ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2215/2018

Ședința publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2016, la data de 26.01.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se o pronunța:

În cazul în care se consideră că nu sunt întrunite condițiile nulității de drept invocate mai sus, solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de credit, în baza art. 964 din vechiul C. civ. și repunerea părților în situația anterioară, având în vedere inexistenta unui obiect determinat sau determinabil în ceea ce privește costul total al creditului și cum poate fi acesta modificat pe parcurs, raportat la toate clauzele din contract și la clauză de la art. 4.3 privind variabilitatea dobânzii și variația DAE de la art. 4.6.

Solicită să se constate că banca a majorat dobânda de la valoarea de 7,95%, până la valoarea de 11,32%, pe parcursul derulării creditului, fără semnarea unui act adițional.

Să se constate că pârâta începând cu luna a 11 a, a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja de dobândă și să fie obligată banca începând cu data majorării să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea prevederilor legale, în funcție de indicele de referință pentru creditul acordat în CHF-LIBOR + marja fixă, de 5,4% și să o mențină pe toată perioada contractuală.

În cazul în care nu se admite petitul 1 și se admite petitul 2, solicita obligarea pârâtei la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe și respectiv a dobânzii în urma admiterii acestui petit, de la data la care aceasta a fost majorata cu încălcarea prevederilor contractuale și până la data implementării prezentei hotărâri după rămânerea ei definitivă.

Solicită să se constate și incidenta nulității de drept a prevederilor din acest act adițional, prin care s-a majorat abuziv dobânda și implicit marja băncii, deoarece aceasta majorare nu este obligatorie și nici permisă în baza O.U.G. nr. 50/2010, raportat la art. 35 alin. (1) lit. b) și a) art. 40 alin. (3) din O.G. nr. 50/2010.

Prin admiterea acestui petit, se revine la marja inițială din contractul de credit. Să se constate că aceasta majorare a marjei, a fost și este o practică comercială abuziva conform Legii 193/2000 și incorectă, agresiv prin constrângere și influență nejustificată, potrivit prev. art. 8 și 9 lit. c) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

7.obligarea paratelor la plata dobânzii legale la sumele solicitate și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința Civilă nr. 7615/07.07.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și C.., prin mandatar general, S.C. B. S.A.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/02.07.2007:

- clauza prevăzută la art. 4.3 din Contractul de credit referitoare la dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, comisioanele și taxele bancare și dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) din Contractul de credit referitoare la perceperea de către bancă a unui comision de administrare în cuantum de 0,3% și dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută la art. 4 pct. 3 din Contractul de credit privitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent, în caz de neacceptare de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare, cu consecința rambursării integrale a creditului în avans și dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.1 din contractul de credit privind comisionul de acordare credit și dispune eliminarea ei din contract.

A obligat pârâții să restituie reclamantului valoarea în CHF în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 21.07.2007 la zi, până la data eliminării comisionului de către bancă, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăți și până la data restituirii sumelor de bani.

A obligat pârâții să restituie reclamantului suma de 625 CHF, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, plus dobânda legală aferentă acestei sume de bani din ziua plății comisionului și până la restituirea totală.

A respins în rest cererea reclamantului.

A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 3600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 7615/07.07.2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A., acestea fiind înregistrate pe rolul secției I-a Civilă a Tribunalului Timiș.

Tribunalul Timiș, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 1172A din 24 octombrie 2017 a respins cererile de apel formulate de apelantul reclamant A. și apelanta pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinței Civile nr. 7615/07.07.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. prin mandatar general S.C. B. S.A., având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtă S.C. B. S.A., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a Civilă.

Prin adresa emisă la 03 ianuarie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtă S.C. B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1172A din 24 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a Civilă către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 24 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

In absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timișoara, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiș.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. PRIN MANDATAR GENERAL S.C. B. S.A împotriva deciziei civile nr. 1172A din 24 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.