ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2560/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2560/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor de față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. 3/197/2008, reclamanții M.E.,

prin mandatar M.F.G., M.F.G. și M.P.M., în contradictoriu cu pârâții SC H. SRL

și SC R.T. SA, au solicitat instanței să constate simulația realizată la

achiziționarea de către G.V. a terenului situat în localitatea Predeal, înscris

în cartea funciară nr. Y Brașov, sub nr. top. X/7, sau construcția ca mod de

dobândire a proprietății; să constate calitatea lor de proprietari ai acestui

imobil și să oblige pe pârâți să le lase în stăpânire materială imobilul.

Pârâta SC H.

SRL București a formulat cererea de chemare în garanție a numiților V.N. și V.R.D.,

solicitând obligarea acestora la plata sumei de 147.000 euro, constând în

prețul de circulație actual al terenului revendicat de reclamanți, formulând

totodată și cerere reconvențională în contradictoriu cu reclamanți și pârâta SC

R.T. SA, solicitând instanței să constate că pe terenul proprietatea sa,

înscris în C.F. nr. Y Brașov, sub nr. top. X/7, în suprafață de 500,4 m.p.,

este edificată o construcție tip vilă; să dispună înscrierea acesteia în cartea

funciară; să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra acestei

construcții prin accesiune imobiliară.

Prin sentința

civilă nr. 1852 din 16 februarie 2010 a Judecătoriei Brașșoiv s-a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul acestei instanțe sub nr. 2104/62/2010.

Prin sentința

civilă nr. 299/S/2011, Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții M.E., prin mandatar M.F.G., M.F.G. și M.P.M., în contradictoriu

cu pârâții SC H. SRL și SC R.T. SA, prin administrator judiciar R.I.S. SPRL, și,

în consecință: a constatat simulația realizată la achiziționarea, de către G.V.,

a imobilului cu destinația de teren situat în Orașul Predeal, înscris în C.F.

nr. Y Brașov, sub nr. top. X/7. A constatat calitatea reclamanților de proprietari

ai imobilului mai sus identificat, ce este alcătuit, în prezent, din teren și construcție

cunoscută sub denumirea de Vila G. A obligat pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție anterior indicat.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC H. SRL. A respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta SC H. SRL în contradictoriu cu chemații

în garanție V.N. și V.R.D.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că din întregul material probator ce

a fost administrat în cauză, a rezultat că între G.V., B.L. și D.H. a existat un

acord juridic simulat cu privire la înstrăinarea imobilului cu destinația de teren,

ce a fost înscris în cartea funciară nr. Z Brașov, sub nr. top. X/6 și X/7.

Astfel, s-a constatat

că după perfectarea actului juridic public, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare,

datat 05 septembrie 1935, G.V. a folosit imobilul identificat prin nr. top. X/7,

iar B.L. imobilul identificat cu nr. top. X/, fiecare dintre aceste persoane recunoscând

dreptul exercitat de cealaltă. Sub acest aspect, sunt semnificative operațiunile

de edificare a câte unei construcții cu destinația de vilă, de către fiecare dintre

cele două persoane anterior indicate, pe terenul asupra căruia fiecare și-a exercitat

dreptul de proprietate, precum și corespondența pe care cele două persoane au purtat-o,

corespondență ce atestă, de asemenea, recunoașterea reciprocă a dreptului de proprietate.

În corespondența astfel purtată, se regăsesc expresii de genul „chiriașul G.V. de

la Predeal” și „vila G.V. de la Predeal”. De asemenea, documentele întocmite de

autoritățile comuniste atestă identificarea în mod distinct a celor două imobile,

unul dintre imobile fiind identificat ca fiind Vila G., ce a aparținut lui G.O.

și soției acestuia - G.V., imobil situat în Predeal, și imobilul identificat ca

fiind Vila B., situat în Predeal. În niciunul dintre documentele astfel întocmite

nu există o mențiune care să ateste existența dreptului de proprietate al lui

B.L. asupra mai multor vile.

De asemenea, în

documentele întocmite de către autoritățile statului, respectiv de către Oficiul

de evidență a cărților funciare, s-a procedat la identificarea imobilului compus

din teren și construcție, situat în Predeal, înscris în cartea funciară nr. Z Brașov,

sub nr. top. X/7, ca reprezentând Vila G., ce a constituit obiectul dreptului de

proprietate al familiei G.O. și G.V.

Sub acest aspect,

s-a reținut, că, și în prezent, imobilul cu destinația de construcție edificat pe

terenul ce are datele de carte funciară mai sus indicate, este cunoscut sub denumirea

de Vila G., el figurând ca atare în evidențele pârâților, pe site-ul pe care sunt

postate ofertele de cazare ale pârâtei SC H. SRL, specificându-se în mod expres

că acest imobil a aparținut poetului G.O.

Pârâta SC H. SRL

a susținut că nu poate fi luat în considerare înscrisul denumit „adeverință”, întrucât

acesta nu determină părțile contractante și nici nu poartă semnătura acestora, el

fiind semnat de o terță persoană.

Această susținere

a fost înlăturată de către prima instanță, întrucât, în cazul unei acțiuni în constatarea

simulației, caracterul simulat al actului juridic public poate fi dovedit prin orice

mijloc de probă, instanța trebuind să stabilească, pe baza unui probatoriu ce se

circumscrie regimului mai sus arătat, care este adevăratul raport juridic ce s-a

născut între părțile contractante, conform principiului priorității voinței reale

a părților.

Calitatea de părți

contractante rezultă din întregul material probator ce a fost administrat în cauză,

iar ea este confirmată și de imposibilitatea părților pârâte de a proba că D.H.

a deținut în proprietate și alte imobile decât cele pe care Ie-a înstrăinat către

G.V. și către B.L. și că aceste din urmă persoane sau una dintre ele au perfectat

cu D.H. și alte acte translative de proprietate decât cel pe care reclamanții l-au

invocat în susținerea cererii lor.

În acest sens

s-a reținut că, în condițiile în care părțile pârâte au contestat veridicitatea

și valoarea probatorie a înscrisurilor pe care reclamanții le-au invocat în susținerea

cererii lor, părțile menționate erau obligate ca, în conformitate cu prevederile

art. 1169 C. civ., să producă probe care să ateste aspectele evidențiate mai sus,

or, astfel de probe nu au fost produse, părțile pârâte limitându-se la a afirma

că actul juridic secret invocat de către reclamanți nu este valabil.

Sub aspectul semnăturii

ce apare pe actul juridic denumit „adeverință”, prima instanță a reținut că aceasta

aparține unei persoane cu numele de D. și că ea are calitatea de avocat. Din procesul-verbal

ce a fost întocmit de către autoritățile comuniste cu ocazia inventarierii bunurilor

lui G.O., reiese că avocatul D. a fost cel care a reprezentat interesele G.V. la

data la care autoritățile comuniste au încercat să o deposedeze de averea pe care

o deținea, avere din care făcea parte și bunul imobil din litigiu.

De asemenea, din

mențiunile existente în actul translativ de proprietate, datat 05 septembrie 1935,

precum și din evidențele de carte funciară, rezultă că D.H. a dobândit acest nume

ca urmare a căsătoriei, anterior căsătoriei numele acestei persoane fiind C.

Față de toate

acestea, prima instanță a apreciat că probele ce au fost administrate în cauză îndreptățesc

formularea prezumției că avocatul D. este soțul numitei D.H. și că situația juridică

atestată de actul juridic secret, intitulat adeverință, și care este datat 19

decembrie 1934, atestă reala voință juridică a părților contractante.

Ca atare, prima

instanță a stabilit că la data achiziționării de către G.V. a imobilului cu destinația

de teren situat în Predeal, înscris în C.F. nr. Y Brașov, sub nr. top. X/7, s-a

realizat o simulație prin interpunere de persoane.

Efectul admiterii

unei acțiuni în constatarea simulației este acela că încetează caracterul ocult,

secret al contraînscrisului și, prin urmare, între părțile contractante, succesorii

lor universali și succesorii cu titlu particular, de rea-credință, ai părților contractante

își produce efectele actul juridic secret.

Pârâții din prezenta

cauză sunt, așa cum rezultă din starea de fapt mai sus expusă, succesori cu titlu

particular ai lui B.L., astfel că ei se pot apăra de efectele juridice produse de

actul secret numai în condițiile în care se constată că au fost de bună-credință

la data la care au perfectat actele juridice în temeiul cărora au dobândit dreptul

de proprietate asupra bunului imobil din litigiu.

Succesorul în

drepturi, cu titlu universal, al numitei B.L. este B.G., prin urmare, acestuia,

în conformitate cu principiile de drept ce guvernează regimul juridic al acțiunii

în constatarea simulației, îi este pe deplin opozabil contractul secret de vânzare-cumpărare.

De altfel, această

persoană, deși cunoștea care este situația juridică a imobilului compus din construcție

și teren, identificat sub denumirea de Vila G., a promovat, prin mandatar V.N.,

ce are calitatea de chemat în garanție în cadrul prezentului litigiu, acțiunea în

revendicarea imobilului pe care l-a identificat, generic, sub denumirea de Vila

B. și despre care a afirmat că ocupă și terenul aferent nr. top. X/7, deși pe acesta

este amplasată Vila G.

Chemații în garanție

au avut, de asemenea, o atitudine ce denotă reaua-credință, întrucât, în calitatea

sa de mandatari al numitului B.G., în cadrul litigiului în revendicarea imobilului

identificat sub denumirea Vila B., au cunoscut care este situația juridică reală

a bunului imobil din litigiu.

De altfel, în

toate documentele pe care autoritățile statului din perioada comunistă le-au întocmit,

precum și în toate documentele deținute de Primăria Orașului Predeal, situația imobilului

din litigiu era evidențiată, acest imobil figurând ca imobil deținut în proprietate

de familia G.O. și G.V.

De asemenea, SC

R. SA a fost de rea-credință, întrucât, a cunoscut situația juridică reală a imobilului,

acesta fiind evidențiat în contabilitatea sa ca fiind Vila G., la rubrica vizând

numărul cărții funciare și numărul topografic sub care acest imobil este identificat

fiind menționată chiar cartea funciară în care, așa cum am arătat, imobilul este

evidențiat ca imobil ce constituie obiectul dreptului de proprietate al G.V.

La rândul său,

pârâta SC H. SRL a avut o atitudine ce se circumscrie relei-credințe, întrucât,

aceasta, în calitate de chiriaș al imobilului identificat sub denumirea Vila G.,

a fost la curent cu situația juridică a acestuia și, mai mult decât atât, a perfectat

contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de teren corespunzătoare nr. top. X/7,

la data de 03 aprilie 2002, dată la care pe rolului celui cu care a perfectat contractul

de închiriere, respectiv pe rolul SC R. SA, se afla în curs de soluționare notificarea

pe care antecesorul reclamanților din prezenta cauză a formulat-o în temeiul Legii

nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Prima instanță

a apreciat că niciuna dintre părțile prezentului proces nu pot să invoce buna-credință,

în condițiile în care, în evidențele oficiale ale statului, inclusiv în evidențele

de carte funciară, existau mențiuni care trebuiau să le determine convingerea că

situația juridică a imobilului identificat sub nr. top. X/7 este neclară.

De asemenea, niciuna

dintre părțile litigiului nu se pot prevala de mențiunile existente în evidențele

de publicitate imobiliară, deoarece înscrierea dreptului de proprietate al lui

B.L. asupra imobilului în litigiu s-a făcut sub imperiul C. civ. civil austriac,

care acorda efect constitutiv de drepturi numai acelei înscrieri care a fost efectuată

în temeiul unui titlu valabil, semnificative sub acest aspect fiind dispozițiile

cuprinse în actul normativ menționat în secțiunea intitulată „Titlul de proprietate

și modul de dobândire a proprietății”.

Prima instanță

a reținut că dreptul de proprietate al B.L. asupra bunului imobil din litigiu nu

a fost înscris în temeiului unui titlu valabil, această persoană nedeținând, în

realitate, un titlu de proprietate cu privire la imobilul identificat sub nr.

top. X/7.

Pârâții nu pot

invoca, în favoarea lor, nici lipsa unei înscrieri în evidențele de carte funciară

a titlului de proprietate pe care G.V. l-a dobândit asupra imobilului mai sus identificat,

întrucât, în sistemul de publicitate imobiliară instituit de C. civ. austriac, se

pot prevala de lipsa înscrierii unui drept numai dobânditorii ulteriori ai imobilului,

ce sunt ei înșiși înscriși în cartea funciară în temeiul unui titlu valabil, obținut

cu bună-credință și cu titlu oneros, cerință care nu este întrunită în persoana

părților menționate.

S-a reținut că

înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al B.L. asupra imobilului

din litigiu nu a putut produce transmiterea în patrimoniul acesteia a dreptului

de proprietate, întrucât, aceasta nu deținea un titlu de proprietate cu privire

la acest imobil. În aceste condiții, dreptul de proprietate asupra acestui imobil

nu a putut fi transmis pe cale succesorală lui B.G., care, neavând un titlu de proprietate

cu privire la acest imobil, nu a putut să îl transmită în proprietate chemaților

în garanție, care, l-a rândul lor, nu au putut să transmită un astfel de drept în

favoarea pârâtei SC H. SRL.

Față de considerentele

mai sus expuse, s-a reținut că părțile reclamante au calitatea de proprietari ai

imobilului din litigiu, al căror titlu de proprietate nu este întabulat în evidențele

de carte funciară, în timp ce pârâta SC H. SRL este posesorul actual al imobilului,

ce are înscris titlu în evidențele de carte funciară, în virtutea unui act juridic

pe care l-a perfectat cu rea-credință.

Conflictul dintre

cele două părți a fost soluționat prin raportare la dispozițiile legale incidente

în speță, dispoziții ce sunt reprezentate de art. 372 și 373 C. civ. austriac, în

conformitate cu care reclamanții sunt îndreptățiți să obțină restituirea acestui

imobil, întrucât, potrivit acestor prevederi legale, conflictul dintre dobânditorul

neînscris în cartea funciară, care are însă un titlu valabil asupra imobilului și

posesorul de rea-credință actual al imobilului se soluționează în favoarea primului.

Față de soluția

pe care prima instanță a pronunțat-o cu privire la capătul principal de cerere,

s-a constatat că analiza pretențiilor formulate de reclamanți în subsidiar nu se

mai impune.

În raport de considerentele

de fapt și de drept mai sus expuse, prima instanță a constatat că pretențiile pe

care pârâta SC H. SRL Ie-a formulat prin cererea reconvențională sunt lipsite de

fundament, în persoana acesteia neputând fi reținute, conform acestor considerente,

cerințele instituite de art. 494 C. civ., ce reglementează accesiunea imobiliară

ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

În legătură cu

cererea de chemare în garanție pe care partea menționată a promovat-o, prima instanță

a apreciat că aceasta este, la rândul ei, nefondată, astfel că a respins-o, pentru

următoarele considerente:

Pretențiile ce

au fost formulate prin această cerere au fost fundamentate pe dispozițiile art.

1337 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

Pe cale de consecință,

prima instanță a analizat condițiile garanției pentru evicțiune. Chemații în garanție

fiind aceia care au figurat ca vânzători în contractul pe care pârâta l-a invocat

în susținerea pretențiilor sale, tot ei sunt cei care vor fi ținuți sa răspundă

în condițiile C. civ. de garanția pentru evicțiune, respectiv de efectul acestei

garanții.

În drept, prima

instanță a reținut că dispozițiile art. 1336 C. civ. prevăd că „vânzătorul răspunde

de liniștita posesiune a lucrului și pentru viciile acestuia”. În legătură cu obligația

vânzătorului de a asigura liniștita posesiune a lucrului, art. 1337 C. civ. precizează

că acesta răspunde către cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului

vândut”.

Într-un sens restrâns,

evicțiunea constă în pierderea totală a lucrului vândut prin efectul unei hotărâri

judecătorești, cum este cazul imobilului în cauză, care, în virtutea unei cauze

anterioare, recunoaște unui terț, asupra aceluiași lucru, un drept de proprietate.

Este de principiu

că garanția pentru evicțiune este datorată de orice vânzător (sau de succesorii

săi universali sau cu titlu universal), indiferent dacă este vorba despre o vânzare

obișnuită sau despre o vânzare silită. Garanția pentru evicțiune este datorată indiferent

de natura bunului înstrăinat ori de faptul că vânzătorul este un profesionist sau

un particular.

Obligația vânzătorului

de a asigura cumpărătorului „liniștita posesiune a lucrului” implică nu numai garanția

pentru fapta proprie, ci și garanția pentru fapta terților. Astfel, vânzătorul este

prezumat a cunoaște situația juridică a lucrului vândut, motiv pentru care este

firesc ca el să fie ținut să îl apere pe cumpărător contra terțului.

Efectul declanșării

garanției pentru evicțiune este reglementat de art. 1341 C. civ. Astfel, cumpărătorul

are dreptul la restituirea prețului, echivalentul fructelor, dacă a fost obligat

să le restituie evingătorului, cheltuieli de judecată ocazionate de evicțiune și

daune-interese.

Pentru a se angaja

răspunderea rezultată din cauza producerii evicțiunii, sunt necesare trei condiții,

și anume: 1. să existe o tulburare de drept provenind de la un terț, 2. aceasta

să aibă o cauză anterioară vânzării și 3. tulburarea să nu fi fost cunoscută de

cumpărător la data încheierii contractului. Dacă el a avut cunoștință de pericolul

evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în

caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul dobândind caracter aleatoriu.

Prima condiție

pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a chemaților în garanție este îndeplinită

deoarece liniștita posesiune a pârâtei menționate a fost tulburată ca urmare a redobândirii

posesiei imobilului în litigiu de către adevărații proprietari ai acestuia.

Această tulburare

a avut o cauză anterioară vânzării, fapt confirmat de probele ce au fost administrate

în cauză.

Cea de-a treia

condiție referitoare la necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune

nu este îndeplinită, fapt stabilit de către prima instanță cu ocazia analizării

primului petit al cererii principale.

Chestiunea necunoașterii

cauzei de evicțiune, respectiv a bunei-credințe a partenerilor contractuali nu poate

fi reținută, având în vedere faptul că, la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare,

vânzătorul cunoștea faptul că nu este proprietar al imobilului în cauză și că nu

putea transfera proprietatea imobilului. De asemenea, acest fapt a fost cunoscut

și de către cumpărător, așa cum rezultă din considerentele anterior expuse.

Potrivit art.

1898 C. civ., buna-credință se prezumă, dar această prezumție este una relativă,

astfel încât poate fi combătută prin orice mijloace de probă, inclusiv printr-o

altă prezumție, chiar judecătorească. Reaua-credință a pârâtei a fost stabilită

în baza argumentelor de fapt și de drept ce preced.

Pentru motivele

arătate, întrucât este dovedită reaua-credință a pârâtei la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că aceasta nu poate beneficia de despăgubiri

în temeiul răspunderii pentru evicțiune.

Împotriva sentinței

au declarat apel pârâții, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 12/Ap din 14 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC R.T. SA București,

reprezentată prin administrator judiciar R.I.S. SPRL, și SC H. SRL București împotriva

sentinței civile nr. 299/S din 27 iunie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o.

A fost anulat,

ca netimbrat, apelul declarat de chemații în garanție V.N. și V.R.D. împotriva sentinței

civile nr. 299/S din 27 iunie 2011 a Tribunalului Brașov.

S-a dispus restituirea

către pârâta SC R.T. SA București a sumei de 3.350,22 RON, reprezentând taxă judiciară

de timbru, plătită mai mult decât cuantumul legal.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Obiectul material

al litigiului îl constituie suprafața de teren înscrisă actual în C.F. nr. Y Brașov,

sub nr. top. X/7, teren în suprafață de 500,40 m.p., pe care se află edificată construcția

denumită Vila G.

Asupra construcției

Vila G., instanța de apel a reținut că nu există nici un dubiu asupra dreptului

de proprietate, care a aparținut G.V., soția supraviețuitoare după G.O. Acest fapt

a fost dovedit de multiplele înscrisuri, datând din anii 1936-1937, reprezentând

chitanțe, facturi, pentru achiziționarea de materiale și transportul lor pe calea

ferată, în vederea edificării vilei, depuse la dosarul cauzei (dosar Judecătorie

nr. 3/197/2008). De asemenea, s-au reținut înscrisurile reprezentând cartea imobilului

în care apare ca titular G.V., ca și fișele din care reiese că imobilul a fost supus

închirierii, or numai titularul dreptului de proprietate (sau de uzufruct) o putea

face. Tot în acest sens, s-au reținut înscrisurile emanate de organele competente,

inclusiv de o instanță, cu ocazia dezbaterii succesiunii după defunctul G.O. din

care reiese că vila a fost mobilată și deci exista în anul 1938.

Cel mai important

aspect este faptul înscrierii în C.F. nr. W Predeal a dreptului de proprietate al

G.V. asupra imobilului, compusă din casă de lemn - parter, etaj și curte, acoperită

cu șindrilă (același material comandat, conform facturilor), înscrierea realizându-se

pe baza procesului-verbal 28 iunie 1945, în care se menționează expres că imobilul

aparține G.V. și se află pe nr. top. X/7 C.F. nr. Y.

Pârâta SC R.T.

SA a dobândit dreptul de proprietate în baza legii (deci nu a avut anterior imobilul

în proprietate cu nici un titlu), iar pârâta SC H. SRL a solicitat accesiunea imobiliară

(pentru că nu a cumpărat și construcția).

S-a reținut că

dreptul aplicabil este C. civ. austriac în vigoare la data achiziționării terenului

și edificării construcției, încât întabularea dreptului de proprietate al G.V. în

cartea funciară, fie ea și o carte provizorie, o prezumă legal ca proprietară, conform

art. 431 din Cod, conform cu care „pentru transmiterea proprietății bunurilor imobile,

este necesar ca actul de achiziție să se înregistreze în registrele publice, destinate

în acest scop. Această înscriere se numește întabulare”. Sintagma „actul de achiziție”

privește toate actele de dobândire a proprietății, iar textul are același scop și

instituie aceeași prezumție de proprietate pe care, mai târziu, a reglementat-o

Decretul-lege nr. 115/1938 (art. 32 coroborat cu art. 17) și apoi actuala Lege

nr. 7/1996.

Cu referire la

apelul SC R.T. SA, s-a concluzionat că în ce privește caracterul constitutiv al

înscrierii în cartea funciară, de care se prevalează pârâta în combaterea simulației,

acesta nu este în contradicție cu simulația, privită ca operațiune juridică, deoarece

sancțiunea specifică nu este nulitatea, ci inopozabilitatea față de terțele persoane

a situației juridice create prin actul secret.

Deși este adevărat

că înscrierea în cartea funciară prezumă dreptul, dar prezumția nu este irefragabilă,

ci poate fi răsturnată, una din modalități fiind simulația, terților opunându-li-se

actul secret ce este de natură să clarifice reala situație juridică a imobilului.

În materie, în

sistemul C. civ. austriac, terți sunt numai persoanele care au dobândit cu titlu

particular, oneros și cu bună-credință, nu și cei care au devenit titulari ai dreptului

cu rea-credință ori cu titlu gratuit, acestora li se poate opune actul secret ce

reglementează adevărata situație juridică a bunului. De aceea efectului constitutiv

de drepturi i se poate opune simulația, reținându-se că în condițiile în care s-ar

susține absolut că numai întabularea lasă loc dreptului, simulația ar fi abolită,

or nu acesta a fost sensul reglementării în orice sistem de drept, simulația găsindu-și

aplicarea cât timp în sine nu are nimic ilicit. Nici dobândirea și întabularea succesivă

nu sunt de natură a duce la altă concluzie, actul secret continuând să-și producă

efectele specifice între părți și succesorii lor, în care se includ și cei care

au dobândit cu titlu gratuit sau au fost de rea-credință la perfectarea actului

translativ de proprietate pe baza căruia și-au înscris dreptul în cartea funciară.

Deși s-a susținut

că adeverința de plată a diferenței de preț, datată 19 decembrie 1934, nu constituie

un început de dovadă scrisă, întrucât ar fi emanată de la o terță persoană și nu

de la vânzătoarea terenurilor, D.H., această critică nu a putut fi primită, întrucât

adeverința a fost eliberată de mandatarul lui D.H., avocatul D.L., același care

a redactat contractul de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1935, între D.H. și

B.L., având ca obiect ambele parcele, cu nr. top. X/6 (cuvenită B.L.) și nr.

top. X/7 (cuvenită G.V.).

Drept urmare,

adeverința din anul 1934 reprezintă voința proprietarei-vânzătoare D.H., care nu

a revocat-o, ci dimpotrivă a confirmat-o, chiar dacă prin simulația prin interpunere

de persoane.

Instanța de apel

a mai reținut că din conținutul înscrisului reies elemente specifice chiar unei

promisiuni bilaterale de vânzare (care are forța juridică mai mare ca a unui simplu

început de dovadă scrisă), acesta prevăzând care sunt părțile, între care figurează

și G.V., și obiectul, ce constă în prețul de 80.000 ROL, fiind achitată diferența

de 30.000 ROL (încât prețul este determinat), lucrul vândut - terenul din Predeal

(obiect determinabil și identificat prin contractul de vânzare-cumpărare), promisiunea

de vânzare-cumpărare, „actul de vânzare-cumpărare, care se va întabula de D-ele

cumpărătoare la Cartea Funciară din Brașov”. S-a reținut că este utilizat pluralul

de redactorul adeverinței, fapt ce semnifică voința lui D.H. în transferul dreptului

de proprietate asupra ambelor parcele către B.L. și G.V.

În aceste condiții

adeverința are valoare superioară unui început de dovadă scrisă, ea provenind, ca

act juridic în sens de operațiune juridică, de la adevăratul proprietar, dar și

ca instrument probator din moment ce avocatul D.L. nu a făcut decât să acționeze

pe seama proprietarei-vânzătoare.

Adeverința a fost

contestată numai sub aceste aspecte, nu și asupra autenticității ori valabilității

acesteia sau mențiunilor exprese pe care le cuprinde, astfel încât își produce efectele

în contextul tuturor probelor administrate ce conturează simulația.

A fost înlăturată

susținerea că actul secret ar fi trebuit încheiat în formă autentică, concomitent

cu actul public. Tocmai datorită caracterului secret, actului ascuns nu i se cere

vreo condiție formală de valabilitate și nici înscrierea în cartea funciară, întrucât

și-ar pierde caracterul „secret”, ar deveni public și ar putea reprezenta o altă

voință posterioară actului public, încât simulația ar fi golită de conținut și rămasă

ca literă inaplicabilă a Codului.

Concomitenta nu

este cerută, fiind suficient ca actul secret să fie anterior, indiferent în timp,

actului public, interesând deci anterioritatea sau cel mult simultaneitatea operațiunilor

juridice și mai puțin a înscrisurilor constatatoare.

Cu privire la

teren s-a concluzionat că a fost achiziționat de soții G., într-o perioadă când

G.O. era ministru de interne, devenit ulterior prim-ministru, existând tot interesul

în a nu face publică achiziționarea, interes care nu are nimic ilicit în sine.

S-a mai reținut

că probele administrate în cauză, respectiv:

- adeverința din

anul 1934, în care se face vorbire de dobândirea de către G.V. a terenului din Predeal

și pentru care a achitat prețul;

- extrasul de

carte funciară, respectiv din C.F. nr. W Predeal, unde este menționată „curte” (deci

o suprafață de teren), iar înscrierea dreptului s-a făcut pe baza cercetărilor și

constatărilor consemnate în procesul-verbal din iunie 1945;

- procesul-verbal

din anul 1945, unde se menționează expres nr. top. X/7, C.F. nr. Y, în discuție;

- planul cadastral

din anul 1940, întocmit de Primăria Predeal (Dosar nr. 3/197/2008 Judecătoria Brașov),

din care reiese evidențierea distinctă a parcelelor aparținând lui B.L. și G.V.,

cu numere administrative distincte, în cazul parcelei aparținând lui B.L. fiind

menționate dimensiuni ale terenului ca și a vilei edificată pe acesta, precum și

topograficul X/7, în suprafață de 500,40 m.p.;

- expertiza tehnică

întocmită de expertul G.F. (Dosar nr. 2104/62/2010, Tribunalul Brașov), care concluzionează,

fără echivoc, că nr. top. X/7, alături de nr. top. X/8, sunt incluse în parcela

aparținând G.V.;

- multiplele scrisori

adresate de B.L. lui G.V. din care rezultă relațiile de prietenie dintre acestea;

- contestația

față de preluarea de către stat a imobilului, formulată de B.L., în anul 1950, în

care face vorbire, la singular, de „vila mea din lemn”, ca și cea din anul 1954

adresată Procurorului General al R.P.R. în care se menționează că „am avut o casă”,

deci nu mai multe;

- inexistența

vreunei probe din care să rezulte opunerea B.L. la edificarea Vilei G. ori contestarea

adeverinței din anul 1934, fac cu prisosință dovada cumpărării de către familia

G. a terenului în discuție, iar dacă în C.F. nr. W s-a menționat doar „curte”, fără

indicarea precisă a terenului, prin nr. top. și suprafață, nu reprezintă decât o

perpetuare a simulației prin interpunere de persoane, concepută juridic în anul

1934, anterior edificării construcției.

S-a constatat

că terenul inițial, aparținând D.H., a fost dezmembrat în trei parcele cu nr.

top. X/6, X/7 și X/8, cu proprietari diferiți, încât nu mai lasă loc de îndoială

asupra voinței acesteia de a vinde, reținându-se că terenul cu nr. top. X/8 a fost

vândut numitului C.G., care și-a înscris dreptul în C.F. nr. Q Brașov, iar apoi

lui G.O., prin actul de vânzare-cumpărare din 18 iunie 1937, dar care nu și-a întabulat

dreptul în cartea funciară nici de această dată, dovadă că deposedarea de către

stat s-a făcut de la vânzător, conform mențiunilor din cartea funciară (dosar Judecătoria

Brașov nr. 3/197/2008). S-a considerat că acest fapt este încă un element asupra

voinței de a nu apărea în „registrele publice”, ce se circumscrie ansamblului probator

al simulației în cauză, reținându-se că ambele topograficuri, cu nr. top. X/7 și

nr. top. X/8, cumpărate de familia G., alcătuiesc parcela cu care s-a înscris în

C.F. nr. W Predeal și identificată ca atare de expertul G.F.

Buna-credință

de care se prevalează pârâta la dobândirea prin efectul legii a imobilului nu a

fost reținută de instanța de apel.

Toate înscrisurile

depuse la dosarul cauzei dovedesc apartenența la patrimoniul familiei G. a imobilului

în litigiu, construcție și teren. Pârâta a preluat de la stat imobilul, în lista

de inventariere fiind menționat imobilul „Vila G.” din C.F. nr. W, unde proprietar

nu apărea statul, ci G.V., iar în lista inventar a protocolului de înființare al

societății, imobilele aparținând B.L. și G.V. apar menționate distinct. Cum cartea

funciară face dovada atât a dreptului de proprietate, dar are și efect de publicitate,

pârâta a cunoscut cine este adevăratul proprietar și deci buna sa credință este

înlăturată, chiar dacă s-a înființat prin lege, dar a preluat și viciile transferului

proprietății la stat de la G.V. S-a mai reținut că nu este de exclus faptul preluării

imobilului prin rechiziție de către stat, care nu constituie titlu de proprietate,

iar mai apoi trecerea în administrarea Secretariatului General al Consiliului de

Miniștri, ulterior în folosința Secției Gospodăriei de Partid și a pârâtei, încât

nu se poate vorbi de o bună-credință la dobândirea dreptului de proprietate, care,

în realitate a rămas în patrimoniul familiei G.

Fiind de rea-credință,

pârâta nu poate invoca inopozabilitatea actului secret al simulației, nefiind un

terț în sensul C. civ. austriac, cum s-a arătat mai sus.

A fost înlăturat

și motivul privind inaplicabilitatea dispozițiilor din C. civ. austriac, întrucât

efectele actului juridic cu o singură executare rămân guvernate de legea în vigoare

la data perfectării lui, or, în vigoare era C. civ. austriac și nu C. civ. român.

S-a mai reținut

că imobilul nu constituie obiect al Legii nr. 10/2001, din moment ce la data promovării

acțiunii în simulație, introdusă urmare cererii în accesiune de către pârâta SC

H. SRL, nu se afla în patrimoniul vreunei entități deținătoare, cum este definită

în art. 1 din acest act normativ, ci a intrat în circuitul civil, prin vânzările

succesive dintre pârâți și chemații în garanție.

Soluția de inadmisibilitate

nu a fost admisă, reținându-se că o acțiune este inadmisibilă numai dacă legea o

interzice (spre ex. art. 111 C. proc. civ.), dar în nici un caz nu i se poate interzice

titularului vreunui drept de a se adresa justiției, pentru simplul motiv că dreptul

de acces la instanțele judecătorești este de ordin constituțional și reglementat

ca atare și în dreptul internațional (art. 6 Convenție).

Susținerea că

acțiunea nu poate fi primită din perspectiva regulilor de carte funciară, fiind

necesară promovarea unei acțiuni în rectificare de carte funciară, nu a fost reținută.

Acțiunea în rectificare

de carte funciară, indiferent de sistemul consacrat (Decretul-lege nr. 115/1938

- art. 34-37, Legea nr. 7/1996), are caracter accesoriu și se grefează pe o alta,

principală, în „desființarea”, lato sensu, a unui act juridic ce a stat la baza

înscrierii și are menirea de a stabili conformitatea situației juridice reale cu

evidențele de carte funciară. Nu mai puțin însă, acțiunea în rectificare nu este

exclusivă și nu înlătură titularului dreptul de a promova o altă acțiune, chiar

dacă are aceeași finalitate, care este singur în măsură să decidă dacă mijloacele

procesuale și procedurale sunt îndestulătoare în protejarea dreptului său. Dintre

aceste mijloace, acțiunea în simulație nu face excepție și în condițiile date ale

speței, a fost găsită admisibilă. S-a mai reținut că în raport de petitele cererii

introductive, rectificarea ar urma înfăptuită ulterior, funcție de soluția care

va rămâne irevocabilă, fie pe cale administrativă, fie pe cale de acțiune, aceasta

în virtutea caracterului său accesoriu, dar nu condiționează admisibilitatea simulației,

care își păstrează caracterul său autonom, de cerere principală. În acest mod, a

reținut instanța de apel, nu sunt nesocotite regulile și principiile de carte funciară,

ci, dimpotrivă, realizarea dreptului intervenienților, în calitate de succesori

în drepturi după G.V., dă loc rectificării. A condiționa prezenta cerere, de o cerere

de rectificare, ar însemna nesocotirea instituției simulatiei și revendicării, posibilă

în orice sistem, ca cereri principale, deși titularul dreptului pretins nu este

obligat legal să formuleze și accesoriul.

Este inexactă

susținerea că în C. civ. austriac nu se regăsesc dispoziții de carte funciară, întrucât

în cuprinsul Codului, în materia proprietății se regăsesc norme privind înscrierile

în cartea funciară și care întregesc actele normative în domeniu (ex. art. 431-432).

Cu privire la

inadmisibilitatea cererii, prin prisma Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut

că decizia nr. 33/2008 a instanței supreme nu se opune restituirii imobilelor, chiar

în condițiile intrării în vigoare a legii speciale, însă cu observarea situațiilor

juridice specifice în fiecare caz.

Critica privind

cadrul procesual subiectiv nu a fost primită, reținându-se că, atâta timp cât înstrăinările

succesive au determinat ca statul să nu mai aibă nici un drept asupra imobilului,

ca, de altfel, nici B.G., o soluție favorabilă în simulație ar produce efecte doar

față de părțile între care s-a legat prezentul proces, cu precădere SC H. SRL și

nu față de stat ori B.G., încât chemarea lor în judecată ar fi fost inutilă.

S-a mai arătat

că adeverința criticată întrunește toate cerințele unui început de dovadă scrisă,

actul reprezentând voința vânzătoarei D.H. în a vinde către ambele cumpărătoare

și, cum provine de la adevăratul proprietar, se opune dobânditorilor succesivi,

cu toate „sarcinile” sale, inclusiv simulația dată de menționarea în actul aparent

doar a B.L., deși redactorul contractului din anul 1935, același care a redactat,

potrivit voinței proprietarei și adeverința din anul 1934, cunoștea cine sunt adevărații

cumpărători.

Simulația a continuat

să se perpetueze și cum dobânditorii succesivi, pârâții și chemații în garanție,

nu sunt simpli terți de bună-credință, actul secret li se opune cu deplină forță

juridică, chiar dacă a fost încheiat anterior, la o distanță de câteva luni, față

de actul public, acest aspect neavând nici o relevanță în cadrul instituției simulației.

Faptul că în actul

public se menționează prețul de 50.000 ROL, iar în adeverință suma totală de 80.000

ROL și că la data emiterii ei s-a consemnat diferența de preț de 30.000 ROL, nu

prezintă nici o importanță din punctul de vedere al simulației prin interpunere

de persoane, unde simulația nu privește caracterul fictiv al prețului, ci pe cel

al titularului dreptului dobândit prin cumpărare. Faptul menționării sumei de 50.000

ROL în actul aparent, deși prețul din adeverință este de 80.000 ROL, semnifică,

pe de o parte, că anterior, ambele cumpărătoare, B.L. și G.V., au plătit avansul

de 50.000 ROL și ulterior, diferența de 30.000, iar pe de altă parte, reprezintă

încă un aspect al simulației dorită de părțile contractante și numai acestea se

pot prevala de această chestiune, nu și pârâții.

Considerentele

primei instanțe sunt temeinice și legale, întrucât, în condițiile simulației prin

interpunere de persoane s-a creat aparența dobândirii de către B.L. a ambelor parcele,

inclusiv a celei cumpărate de G.V., deși actele, după cum au fost analizate, spun

altceva. Dovedirea simulației, prin interpunere de persoane, impune stabilirea corectă

a situației de carte funciară, în ce privește titularii dreptului, încât susținerea

unei întabulări corecte a B.L., pe ambele parcele, conform actului public, nu poate

fi primită, deoarece, în sistemul C. proc. civ. austriac, reaua-credință nu este

protejată.

Dispozițiile

art. 367-368 vorbesc, în materie de proprietate, de acțiune contra posesorului de

bună sau rea-credință, art. 372-373 permite revendicarea de la un posesor de rea-credință

sau în mod injust, ori împotriva dobanditoruiui fără plată, art. 380 statuând, cu

caracter de principiu, că nu se poate dobândi proprietatea fără titlu și achiziție

justă.

S-a reținut că

prevederile art. 423 instituie regula că „bunurile care au deja un proprietar se

câștigă în mod mijlocit dacă se transmit în mod just de la un proprietar la altul”,

iar art. 425 instituie regula potrivit căreia „titlul singur încă nu dă proprietate.

Proprietatea, și în genere toate drepturile reale, afară de cazurile fixate de lege,

se pot câștiga numai prin predare și luare în primire justă”.

Reiese că în materie

de dobândire a proprietății, reaua-credință nu este protejată, ci, dimpotrivă, sancționată,

întocmai ca și în actualul sistem, numai că în sistemul Codului austriac se cere

suplimentar și „achiziția justă”, adică atât titlul, cât și dobândirea bunului trebuie

să se fondeze pe bună-credință.

Instanța de apel

a concluzionat că și pârâta SC H. SRL a fost de rea-credință la achiziționarea imobilului,

cum a statuat și prima instanță.

S-a reținut că

pârâta a dobândit dreptul în condițiile în care a cunoscut situația juridică a imobilului,

care de la începuturi, ca și în prezent, poartă denumirea de Vila G. La data achiziționării

imobilului, pe rolul SC R. SA se afla notificarea formulată de antecesorul reclamanților,

în calitate de succesor al G.V., care a cumpărat doar terenul cu nr. top. X/7, pe

care se află construcția, astfel încât, în fața multor incertitudini privind situația

juridică a imobilului în întregul său, nu se poate prevala de buna-credință. Susținerea

că s-ar fi încrezut în hotărârea judecătorească prin care B.G. a redobândit dreptul

de proprietate, nu prezintă relevanță, din moment ce însăși existența construcției

trebuia să-i ridice semne de întrebare, aceasta în virtutea unui cumpărător diligent.

Mai mult, în evidențele SC R. SA, imobilul a fost preluat din C.F. nr. W Predeal,

în care proprietar, asupra casei și curții (curte care este o suprafață de teren),

figura G.V. și nu această societate pârâtă ori statul și cum cartea funciară are

și efect de publicitate și opozabilitate, este evident că și SC H. SRL a cunoscut

foarte bine cine este adevăratul proprietar și deci este de rea-credință la achiziționare.

Drept urmare,

actul secret din cadrul simulației i se opune cu forța juridică arătată, cu consecința

că suportă riscul redobândirii imobilului, în întregul său, de către reclamanții,

succesori ai lui G.V.

Hotărârea judecătorească

prin care B.G. a „redobândit” dreptul după B.L., se înfățișează pentru reclamanți

ca un fapt juridic, din moment ce nu le este opozabilă ca părți în acel proces,

și în consecință, starea de fapt determinantă în aplicarea dreptului poate fi răsturnată,

în speță, prin simulație și opusă pârâtelor și chemaților în garanție.

Această pârâtă

a dobândit imobilul de la chemații în garanție, care, la rândul lor au fost de rea-credință

la achiziționare, încât atitudinea subiectivă s-a perpetuat încă de la prima înstrăinare

de către pârâta SC R.T. SA și aceasta în condițiile precarității titlului său de

preluare de la stat.

Cu privire la

motivul vizând respingerea cererii reconvenționale, instanța de apel a reținut legalitatea

soluției dată de prima instanță, dispozițiile art. 492 C. civ., nefiind aplicabile,

din moment ce prezumția de proprietate asupra construcției, în favoarea proprietarului

terenului, este răsturnată. Construcția nu a fost edificată de către pârâtă pentru

a determina incidența textului și chiar dreptul de proprietate asupra terenului

este contestat. Nu are nici o relevanță faptul că asupra terenului nu s-a instituit

vreun drept de superficie, care ar fi atras o altă instituție juridică (art. 494

C. civ.), aflată în conexiune cu accesiunea imobiliară. În cauză, admiterea cererii,

în condițiile date, ar însemna îmbogățirea nejustificată a pârâtei cu o construcție

care nu îi aparține și nici nu a achitat vreun preț pe ea, ceea ce desigur nu este

de acceptat.

Cererea de chemare

în garanție nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite cerințele art. 1341 C. civ.,

față de reaua-credință manifestată la perfectarea succesivă a actelor de vânzare-cumpărare.

În condițiile în care pârâta a cunoscut pericolul evicțiunii, și-a asumat riscul

producerii ei, astfel încât dispozițiile art. 1341 C. civ., nu sunt incidente și,

în plan procesual, nici ale art. 60 C. proc. civ., astfel că și acest motiv a fost

respins.

În ce privește

apelul chemaților în garanție acesta a fost anulat ca netimbrat, conform art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, chemații în garanție declarând în fața instanței,

la termenul de dezbateri că nu înțeleg să timbreze legal cererea de apel.

Reclamanții au

solicitat, în subsidiar, cercetarea îndeplinirii condițiilor construcțiunii, ca

mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului, în condițiile

art. 418 teza finală C. civ. austriac sau constatarea unui drept de superficie asupra

terenului, însă instanța de apel a reținut că nu a fost învestită cu apel în acest

sens. În condițiile efectuării construcției pe terenul altuia, cu bună-credință,

cu asentimentul proprietarului terenului, art. 418 teza finală din C. civ. austriac

permite acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, fiind o reglementare

total diferită de sistemul civil român, însă nu este cazul vreunei analize în acest

context și în lipsa învestirii instanței, dat fiind că nici unul dintre apeluri

nu critică, sub acest aspect, sentința, ca și pentru dreptul de superficie.

În baza art. 23

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus restituirea către pârâta SC

R.T. SA a sumei de 3.350,22 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru plătită în

plus, peste cuantumul legal.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC H. SRL București, prin lichidator judiciar

Casa de Insolvență S. IPURL, și SC R.T. SA, prin administrator judiciar R.I.S. SPRL

București.

I. În recursul

său, pârâta SC H. SRL București a adus următoarele critici deciziei recurate.

de carte funciară este inadmisibilă o acțiune în revendicare, introdusă de o persoană

neînscrisă în cartea funciară, împotriva proprietarului tabular, fără a se solicita

rectificarea cărții funciare.

La momentul introducerii

acțiunii reclamanților recurenta-pârâtă SC H. SRL București figura în C.F. nr. Y

Brașov nr. top. X/7 ca titulară a dreptului de proprietate a imobilului.

Potrivit dispozițiilor

din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile

legii, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă

a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

Potrivit art.

34 din aceeași lege, cuprinsul cărților funciare se consideră exact, în folosul

acelei persoane care a dobândit un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului

nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul

ei sau dacă nu a cunoscut această inexactitate.

Art. 35 din aceeași

lege permite ca în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința

înscrierii, cu situația juridică reală, să se poată cere rectificarea acesteia,

prin rectificare înțelegându-se radierea, îndreptarea sau menținerea înscrierii

oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară,

în art. 36 din aceeași lege arătându-se care sunt cazurile în care se poate cere

rectificarea.

În speța de față,

acțiunea reclamanților, care este una în revendicare, a fost admisă cu ignorarea

dispozițiilor legale din Legea nr. 7/1996.

Oricum, referirea

făcută de către instanțele de fond la dispozițiile art. 372 și 373 din C. civ. austriac,

este greșită deoarece acestea se referă la bunuri mobile, iar nu la cele imobile

așa cum a făcut instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe.

De altfel, C.

civ. austriac nici nu a reglementat publicitate imobiliară, aceasta fiind reglementată

în anii 1934-1935 prin diverse regulamente locale, iar articolele invocate de către

instanțele de fond se refereau la bunurile mobile, în privința cărora nu exista

un sistem de publicitate.

Prin însăși esența

sa, sistemului de publicitate real, al cărților funciare, îi este străină ideea

unei proprietăți secrete, ascunse, fără posesie, dobândite în afara cărții funciare

și care ar putea fi valorificată împotriva dobânditorilor subsecvenți.

Sub acest aspect,

este criticată concluzia instanței de apel că dreptul de proprietate se poate dovedi

și altfel decât cu înscrierea în cartea funciară.

În acest sens,

este criticată concluzia instanței de apel potrivit căreia imobilul în litigiu ar

fi fost înscris într-o carte funciară provizorie în baza unui proces-verbal unilateral

încheiat în anul 1945, acest fapt nefiind posibil, cât timp exista o carte funciară

definitivă și care nu a fost sistată niciodată.

În ce privește

caracterul accesoriu sau principal al acțiunii în rectificarea înscrierilor din

cartea funciară, recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit dispozițiilor legale, rectificarea

este mijlocul juridic specific de restabilire a concordanței dintre starea tabulară

și situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare.

apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale privind admisibilitatea

acțiunii reclamanților, deoarece imobilul din litigiu a fost preluat de statul român

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, intrând sub incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, care este o lege specială.

Sub acest aspect,

instanțe de fond au nesocotit decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că în cazul concursului

dintre legea specială, Legea nr. 10/2001 și dispozițiile dreptului comun cu privire

la revendicare, se rezolvă în favoarea legii speciale.

De altfel, reclamanții

au și promovat o acțiune întemeiată pe legea specială, acțiune care face obiectul

Dosarului nr. 20/62/2002 aflat pe rolul Tribunalului Brașov, dosar ce a fost suspendat

până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de față.

a reținut instanța de apel că așa-zisul act secret îi este opozabil lui B.G., chiar

dacă acesta nu a figurat ca parte în proces, acest fapt contravenind dispozițiilor

art. 109 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, declararea

simulației nu se putea face decât în contradictoriu cu toți dobânditorii de drepturi

reale înscriși în cartea funciară între momentul încheierii actului simulat și data

judecării acțiunii, astfel încât trebuiau citați în cauză atât statul român, cât

și B.G.

Recurenta-pârâtă

a mai arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie atunci când, pe

de o parte, vorbește de o interpunere de persoane la încheierea actului secret,

iar, pe de altă parte, vorbește despre voința vânzătorului de a transfera dreptul

de proprietate către două persoane și nu către una.

S-a mai susținut

de către recurenta-pârâtă că și în situația în care vânzarea ar fi fost într-adevăr

simulată, proprietatea nu se putea transmite decât printr-o acțiune în prestație

tabulară.

Mai mult, B.G.

a obținut restituirea în natură a imobilului în litigiu de la statul român printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, care a și fost înscrisă în cartea funciară,

hotărâre care este opozabilă și terților, inclusiv reclamanților.

fondul cauzei, hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind încălcate dispozițiile

legale privitoare la transferul proprietății și în materie de simulație.

Actul intitulat

„Adeverință”, datat 19 decembrie 1934 nu poate să ateste transferul dreptului de

proprietate, nefiind un contract, ci un act juridic unilateral, prin care nici măcar

nu se identifică terenul pentru care s-ar fi da