ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2565/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 23.10.2015 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 262.544,976 euro echivalent în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 23.10.2012 - 23.10.2015 a terenului în suprafață totală de 1.976,40 mp situat în Predeal, str. x, jud. Brașov. Prin cererea reconvențională formulată în cauză, reclamanta-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata contravalorii materialelor și a manoperei construcției care ocupă terenul acesteia, estimată la suma de 300.000 euro, cu instituirea unui drept de retenție în favoarea acesteia. Obiectul litigiului la data cererii introductive era de 1.160.448,79 RON (echivalentul a 262.544,976 Euro), valoare peste 200.000 RON, ceea ce a atras competența tribunalului în primă instanță.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința civilă nr. 66/S din 16 martie 2018, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., și în consecință: A obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plății al sumei de 11.270,04 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în suprafață de 1976,40 mp, situat în Predeal, str. x, jud. Brașov, compus din parcelele cu nr. cadastral x, pentru perioada 23.10.2012 - 23.10.2015. A respins restul pretențiilor reclamantei. A respins ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională S.C. B. S.A. în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențională C., ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acestei cereri. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu intervenienții forțați Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.099,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, constând în taxă de timbru, și compensează între aceste părți cheltuielile efectuate constând în onorariu expert.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Brașov Prin decizia civilă nr. 1814 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de reclamanta C. împotriva sentinței civile nr. 66/S/16.03.2018 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, pe care o anulează în parte sub aspectul modului de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S, reținând cauza spre judecare în aceste limite. A păstrat restul dispozițiilor hotărârii atacate privind modul de soluționare a cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție. Prin decizia civilă nr. 495/AP din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă rejudecând în limitele stabilite prin decizia nr. 1814/Ap, pronunțată de Curtea de Apel Brașov la data de 27.11.2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. A obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 24.391 euro (echivalent în RON la data plăți), cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în suprafață de 1.976,40 mp, situat în Predeal, str. x, jud. Brașov, compus din parcelele cu nr. cadastral x, pentru perioada 23.10.2012 + 23.10.2015. A respins restul pretențiilor. A obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 3.264,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară aferentă pretențiilor admise. A compensat cheltuielile de judecată efectuate de apelantă, constând în taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise și onorarii experți, cu cheltuielile de judecată efectuate de intimată, reprezentând onorariu de avocat și onorarii experți.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1814 din 27 noiembrie 2018 și a deciziei nr. 495 AP din 8 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat următoarele critici: Modalitatea concretă de aplicare a criteriului celei mai bune utilizări a terenului a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 93/Ap/2008, iar reperele acestui criteriu au fost stabilite deopotrivă anterior, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 177/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2010, astfel că aceste chestiuni nu mai puteau fi infirmate prin decizia nr. 1814/Ap/27.11.2018, pronunțată în cauză. S-a mai susținut că prin decizia nr. 495/Ap/08.07.2020, curtea de apel a stabilit despăgubirea cuvenită reclamantei la suma de 24.391 euro, alegând valoarea de piață a imobilului ca fiind prima valoare de vânzare a terenului, din martie 2001, la care a adăugat dobânda de politică monetară a BNR, alegerea acestei dobânzi nefiind justificată de instanță; așadar, pe acest aspect, hotărârea nu este motivată și nu corespunde limitelor rejudecării, fiind dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. totodată, aceasta este dată și cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 93Ap/2010. Recurenta a arătat că rata de politică monetară este utilizată pentru tranzacții repo pe o perioadă de o săptămână și este revizuită la începutul fiecărei săptămâni, în ziua de luni, neputând fi utilizată în alte tipuri de operațiuni; astfel, dobânda de politică monetară ar putea fi folosită ca referință pentru dobânda legală numai în condițiile O.G. nr. 13/2011, care se aplică exclusiv obligațiilor de bani stabilite prin convenții, iar nu în materie delictuală. Singura variantă rezonabilă pentru a fixa cel de-al doilea criteriu aferent despăgubirilor este dobânda pentru depozite noi la termen ale gospodăriilor populației, în euro, cu scadență inițailă peste 2 ani, cu rezultatul de 22.433 euro, ori dobânda Euribor 12M, în valoare de 3.343 euro, întrucât aceasta corespunde conceptului de rată medie a dobânzii interbancare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatei la 2 martie 2021, astfel cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar. La 22 martie 2021, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimata-reclamantă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 29 martie 2021, conform dovezii de comunicare aflată la dosar, nefiind depus răspuns la întâmpinare de către aceasta.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la 15 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția de primire din 22 februarie 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare. Prin încheierea privind admisibilitatea în principiu a recursului din 14 septembrie 2021, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1814/Ap din 27 noiembrie 2018 și a deciziei nr. 495/Ap din 8 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2015, fiind fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul, pe de o parte, pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., argumentând, în esență, încălcarea de către curtea de apel prin decizia nr. 1814/Ap/27.11.2018, precum și prin decizia 495Ap/08.07.2020 a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 93/Ap/2008 și sentinței civile nr. 177/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2010, prin care s-a stabilit modalitatea concretă de aplicare a criteriului celei mai bune utilizări a terenului, precum și reperele acestui criteriu. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva alegerii nemotivate a dobânzii de politică monetară a BNR, hotărârea fiind dată, din punctul său de vedere, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta-pârâtă a indicat că dobânda de politică monetară ar putea fi folosită ca referință pentru dobânda legală numai în condițiile O.G. nr. 13/2011, care se aplică exclusiv obligațiilor de bani stabilite prin convenții, iar nu în materie delictuală. Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuție raționamentul juridic al curții de apel cu privire la primul motiv de recurs, încălcarea autorității de lucru judecat a celor două decizii mai sus-indicate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat. Prin decizia civilă nr. 93/Ap/6.07.2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2008, litigiu desfășurat între aceleași părți, a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei C. suma de 37.948,63 euro sau echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului teren, situat în Predeal, str. x, în suprafață totală de 1976,48 mp, pe perioada 04.03.2001-06.09.2002. Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Înalta Curte reține că sunt incorecte susținerile că prin deciziile nr. 93/Ap/2008 și nr. 177/2013 s-a stabilit modalitatea concretă de aplicare a criteriului celei mai bune utilizări, respectiv reperele acestui criteriu, și anume factorii determinanți - valoarea de piață a terenului și dobânda aplicabilă, aspecte care se susține că au fost infirmate ulterior prin decizia nr. 1814/Ap/27.11.2018 recurată, atâta timp cât în considerentele deciziei nr. 93/Ap/2008 ele nu se regăsesc; în considerentele deciziei nr. 93/Ap/2008 se reține că a fost calculată contravaloarea lipsei de folosință cu privire cu privire la același teren, însă pe o perioadă de timp diferită, raportat la coordonatele de valoare existente la momentul respectiv, și anume cuantumul valoric al chiriei în perioada 2001-2002, aceste valori neputând fi impuse ca un "dat" pentru o perioadă de timp ulterioară. De altfel, chiar în sentința nr. 177/D/30 decembrie 2013 se arată că operează puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanțele judecătorești care au soluționat litigiul anterior dintre părți le-au făcut cu privire la suprafața de teren pe care pârâta o ocupă din imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părții reclamante și cu privire la criteriul de determinare a dezdăunării pe care această parte a solicitat-o, care se impun instanței. Având natura juridică a unor prezumții legale absolute în conformitate cu prevederile existente în art. 1200 pct. 4 din C. civ. de la 1864. Se mai reține drept criteriu de determinare acela al celei mai bune utilizări. Or Înalta Curte constată că ambele coordonate au fost respectate și aplicate de instanțe în deciziile recurate. În mod evident, este important de precizat că un cuantum valoric al acestui prejudiciu variază în timp, în funcție de modificarea valorilor luate drept reper de calcul, neputând fi utilizate aceleași valori din anii 2001-2002 și într-un calcul ulterior, ceea ce, în fapt, dorește recurenta. Diferențele de calcul efectuate pe perioade de timp distincte nu conduc, însă, la concluzia că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri sus-menționate, din moment ce fiecare expert a avut în vedere același criteriu unitar, determinarea celei mai bune utilizări. Mai mult decât atât, Curtea de Apel Brașov, care a pronunțat decizia recurată nr. 495/Ap/8 iulie 2020, a evocat puterea de lucru judecat a hotărârilor invocate de recurentă și a punctat cele două aspecte care constituie fundamentul, subzistența puterii de lucru judecat, și anume îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren, de 1976,40 mp, precum și criteriul de evaluare a despăgubirilor, de la aceste coordonate plecându-se în analiza litigiului dedus judecății. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva alegerii nemotivate a dobânzii de politică monetară a BNR, hotărârea fiind dată, din punctul său de vedere, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici, decizia recurată fiind motivată judicios pe acest aspect. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel, pornind de la valoarea de piață inițială a imobilului teren situat în Predeal, str. x, stabilită de expertul D., valoare la care se prezumă că s-ar fi putut vinde acest imobil la momentul evaluării, respectiv 227.286 euro, estimare avută în vedere și cu ocazia pronunțării de către Curtea de Apel Brașov a deciziei civilă nr. 93/Ap/06.07.2010, conform criteriului celei mai bune utilizări, prin raportare la ratele dobânzilor pe piața bancară, determinate și de dobânda de politică monetară a B.N.R., a concluzionat că apelanta ar fi putut obține, în perioada de referință 23.10.2012 - 23.10.2015, un câștig reprezentat de dobânda cuvenită pentru depozitul constituit, în valoare totală de 111.643 RON, echivalentul a 24.391 euro, după cum rezultă din răspunsul la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiză tehnică nr. x, întocmit de către experții tehnici E., F. și G.. Or se poate observa că instanța a avut în vedere, în analiza efectuată, răspunsul Băncii Naționale a României, nr. x/2019, solicitat pentru lămurire de către instanța de apel, prin care se arată că, în ceea ce privește rata medie a dobânzii interbancare din România, aceasta este un indicator care se referă strict la tranzacțiile efectuate între instituțiile de credit și, prin urmare, nu este adecvată pentru a comensura fructificarea unei sume de către alte persoane sau entități. Această instituție a mai arătat că prin O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii de referință a devenit egală cu rata dobânzii de politică monetară și că, în contextul dat, acest act normativ ar trebui avut în vedere de către instanță. Astfel, susținerile părții referitoare la nemotivarea alegerii acestui tip de dobândă apar a fi nefondate. În fapt, recurenta, prin criticile din recurs, își exprimă nemulțumirea și tinde la modificarea modalității de determinare a despăgubirilor, aspect care vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, or acestea sunt nesusceptibile a fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de actuala sa reglementare. Cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., limitarea folosirii dobânzii de politică monetară ca referință pentru dobânda legală doar la condițiile O.G. nr. 13/2011, care se aplică exclusiv obligațiilor de bani stabilite prin convenții, iar nu în materie delictuală, se constată că aceste susțineri sunt, de asemenea, nefondate. Recurenta, în fapt, nu specifică normele de drept material încălcate de instanță și reiterează faptul că reperul criteriului celei mai bune utilizări, reținut cu putere de lucru judecat, ar fi fost raportat exclusiv la depozite și dobânzi în euro, aspect incorect. Înalta Curte reține în acest sens că principiul autorității de lucru judecat, căruia în mod corect i s-a dat eficiență în deciziile recurate, interzice readucerea în fața instanțelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, împiedicând reanalizarea pe fond a acestora, însă, în cauză, criteriul celei mai bune utilizări a fost aplicat în calculul efectuat în cadrul expertizei de specialitate, astfel că nu ne aflăm în prezența unei încălcări a dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. În ceea ce privește o pretinsă limitare a folosirii dobânzii de politică monetară ca referință pentru dobânda legală doar la condițiile O.G. nr. 13/2011, care s-ar aplica exclusiv obligațiilor de bani stabilite prin convenții, iar nu în materie delictuală, se observă că dispozițiile art. 1 alin. (1) ale respectivului act normativ prevăd că "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Aceasta este dobânda convențională. Or, potrivit art. 6 din aceeași ordonanță, în lipsa unei convenții asupra ratei dobânzii, se aplică dobânda legală. Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivul de casare invocate de pârâtă, prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., urmând, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., a respinge recursul declarat împotriva deciziei nr. 1814/Ap din 27 noiembrie 2018 și a deciziei nr. 495/Ap din 8 iulie 2020, ca nefondat.