ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1262/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să se constate că dreptul la acțiune privind creanța ce decurge din contractul de credit nr. x/10.07.2008 s-a prescris; să se constate că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind creanța principală s-a stins și dreptul la acțiune privind accesoriile, respectiv stingerea interdicțiilor și a ipotecii, ca drepturi accesorii și, în consecință: să se dispună radierea interdicțiilor notate sub B3 și a ipotecii înscrise la poziția CI din CF nr. x Săcălaz, nr. Cadastral Cc544/1; C. civ. 544/2; C. civ. 544/3; C. civ. 544/4/22 (CF nr. Vechi 2514 Sacalaz).

Prin sentința civilă nr. 511 din 18 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 16 martie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceleiași instanțe.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 521/PI din 16 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția lipsei de interes și, totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind lipsită de interes.

Împotriva sentinței civile nr. 521/PI din 16 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă au declarat apel atât reclamanții A. și B., pe de-o parte, cât și pârâta C. S.A., pe de altă parte, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 818/A din 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă au fost admise apelurile declarate de pârâta C. S.A. și de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 521/PI din 16 mai 2018 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost anulată sentința atacată și, în judecarea cauzei pe fond, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea.

Instanța de apel a reținut că ambele apeluri sunt fondate, prima instanță valorificând în mod greșit excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii.

În acest sens, s-a considerat că temeiul juridic trebuia identificat ca fiind art. 34 din Legea nr. 7/1996, pe deplin aplicabil câtă vreme este vorba despre acte juridice încheiate și înscrise în cartea funciară în anul 2008, adică anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar conform art. 76 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), dispozițiile art. 876-915 din C. civ. referitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Scopul principal al acțiunii reclamanților a fost radierea dreptului de ipotecă și a interdicțiilor din cartea funciară, ca efect al constatării stingerii acestui drept accesoriu, context în care prima instanță a apreciat în mod greșit că lipsește caracterul imediat al interesului acestora de a obține radierea ipotecii și a interdicțiilor din cartea funciară, pe motiv că prin sentința civilă nr. 5625 din 25 mai 2016 a Judecătoriei Timișoara s-a constatat intervenită prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a sumelor decurgând din contractul de credit încheiat de părți în anul 2008.

A fost considerată ca fiind fondată și critica apelantei-pârâtă cu privire la considerentele suplimentare adăugate de către prima instanță în penultimul alineat din motivarea hotărârii care au fost apreciate ca excesive și eronate, întrucât susțin o soluție de respingere a acțiunii reclamantului ca fiind lipsită de interes, statuând însă cu privire la un drept al pârâtului, fără o analiză contradictorie a existenței ori a stingerii acestuia, mai precis asupra dreptului de a obține executarea silită a contractului de ipotecă.

Curtea a apreciat relevantă împrejurarea că ceea ce a făcut obiectul judecății în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Timișoara, a fost dreptul de a cere executarea silită a obligației conținute în titlul executor reprezentat de contractul de credit nr. x/10 iulie 2008.

Prin urmare, ceea ce s-a constatat în litigiul anterior a fost intervenirea prescripției executării silite, cu consecința pierderii puterii executorii a titlului (contractul de credit), iar nu prescripția dreptului la acțiune al pârâtei.

Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea stingerii ipotecii și a interdicțiilor, ca o consecință a prescripției dreptului la acțiune privind creanța principală, este neîntemeiat și, pe cale de consecință, este neîntemeiat și capătul al treilea de cerere prin care s-a solicitat radierea din cartea funciară.

Curtea a constatat că nu este aplicabil principiul înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii".

S-a apreciat că în favoarea creditoarei C. S.A. nu s-a născut un drept la acțiune în sens material (în sensul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ci direct un drept de a cere executarea silită a fiecărui titlu executoriu în parte, astfel că, referitor la cele două titluri executorii - contractul de credit și contractul de ipotecă - sunt incidente regulile cuprinse în art. 405-405

3

din C. proc. civ. anterior, în vigoare la data nașterii celor două titluri și care reglementează prescripția executării silite.

S-a considerat că în materia executării silite nu există vreo reglementare care să dea eficiență principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, invocat ca argument de reclamanți în motivarea cererii de chemare în judecată și în sensul indicat de aceștia, respectiv ca prescripția executării titlului principal să genereze prescripția executării titlului executor în accesoriu.

Dimpotrivă, fiecare titlu executoriu are o individualitate proprie și un regim juridic distinct, iar efectul împlinirii prescripției executării silite a titlului constă în pierderea puterii executorii a acestuia (art. 405 alin. (3) C. proc. civ. 1865).

Fiecare titlu executoriu trebuie analizat individual, sub aspectul prescripției, prin raportare la exigențele art. 450 alin. (1) C. proc. civ. anterior (1865), conform cărora "dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani".

Curtea a conchis în sensul că intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit a avut drept consecință doar pierderea puterii executorii a acestui titlu și nu a determinat stingerea obligației de restituire a creditului, așa cum susțin reclamanții prin acțiune, deoarece prescripția extinctivă nu stinge nici dreptul subiectiv civil, nici obligația corelativă, nefiind incidente dispozițiile art. 1800 pct. 1 din C. civ. de la 1864.

Împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au declarat recurs reclamanții B. și A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 481 din C. proc. civ., iar prin hotărârea recurată situația reclamanților a fost agravată. Sub acest aspect, s-a arătat că au fost exercitate două apeluri, respectiv apelul declarat de reclamanți împotriva dispozitivului și cel promovat de pârâta C. S.A., care viza exclusiv considerentele sentinței primei instanțe, fără a putea conduce la modificarea dispozitivului sentinței apelate. Soluția instanței de apel, de a anula sentința apelată și, în rejudecare, de a respinge pe fond acțiunea, putea să fie determinată de admiterea apelului reclamanților, iar nu de admiterea apelului pârâtei.

Consideră recurenții că și în situația în care instanța de apel ar fi apreciat că nu a operat prescripția dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă, în temeiul principiului disponibilității părții și a regulii tantum devolutum quantum apellatum, dispozitivul sentinței apelate nu putea să fie schimbat.

Apreciază recurenții că inexistența la momentul soluționării cererii a unui interes actual nu echivalează cu o soluție de respingere pe fond a acțiunii. În schimb, soluția de respingere pe fond a acțiunii constituie pentru titularul acesteia o situație mai gravă, raportat la interesele acestuia și la demersurile pe care ar putea să le realizeze în viitor. Or, soluția instanței de apel de a respinge, în rejudecare, acțiunea reclamanților și de a reține, în considerente, că dreptul Băncii de a obține executarea contractului de ipotecă nu este prescris și că aceasta poate continua executarea silită, constituie, evident, o înrăutățire a situației reclamanților.

În final, s-a solicitat să se constate că, în speță, a avut loc o încălcare a principiului non reformatio in pejus, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că problemele de drept supuse analizei vizează contractele de credit și de ipotecă încheiate sub imperiul C. civ. din 1864, respectiv efectele prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Astfel, contractul de ipotecă fiind un accesoriu al contractului de împrumut bancar, iar obligația de plată a creditului, fiind prescrisă potrivit dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se impune concluzia că este stins și dreptul accesoriu de garanție.

Dreptul de creanță al Băncii, întemeiat pe contractul de credit s-a prescris, atât din punct de vedere material, cât și din perspectiva dreptului de a se cere executarea silită.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că dreptul Băncii de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă nu s-a prescris, deoarece prin sentința civilă nr. 5625 din 25 mai 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, instanța ar fi statuat doar cu privire la dreptul de creanță aferent contractului de credit.

Raționamentul instanței de apel este eronat, în opinia recurenților. Contrar celor reținute de către instanța de apel, contractul de ipotecă, care dă naștere unui drept real de ipotecă în favoarea Băncii, nu constituie un "titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare", pentru a se aplica termenul de prescripție de 10 ani.

Potrivit dispozițiilor din C. civ. din 1864, ipoteca este strâns legată de creanța principală, astfel că dacă se stinge creanța principală se stinge și ipoteca.

Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția netimbrării recursului, având în vedere că în cadrul cererii de recurs nu se face referire la taxa datorată cu acest titlu, în cuantum de 6.834 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, în raport cu art. 496 din C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi reținute deoarece recurenții-reclamanți, în etapa apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., au solicitat respingerea excepției procesuale soluționate de prima instanță, anularea hotărârii atacate și judecarea procesului evocând fondul, de către instanța de apel. Aplicarea principiului instituit de art. 481 din C. proc. civ. este limitată de atitudinea procesuală a părții care a recurs la calea de atac. Astfel, dacă aceasta renunță la beneficiul său, hotărârea poate să-i fie defavorabilă pentru că se dă eficiență principiului disponibilității.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Dreptul de ipotecă nu este un accesoriu al unui contract, ci al unei obligații de plată, care există și în prezent, este viabilă, nu a fost stinsă prin niciuna din modalitățile reglementate: plată, compensație, confuziune, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare. Norma care instituie termenul special de prescripție de 10 ani în materia drepturilor reale imobiliare se regăsește atât în legislația anterioară intrării în vigoare a noului C. civ., cât și în actuala legislație procedurală.

Trimiterile instanței de apel la normele de drept se realizează doar din perspectiva faptului că același cadru legislativ a existat și anterior, iar după intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispozițiile au fost explicitate, iar instanța supremă a recunoscut caracterul executoriu independent al contractului de ipotecă, precum și termenul de valorificare a drepturilor recunoscute prin decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, în dosarul nr. x/2017.

Dreptul de ipotecă este un drept real, fiind aplicabile prevederile art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., astfel încât, executarea silită a contractului se prescrie în 10 ani, iar dreptul intimatei-pârâte de a recupera creanța, în opinia sa, nu este prescris.

Recurenții-reclamanți B. și A. au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei C. S.A., prin care au solicitat respingerea excepției netimbrării recursului, precum și respingerea apărărilor pârâtei, fiind reluate argumentele dezvoltate în susținerea motivelor de casare.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a respins excepția netimbrării recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv nelegalitatea hotărârii instanței de apel, determinată de pretinsa încălcare a principiului "non reformatio in pejus", privind interdicția înrăutățirii situației părții în propria cale de atac, motiv de recurs ce nu poate fi reținut.

În speță, împotriva sentinței pronunțate de instanța fondului, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă ca lipsită de interes, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta. Instanța de apel a admis ambele apeluri, a anulat sentința atacată și, în judecarea cauzei pe fond, a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

Cu valoare de principiu, prin dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. este instituită regula că părții nu i se poate crea o situație mai rea în propria cale de atac, dar totuși se poate înrăutăți în calea de atac a adversarului. Această ultimă ipoteză nu era incidentă, cum susțin, de altfel, și recurenții, întrucât apelul pârâtei se limita la schimbarea considerentelor sentinței și nu urmărea o altă soluție asupra cererii de chemare în judecată, în sensul modificării dispozitivului.

Regula instituită prin dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. cunoaște două excepții în care, în chiar propria cale de atac, situația pârâtei se poate aparent înrăutăți și anume, în cazul în care consimte expres la aceasta, principiul nefiind de ordine publică, ori în cazurile prevăzute de lege, în speță constatându-se că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

În ipoteza art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., legiuitorul a înlăturat incidența dublului grad de jurisdicție, reclamanții fiind cei care, în lipsa unei solicitări de trimitere spre rejudecare, au învestit instanța de apel cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului.

Principiului "non reformatio în pejus", ce trebuie respectat nu doar cu prilejul soluționării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării după admiterea apelului, nu i s-a adus atingere prin respingerea acțiunii în evocarea fondului de catre instanța de apel, întrucât instanța fondului, la rândul său, respinsese acțiunea reclamanților, limitându-se la soluționarea unei excepții preliminare, fără a se efectua nicio analiză asupra fondului, astfel încât părțile nu au beneficiat de acest prim grad de jurisdicție.

Potrivit art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cauză, instanța de apel fiind îndrituită să rejudece cauza sub toate aspectele, în virtutea faptului că prin apelul reclamanților se invocase nulitatea hotărârii primei instanțe, urmare a greșitei admiteri a excepției lipsei de interes a acțiunii introductive.

Prin urmare, instanța de apel care, în temeiul dispozițiilor speciale ale art. 480 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., constatând că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat hotărârea atacată și a judecat procesul, nu a încălcat nici regula "tantum devolutum quantum apellatum", respectiv limitele învestirii sale și nici principiul disponibilității.

Analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pornește de la observația că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat constatarea stingerii ipotecii și a interdicțiilor pe cale accesorie, urmare a constatării intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit nr. x din 10 iulie 2008 încheiat cu intimata, precum și radierea din cartea funciară, în legătură cu care instanța de apel a reținut că erau îndeplinite condițiile procedurale privind exercitarea dreptului la acțiune.

Instanța de apel și-a motivat soluția de respingere ca nefondată a acțiunii prin inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ("o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiunea privind drepturile accesorii), întrucât, potrivit art. 405-405

3

din C. proc. civ. din 1865, nu ar fi fost prescrisă executarea contractului de ipotecă, în termenul de prescripție de 10 ani.

Înalta Curte, validând punctul de vedere al recurenților-reclamanți, în sensul nelegalității hotărârii atacate, constată incidența acestui motiv de recurs, privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 1800 pct. 1, precum și ale art. 1091 din C. civ. de la 1864.

Regula generală instituită prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 constituie aplicația principiului "accesorium sequitur principale" și stabilește că odată cu prescripția dreptului la acțiune, privitor la un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privitor la drepturile accesorii, categorie în care intră și dreptul de ipotecă imobiliară instituit prin contractul nr. x din 15 iulie 2008, încheiat de recurenții-reclamanți cu intimata-pârâtă.

Această regulă generală nu ar fi fost incidentă în situația în care prin lege s-ar fi prevăzut că dreptul accesoriu nu se stinge odată cu cel principal de care depinde, dispozițiile care conferă un caracter de relativitate principiului "accesorium sequitur principale" și conferă ipotecii caracterul de drept autonom din noul C. civ. (art. 2504 C. civ.) nefiind incidente. Instanța de apel, prin decizia criticată s-a raportat, de altfel, doar la dispozițiile din C. civ. 1864, aspect lipsit de controversă în calea extraordinară de atac a recursului.

Ipoteca, drept real accesoriu, însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește. Astfel, potrivit art. 1800 pct. 1 din C. civ., ipotecile se sting prin stingerea obligației principale.

Contrar concluziilor instanței de apel, potrivit art. 1091 din C. civ. 1864, incident raporturilor juridice deduse judecății, spre deosebire de noua reglementare, prescripția figurează printre modurile de stingere a obligațiilor.

Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripției extinctive a fost modificat, stabilindu-se că prin prescripție se stinge dreptul material la acțiune prin care se valorifică dreptul subiectiv civil.

Cu toate acestea, nici existența unei obligații "imperfecte" care se limiteaza la executarea benevolă a debitorului și la lipsa dreptului său la repetițiune asupra obligațiilor executate în această modalitate după prescrierea dreptului la acțiune (art. 20 din Decretul nr. 167/1958) nu ar putea conduce la o altă concluzie, obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța privind constatarea inexistenței dreptului creditoarei de a mai putea valorifica acțiunea personală și dreptul de garanție.

În situația în care titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească, cum este și cazul contractului de credit nr. x din 10 iulie 2008 încheiat de părțile în litigiu, dreptul material la acțiune al creditoarei (intimata-pârâtă C.) se reduce la dreptul de a obține executarea silită a acestuia și poate fi exercitat de îndată ce obligațiile cuprinse în titlul executoriu sunt exigibile.

Or, stingerea prin prescripție a acestui drept a fost constatată definitiv prin sentința nr. 5622 din 25 mai 2016 a Judecătoriei Timișoara, cu privire la toate debitele decurgând din contractul de credit, ceea ce i-a înlăturat intimatei-pârâte creditoare, titular al dreptului subiectiv civil substanțial, dreptul de a mai obține un nou titlu executoriu, în lipsa dreptului material la acțiune.

Prin acțiunea introductivă, recurenții-reclamanți au făcut apel la funcția specifică a contractului de ipotecă încheiat cu intimata-pârâtă, de instrument de garantare și la principiul potrivit cu care, având caracter accesoriu, ipoteca subzistă atâta timp cât există obligația de restituire a împrumutului pe care o garantează.

Din conținutul art. 1800 pct. 1 din C. civ. 1864 și al art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se desprinde concluzia că odată cu stingerea prin prescripție a dreptului la acțiunea executorie a creditorului ce deține un titlu executoriu (contractul de credit) privind dreptul principal de creanță, se sting și drepturile la acțiune privind garanțiile reale ce constituie accesoriul acestui drept principal, chiar dacă termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit încă, neavând relevanță dispozițiile art. 405 alin. (1) din Codul de procedură 1865 privind prescripția dreptului de a cere executarea silită în materia acțiunilor reale imobiliare, la care face referire instanța de apel.

Argumentul intimatei, însușit de către instanța devolutivă de control judiciar, în sensul că ipoteca s-ar putea stinge și prin moduri proprii de încetare, independente de raportul principal de obligație, cum este prescripția, nu poate fi validat în vederea respingerii unei acțiuni prin care nu a fost supusă judecății solicitarea de a se constata prescrierea executării ipotecii, ci constatarea stingerii pe cale accesorie a ipotecii, în virtutea dispozițiilor speciale ale art. 1800 pct. 1 din C. civ. de la 1864 și ale art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va casa în parte decizia recurată și va trimite aceleiași instanțe cauza spre o nouă judecată a apelului acestora, cu privire la evocarea fondului, urmând a fi menținute în rest celelalte dispoziții din decizia atacată, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 818/A din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului reclamanților.

Menține în rest decizia atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 iulie 2020.