aibă în vcdere dispozițiile art. 21 din Legea nr. 7/1996 și art. 2346 C. civ., potrivit cărora data la care actele și faptele juridice devin opozabile terților este data înscrierii în registrele de publicitate.

În consecință, data limită pentru formularea prezentei acțiuni, apreciază recurentul că este 02.02.2019.

Sub al doilea aspect, criticile recurentului pârât vizează capacitatea de a contracta, apreciind că în mod greșit a reținut instanța de fond în sensul că în ipoteza în care administratorul nu a fost mandatat în conformitate cu dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, devin incidente dispozițiile de drept comun, în temeiul căreia nerespectarea formei autentice a mandatului acordat, face ca actul autentic încheiat să fie lovit de nulitate absolută.

Recurentul susține că reclamanta nu a adus nicio dovadă în ceea ce privește cauza ilicită și obiectul ilicit al contractului de ipotecă, prin acțiunile pârâtului nu a fost adus niciun prejudiciu societății sau asociațiilor cu atât mai mult cu cât F. a acceptat încheierea actului juridic în speță.

Raportat la capacitatea de a contracta, recurentul face trimitere la dispozițiile art. 1180 C. civ. și arată că a beneficiat de consimțământul asociaților prin prisma puterilor conferite de actul constitutiv.

În temeiul dispozițiilor art. 145 și art. 146 din Legea nr. 31/1990 și art. 101 din O.U.G. nr. 32/1997, recurentul arată aplicabilitatea acestora, din care rezultă că putea încheia actul de ipotecă și fără existența unei hotărâri a asociaților.

Față de toate aceste considerente solicită admiterea recursului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare în combaterea recursului, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conținând critici din perspectiva încălcării și aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material.

Sub un prim aspect, criticile recurentului vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamanta a primit din partea OCPI Timiș încheierea cu privire la înscrierea ipotecii în cartea funciară.

Recurentul reia aspectele care țin de încheierea contractului de ipotecă, iar în ceea ce privește încadrarea situației de fapt în critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2346 C. civ. raportat la art. 21 din Legea nr. 7/1996.

Se argumentează în sensul că potrivit cauzelor de nulitate relativă invocate și textelor legale anterior menționate, reclamanta avea obligația și posibilitatea introducerii prezentei acțiuni în termen de cel mult 3 ani, începând cu 02.02.2016.

Înalta Curte reține că soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în cauza de față are la bază dispozițiile art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ.

Astfel, prin acțiunea de față, reclamanta a invocat faptul că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 07.01.2016 de Biroul Individual Notarial D., respectiv capacitatea de contracta, comsimțământul părților, obiect și cauză licită a contractului precum și neîndeplinirea formei contractului impusă de legiuitor prin art. 2378 alin. (2) C. civ.

În consecință, instanțele devolutive au analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva invocării unor motive de nulitate relativă, altele decât violența, dolul sau eroarea, apreciind că prezenta acțiune a fost înregistrată anterior împlinirii termenului de prescripție.

Potrivit dispozițiilor art. 2529 alin. (1) lit, C. civ. civ., prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă, în celelalte cazuri, altele decât violența, dolul sau eroarea, din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

Această dispoziție legală, stabilește două termene alternative de la care începe să curgă prescripția extinctivă, anume momentul subiectiv al cunoașterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic.

Instanțele devolutive au procedat la calcularea termenului de prescripție în raport de momentul de la care reprezentantul legal al reclamantei a luat cunoștință de existența contractului de ipotecă ca urmare a formulării cererii pentru consultare de documente din arhiva ANCPI-PCPI Timiș.

Nu vor fi reținute criticile recurentului privind momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, în opinia sa, acesta fiind data publicării în cartea funciară a contractului de ipotecă conform încheierii nr. 28416/02.02.2016 emisă de Oficiul de Cadastru și C., întrucât la acea dată pârâtul nu avea interesul să solicite în numele societății, constatarea nulității contractului de ipotecă, recurentul garantând un împrumut pe care l-a acordat societății reclamante.

În ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, acestea reglementează opozabilitatea pe care o conferă publicitatea prin cartea funciară privind situația juridică a imobilelor.

Confuzia recurentului poartă asupra instituției publicității prin cartea funciară și a prescripției dreptului la acțiune, care se diferențiază atât prin rol cât și prin efecte. Astfel, opozabilitatea are ca scop cunoașterea situației juridice a imobilelor, iar prescripția are ca scop sancționarea titularului dreptului pentru protejarea drepturilor sale.

Prin urmare este corectă concluzia instanței de apel, în sensul că simpla înscriere în cartea funciară a unor drepturi reale sau de garanții nu provoacă curgerea termenului de prescripție în privința terților, prin raportare și la situația particulară a pârâtului care deținea calitatea de administrator al societății, care administra bunurile societății.

A doua critică adusă deciziei recurate și subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la solicitarea de respingere a cererii de chemare în judecată, apreciind că reclamanta nu a dovedit lipsa condițiilor esențiale pentru validitatea contractului.

Admiterea acestui petit al cererii de chemare în judecată a fost argumentată de către instanța de fond față de inexistența consimțământului valabil exprimat.

S-a reținut că încheierea contractului de ipotecă autentificat se putea efectua numai în baza unei hotărâri a Adunării Generale a asociaților societății reclamante, hotărâre ce ar fi trebuit luată în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Actul constitutiv.

Criticile recurentului cu privire la acest aspect au vizat cauza și obiectul contractului de ipotecă, aspecte care nu au fost reținute de instanță în ceea ce privește nevalabilitatea actului juridic.

Criticile privind forma contractului sunt de asemenea nefondate, întrucât contractul de ipotecă a respectat cerința formei autentice.

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate criticile recurentului privind capacitatea de a contracta a persoanei juridice, instanța de apel făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 209 alin. (3), art. 1180 și art. 1181 C. civ., în ceea ce privește regulile stabilite în această materie.

Înalta Curte va analiza în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, care vizează dreptul de dispoziție asupra patrimoniului societății.

Prin textul legal sus evocat, legiuitorul societar a înțeles să extindă limitele mandatului administratorilor sociali și să confere acestuia caracter special, în sensul că pentru actele de dispoziție ce au ca obiect bunurile unei societăți comerciale, indiferent de forma acesteia, nu este necesară o procură specială și, mai mult, nu se impune ca procura să îmbrace forma autentică și nici chiar în acele situații în care, potrivit legii, actele de dispoziție se încheie în mod obligatoriu în formă autentică.

Cu alte cuvinte, actele de dispoziție asupra bunurilor societății se încheie de către reprezentanții legali în temeiul puterilor conferite, după caz, prin lege, sau actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare.

Revenind la speța de față, potrivit art. 11 lit. f) din actul constitutiv al S.C. A. S.R.L., adunarea generală a asociaților are ca atribuție principală și acordarea de garanții.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.

În consecință, critica rccurentului întemeiată pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 este nefondată, întrucât potrivit art. 11 lit. f) din Actul constitutiv era necesară hotărârea adunării generale a asociaților, ceea ce echivalează cu lipsa consimțământului la încheierea actului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 432/A din 06 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimatul-pârât OFICIUL DE CADASTRU ȘI C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.