ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1410/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2016, la data de 03.10.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D. a solicitat instanței să constate nulitatea absolută și să dispună anularea contractului nr. x/14.09.2016 încheiat la BNP Asociați E. între S.C. B. S.R.L., C. și D..

Reclamanta a indicat o valoare a obiectului cererii, în cuantum de 450.000 RON, conform celor menționate la dosar.

Prin sentința civilă nr. 11871 din 22.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetenta materiala și în consecință:

A declinat în favoarea Tribunalului Timiș competența in soluționarea acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Urmare declinării, acțiunea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2016, la data de 30.12.2016.

Prin încheierea din 4.01.2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a Civilă și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea secției I Civile a Tribunalului Timiș.

Pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*, la data de 17.01.2017.

Prin încheierea din 11.09.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis cererea reclamantei de introducere în cauză a succesorilor în drepturi a pârâtei S.C. B. S.R.L., respectiv F., G. și H..

Prin sentința civilă nr. 1608 din 13.11.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția lipsei de interes invocată de pârâții C. și D. și în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții F., G. și H., succesori în drepturi ai S.C. B. S.R.L., C. și D., fără cheltuieli de judecată.

În conformitate cu mențiunile din practicaua hotărârii mai sus redate, la termenul de judecată din 13.11.2017, tribunalul a pus în discuția părților excepția netimbrării și excepția lipsei de interes invocate de pârâții C. și I., precum și tardivitatea modificării obiectului cererii principale prin formularea cererii adiționale având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor asociației conform tabelului de cheltuieli pentru luna octombrie 2016, cerere înregistrată la data de 27.02.2017.

La acest termen instanța, față de prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. și reținând că nu există acordul expres al tuturor părților, a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica cererea prin adăugarea unui nou petit, aceste modificări putând fi făcute până la primul termen de judecată la care a fost legal citată, termen care a fost la data de 22.11.2016.

Totodată, față de prevederile art. 44 alin 3 din O.U.G. nr. 80/2013, instanța a respins excepția netimbrării cererii având în vedere că încheierea de acordare a ajutorului public sub forma amânării plății taxei de timbru constituie titlu executoriu ce se execută de organele de executare ale unității administrativ teritoriale, după care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii.

Împotriva sentinței civile nr. 1608 din 13.11.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016 a formulat apel reclamanta A. solicitând, în principal schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul modificării considerentelor acesteia și obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 79 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes a apelantei reclamante în ceea ce privește atacarea considerentelor sentinței apelate, excepție invocată de intimații pârâți D. și C..

A respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu intimații pârâți D., C., F., G. și H. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 13.11.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 79 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă reclamanta A. nr. 8 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în esență, admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată, susținând că motivele invocate pe calea apelului, cât și în tot cursul judecării cauzei au fost respinse în parte nemotivat de instanță, care a omis astfel să se pronunțe asupra acestora.

S-a arătat că instanța de apel a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește atacarea considerentelor sentinței apelate, apreciind că reclamanta are interes motivat pentru criticarea acestor considerente, pentru ca mai apoi prin considerente contradictorii să aprecieze că cererea de apel este netemeinică, fără însă a urmări un raționament apt să facă înțeleasă hotărârea instanței de apel și fără a combate teza reclamantei susținută de dispozițiile art. 1.262 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în ultimul aliniat al paginii a 8-a a deciziei recurate, instanța de apel a apreciat peste dreptul său de dispoziție, faptul că, deși a declarat apel împotriva considerentelor sentinței apelate, partea urmărește de fapt schimbarea soluției în cauză și nu înlăturarea unor considerente greșit reținute, întrucât sunt criticate chiar considerente decisive a hotărârii apelate care dacă ar fi înlăturate ar modifica soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Astfel din teza finală a alin. (2) al paginii a 9-a a deciziei recurate, recurenta a susținut că se trage concluzia că instanța de apel nu i-a judecat cererea întrucât ar determina chiar schimbarea soluției pronunțate de către Tribunal.

Practic, instanța de apel a încălcat chiar norma prevăzută de către art. 461 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează situația în care, deși soluția dată în cauza dedusă judecății nu a fost apelată, cu toate acestea, motivarea hotărârii este una greșită și se solicită a fi îndreptată.

În opinia recurentei, această ipoteză poate fi pusă în relație și cu instituția achiesării la hotărâre prevăzută de art. 463 C. proc. civ. Astfel, exercitând apelul exclusiv împotriva considerentelor hotărârii prin care aa pierdut procesul, se poate spune că ne aflăm în prezența unei achiesări tacite la respectiva hotărâre, câtă vreme nu se critică dispozitivul acesteia, însă în prezentul recurs se susține că se critică ca și consecință a respingerii cererii de apel inclusiv dispozitivul hotărârii recurate.

Dacă instanța de apel a apreciat că atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii atacate sunt greșite și că reclamanta a uzitat de calea de atac obișnuită împotriva soluției, ocazie cu care a formulat critici legate și de motivare, avea obligația să pună în discuția părților acesta stare de fapt, întrucât admisibilitatea promovării unei căi de atac în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. presupune și justificarea unui interes.

Prin raportare la rolul activ al judecătorului, recurenta-reclamantă a susținut că dacă instanța de apel a apreciat că nu sunt temeinice considerentele sentinței apelate, întrucât, au fost date prin fraudarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea specială nr. 230/2007, avea obligația să pună în discuție cererea de apel care presupunea rejudecarea cauzei.

De altfel, a opinat recurenta, dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. trebuie puse în relație și cu cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., subliniind, în acest context, că ceea ce intenționează să evite partea care declară o cale de atac în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. este faptul ca acele considerente greșite să nu intre în autoritate de lucru judecat, riscând să-i fie opuse cu acest caracter într-un viitor litigiu.

De pildă, în cauza de față, în ipoteza unei cereri pe cale separată a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că este prejudiciată prin considerentele hotărârii apelate deoarece s-a reținut eronat că a demarat litigiul de față fără a avea un interes, o astfel de reținere eronată a instanței o poate păgubi într-un litigiu viitor legat de culpa nașterii litigiului de față. Tot astfel, dacă în acțiune, care este prevăzută de o lege specială, se reține nejustificat că se aplică regulile de drept comun, când, în realitate, s-a dovedit că temeiul de drept este prevăzut de legea nr. 230/2007 a asociațiilor de proprietari, consecințele negative viitoare pot fi presupuse.

În ceea ce privește conduita instanței de control judiciar sesizată cu o cale de atac întemeiată pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ., norma legală însăși o indică, stabilind că, în cazul în care calea de atac se admite, va dispune înlăturarea considerentelor vizate de aceasta și va opera înlocuirea acestora cu propriile sale considerente, lăsând neatinsă (nemodificată) soluția din dispozitivul hotărârii atacate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a apreciat că recursul împotriva dispozitivului deciziei recurate este declarat implicit și împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, fiind întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susținut că teza sa este subsumată, în principal, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere că acestea se acordă ținând cont de culpa procesuală, adică presupun obligarea părții care le-a generat în mod nejustificat, din culpă, la suportarea lor.

Recurenta a mai arătat că, în cauza de față, acceptând chiar raționamentul instanțelor de fond, că litigiul a rămas fără interes, față de petitul 2 privind plata datoriilor către asociația de proprietari (cum acest fapt s-a petrecut ulterior sesizării instanței), devine evident că promovarea acestuia a fost generată de atitudinea culpabilă a pârâților care au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu nesocotirea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007, precum și de existența unor datorii restante către asociație, datorii achitate în timpul prezentului proces. Altfel spus, dacă actul ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale iar pârâții și-ar fi achitat datoriile către asociație la scadența lor acest demers judiciar nu ar fi existat.

Așa fiind, recurenta a considerat că aparține pârâților culpa promovării acțiunii de față, motiv pentru care aceștia trebuie obligați la plata cheltuielilor de judecată către asociație întrucât, în cursul judecății prezentei cauze aceasta a rămas fără obiect vis-a-vis de petitul privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de întreținere către asociația de proprietari, petit ce a generat cel de-al doilea capăt de cerere ce a determinat conformarea pârâților la plata cheltuielilor asociației, întrucât plata efectuată s-a dresat abia la data de 28.09.2017 când pârâții au stins datoria ce o aveau către asociație de proprietari.

În continuare, a susținut că a consolidat această teză pe considerentul potrivit căreia actele juridice trebuie încheiate cu respectarea condițiilor cerute de lege pentru validitatea lor.

De asemenea, a arătat recurenta, taxa judiciară plătită pentru acțiunea de față nu ar fi fost datorată dacă pârâții îndeplineau cerințele prevăzute de alin. (1) al art. 20 din Legea nr. 230/2007.

A susținut că, prin cererea de apel, a criticat și faptul că Tribunalul Timiș s-a pronunțat doar pe cererea din 27.02.2017, nu și pe cea din 05.12.2016, deși cererea din 27.02.2017 preciza cererea din 05.12.2016, aspecte asupra cărora instanța de apel a omis să se pronunțe.

În acest mod, prin considerente contradictorii instanța de apel, în pagina a 9-a a considerentelor hotărârii apelate în aliniatul al 5-lea, teza finală reține: «... fiind astfel incidente dispozițiile art. 204, alin. (1), noul C. proc. civ..», însă nu dă eficacitate acestor dispoziții ignorând faptul că, prima instanță de judecată a greșit și când a reținut în ședința publică din 13.11.2017 tardivitatea modificării obiectului cererii principale din 05.12.2016, prin formularea cererii adiționale din 27.02.2017 având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor asociației, conform tabelului de cheltuieli pentru luna octombrie 2016, cerere înregistrată la data de 27.02.2017, față de prevederile art. 204 C. proc. civ., întrucât, a susținut recurenta, nu a adus modificări cererii de chemare în judecată prin adăugarea unui nou petit, ci a precizat doar cuantumul petitului cu care deja învestise instanța (la 05.12.2016 în dosarul Judecătoriei declinat la Tribunal), pretenții ce se pot preciza ca și cuantum și se pot solicita chiar și prin cererea de apel precum datorii ajunse la termen (alin. (5), art. 478 C. proc. civ..), iar sancțiunea prevăzută în alin. (3), al art. 204 face referire doar la prevederile alin. l nu și la prevederile alin. (2) al art. 204 C. proc. civ.., care permit ca reclamantul sa își mărească cuantumul obiectului cererii, fără acordul părților.

Prin urmare instanța de apel a greșit și când nu a observat că în fața Judecătoriei Timișoara, care nu a fost legal investită pentru primul termen de judecată, s-a înregistrat și modificarea cererii de chemare in judecată, așa cum și prima instanță de judecată, Tribunalul Timiș, a omis a lua act de cererea precizată la 05.12.2016 în fața Judecătoriei Timișoara.

Recurenta-reclamantă a susținut că primul motiv de recurs este circumscris tezei potrivit căreia, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar dacă se va aprecia că succintele motive reținute în decizia civilă recurată răspund cererii de apel se va constata că acestea sunt contradictorii, precum cele din alin. (5) al paginii a 9-a a hotărârii recurate, iar lipsa concretă a motivării hotărârii recurate în fapt și în drept în raport de temeiul de fapt și de drept pus în discuție de către asociație (alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 230/2007) asupra problemelor de drept în esența solicitate a fi judecate se încadrează în primul motiv de recurs ce critică chiar lipsa motivelor pe care se întemeiază decizia civilă recurată.

În continuare, s-a arătat că cel de-al doilea motiv de recurs este circumscris tezei potrivit căreia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ce se subsumează tezei potrivit căreia instanța de recurs trebuie să aibă în vedere motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege al art. 488 noul C. proc. civ. or, coroborând dispozițiile cuprinse în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ. și cu dispozițiile art. 389 din același cod rezultă că și instanța de recurs, care soluționează recursul după judecata în apel, analizează fondul cauzei în ce privește nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, motivele ce stau la baza tezei potrivit căreia, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, se suprapun cu cele anterior enunțate în primele motive de recurs și anume, dispoziții legale încălcate și aplicate greșit precum dispozițiile din materia specială, prevăzute de Legea nr. 230/2007 și H.G.-ul de aplicare.

In plus, circumscris cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat anumite prezumții în favoarea intimaților pârâți persoane fizice, fără a aplica un act normativ (în considerentele hotărârii recurate nu se regăsește temeiul de drept care să legitimeze respingerea cererii de apel în mod legal) efectiv care să legitimeze modul de acțiune al "intimaților", îndepărtând actele normative incidente în cauză, dând eficiență unor norme generale în condițiile existenței normelor speciale invocate în cauză precum dispozițiile anterior enunțate. Prin urmare, a apreciat recurenta, instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocate în cererea de chemare în judecată, norme de drept material asupra cărora instanța de apel a și omis să se pronunțe, îndepărtându-le fără un raționament juridic logic, fiind ignorate dispozițiile Legii nr. 230/2007.

In concluzie, s-a solicitat a se constata că motivele de recurs formulate sunt apte să conducă la casarea deciziei recurate și pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la imprejurarea că nici una dintre instanțele de fond nu s-au pronunțat în legătura cu fondul cauzei (petitul privind pretențiile fața de care s-a declarat rămas fără interes soluționarea petitului privind nulitatea) prin considerente care să legitimeze în mod real dispozitivul hotărârilor criticate. Recurenta a susținut că se referă la lipsa efectivă a unei judecăți, astfel ca aceste critici pot forma legitim obiectul controlului de legalitate pe calea recursului de față.

În susținerea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a indicat că norma de drept material încălcată și aplicată greșit de instanța de apel, este alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 230/2007 și că, in realitate, criticile sale relevă nemulțumirea recurentei față de modul de administrare și interpretare a dispozițiilor legale invocate în cauză în susținerea cererilor sale, cât și față de modul de soluționare a litigiului in raport cu situația de fapt care nu poate fi menținută legal prin chiar concursul instanțelor judecătorești.

Recurenta-reclamantă a apreciat că recursul de față se subsumează și împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs urmând în cazul respingerii cererii de recurs a indica care este norma (sau principiul - n.n.) de drept material ce ar putea fi aplicată ulterior, într-un anume mod, urmare a stabilirii în considerentele atacate cu recurs a unei situații de fapt, deoarece modul de aplicare în procesul viitor a normei respective de drept material, generată de constatările de fapt din considerentele atacate cu recurs, vor constitui, într-o astfel de ipoteză, temeiul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, recursul împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea se încadrează în motivul de casare legat de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, norme care se aplică întotdeauna la o situație de fapt, iar nu în abstract. Când situația de fapt reținută în ansamblu de instanță în considerentele hotărârii cuprinde și constatări de fapt, care - prin ipoteză - nu fac obiectul judecății sau nu sunt reale, față de acestea s-au aplicat normele de drept care corespundeau acesteia (sau cel puțin s-ar putea aplica în viitor, anumite norme sau principii de drept, care să prejudicieze partea, reținându-se aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat care rezultă în aparență din hotărâre, deși, în realitate, ele nu au făcut obiectul judecății), în atare condiții, suntem într-adevăr în prezența aplicării greșite a legii de drept substanțial, hotărârea fiind casabilă, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații pârâți D. și C., prin întâmpinare, au solicitat, în esență, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52/18 iunie 2018 raportat la momentul pornirii litigiului, 3.10.2016, anularea recursului ca nemotivat, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea deciziei civile recurate, ca legală.

Intimații pârâți F., G. și H., prin întâmpinare, au solicitat, în esență, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52/18 iunie 2018 raportat la momentul pornirii litigiului - 2016, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a solicitat, în sinteză, respingerea excepțiilor invocate, cu consecința admiterii recursului.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 28 februarie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, față de care nu s-a depus punct de vedere.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentei în sensul existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate nu pot fi primite, în condițiile în care aceasta doar afirmă existența unei contradicții prin raportare la soluția de respingere dată de instanța de apel excepției lipsei de interes în ceea ce privește atacarea considerentelor sentinței atacate față de aprecierea instanței asupra cererii de apel ca netemeinică, nearătând în concret în ce anume constă contradicția, ci susținând doar că instanța de apel nu a urmărit un raționament apt să facă înțeleasă hotărârea și nici nu a combătut teza reclamantei sprijinită de dispozițiile art. 1262 C. civ.

Observând considerentele deciziei recurate se constată că instanța de apel a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței iar concluziile instanței conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a apreciat peste dreptul său de dispoziție, că a încălcat norma prevăzută de către art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și nici că cererea nu i-a fost judecată, ci dimpotrivă, se constată că în analiza căii de atac formulate împotriva considerentelor hotărârii instanța a respectat normele juridice incidente, motivându-și soluția cu argumente riguroase și concrete în privința problemelor esențiale ce au făcut obiectul căii de atac.

Cadrul procedural este determinat de reclamantă și, în respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, instanța este ținută să se pronunțe în limitele investirii impuse de elementele acțiunii, exigențe care au fost respectate în cauză.

Trebuie menționat că niciunde în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel nu a făcut referire la cele susținute de recurenta-reclamantă în sensul că nu sunt temeinice considerentele sentinței apelate, întrucât, au fost date prin fraudarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea specială nr. 230/2007, instanța de apel analizând cererea de apel prin prisma căii de atac formulate împotriva considerentelor sentinței, în condițiile admiterii excepției lipsei de interes și respingerii cererii de chemare în judecată de prima instanță.

Art. 461 C. proc. civ. se referă la partea din hotărâre care poate fi atacată, astfel: "(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Este de reținut că obiectul căilor de atac este diferit de cel al cererii de chemare în judecată, deoarece nu mai este reprezentat de pretenția concretă a unei părți, ci vizează hotărârea judecătorească pronunțată, despre care se pretinde că nu este legală sau temeinică.

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. obiectul căilor de atac poate fi reprezentat și de considerentele hotărârii. Acest text de lege vizează trei ipoteze de considerente susceptibile de atac: considerente "greșite", indiferent dacă au sau nu legătură cu judecarea acelui proces; considerente prin care s-au dat "dezlegări unor probleme de drept", fără nicio legătură cu dezlegarea acelui proces; "constatări de fapt" făcute prin considerente, care prejudiciază partea.

Cum din considerentele sentinței tribunalului a reieșit că acțiunea reclamantei a fost respinsă ca lipsită de interes, conform art. 33 C. proc. civ., cu motivarea că aceasta nu ar obține folosul practic urmărit dacă instanța ar aplica efectele nulității invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de prim control judiciar a analizat cererea de apel formulată împotriva considerentelor, în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., și printr-o argumentare riguroasă a reținut, în mod corect, că partea contestă chiar soluția cuprinsă în dispozitiv fiind criticate considerentele decisive ale hotărârii, astfel că nu se urmărește doar înlăturarea unor considerente de drept greșit reținute de tribunal.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că, în ipoteza unei cereri pe cale separată a cheltuielilor de judecată, aceasta este prejudiciată prin considerentele hotărârii apelate deoarece s-a reținut eronat că a demarat litigiul de față fără a avea un interes, nu poate fi invocată cu succes, atâta vreme cât instanța de apel nu a modificat considerentele sentinței tribunalului, constatând, în acord cu prima instanță, că nu este întemeiată solicitarea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca lipsită de interes.

În condițiile în care acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca fiind lipsită de interes, considerentele reținute de instanță nu sunt greșite și nici nu reflectă constatări care prejudiciază partea, acestea având corespondent în dispozitiv.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii sau de nemotivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Trebuie reținut că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea și nici nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altfel, recurenta-reclamantă dorește o reapreciere a probelor și a situației de fapt din perspectiva considerentelor din hotărâre care nu îi convin, urmărind să valorifice dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

O, din această perspectivă recurenta, susținând că recursul de față se subsumează și împotriva considerentelor, nu aduce critici concrete, ci doar expune opinii teoretice, afirmând că recursul împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea se încadrează în motivul de casare legat de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, norme care se aplică întotdeauna la o situație de fapt, iar nu în abstract, sens în care aceste susțineri nu se pot constitui în critici de nelegalitate și nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile precitate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica recurentei-reclamante prin care se susține că aparține pârâților culpa promovării acțiunii de față, astfel că aceștia trebuie obligați la plata cheltuielilor de judecată, este neîntemeiată, așa cum, în mod corect, au constatat ambele instanțe devolutive, ținând cont de faptul că acțiunea a fost respinsă ca lipsită de interes, iar lipsa acestuia a fost reținută prin prisma faptului că reclamanta nu ar obține achitarea cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari ca și consecință a constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, și nu prin prisma faptului că petitul privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de întreținere ar fi rămas fără obiect pe parcursul litigiului, așa cum în mod eronat a invocat reclamanta.

În acest context, trebuie menționat că, în condițiile în care dispozițiile art. 204 alin. (1), teza I C. proc. civ. și alin. (3), stipulează că reclamantul poate să își modifice cererea, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat și că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, care în cauză nu a existat, în mod corect, au reținut ambele instanțe devolutive că reclamanta este decăzută din dreptul de a modifica cererea prin adăugarea petitului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de întreținere, iar ceea ce invocă recurenta-reclamantă este chiar propria culpă.

În ceea ce privește criticile privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 230/2007, indicându-se expres art. 20 alin. (3), și a H.G.-ului de aplicare, dispoziții de drept material, acestea nu pot fi susținute cu temei, având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost judecată pe fond, ci a fost respinsă ca lipsită de interes în raport de art. 33 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 79 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2019.