ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6313/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6313/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 22

octombrie 2007, reclamanții C.S. și C.V.

au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții T.D.G., T.A.M., T.A.V. și T.A.C.,

obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

teren în suprafață totală de 527 m.p. situat în Predeal, cu nr. top. X; să se

constate că, în temeiul accesiunii imobiliare, sunt proprietarii construcției

edificate cu rea-credință pe terenul indicat și să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie construcția edificată pe terenul lor și despăgubirea

pârâților corespunzător materialelor încorporate și prețului muncii efectuate.

Prin sentința civilă nr. 197/S din 04

aprilie 2011, Tribunalul Brașov

a

respins acțiunea în ce privește capătul de cerere vizând revendicarea

imobilului teren de 527 m.p. situat în Predeal, str. Eroilor nr. 73 și având nr.

top. X; a anulat capetele de cerere ale aceleași acțiuni promovate de

reclamanți, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al acestora

asupra construcției edificate pe terenul mai sus indicat și revendicarea

acesteia, ca netimbrate; a obligat reclamanții la plata sumei de 30.000 RON,

cheltuieli de judecată către pârâți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut că reclamanții sunt beneficiarii dispoziției nr. 201 din 22

septembrie 2005 emisă de către Primăria Orașului Predeal, prin care li s-a restituit

în natură suprafața de teren de 527 m.p. din terenul aflat în Predeal, sub nr. cadastral

X, menționându-se că aceasta este liberă.

Această dispoziție a fost contestată, iar

prin decizia civilă nr. 233/Ap din 30 octombrie 2006 s-a dispus restituirea în natură,

alături de suprafața de 527 m.p. restituită prin dispoziția din 22 septembrie

2005, și a suprafeței de 962,38 m.p., ce face parte din parcela cu nr. top. X, C.F.

nr. A Predeal.

Pârâții T.D.G. și T.A.M. sunt proprietari

asupra imobilului din Predeal, înscris în C.F. nou B Predeal, identificat cadastral

sub nr. Y, Z - teren de 900 m.p. și construcție în execuție, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 11 decembrie 2001 de către BNP F.R. încheiat cu

vânzătoarea SC T. SRL.

Construcția a fost începută în 1992 conform

tranzacției de construcție din 08 iunie 1992, pârâții continuând lucrările în baza

autorizației din 30 aprilie 2004, iar la data de 25 aprilie 2006 au donat dreptul

de proprietate asupra imobilului în favoarea fiilor lor, ceilalți pârâți T.A.C.

și T.A.V., prin contractul de donație autentificat în 25 aprilie 2006 de BNP P.D.,

pârâții înscriindu-și dreptul în cartea funciară.

Potrivit concluziilor expertului reținute

în raportul de expertiză tehnică din 01 februarie 2010 întocmit de expert ing. G.A.,

imobilele părților sunt învecinate, pârâții deținând o suprafață de 35,82 m.p. din

cea pe care o revendică reclamanții de 527 m.p.

Această situație de fapt era cunoscută

de reclamanți încă din anul 2006 când au încheiat cu pârâții o „Promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare” autentificată notarial în 16 august 2006, prin care reclamanții

se obligau ca în termen de 2 ani să obțină acte de proprietate pentru suprafața

de 38 m.p. și să o vândă pârâților, aceștia din urmă achitând 4.000 euro la data

semnării contractului.

Condiția esențială a promovării cu succes

a unei acțiuni în revendicare este dovada dreptului de proprietate în favoarea reclamantului

asupra imobilului în litigiu din perspectiva art. 480 C. civ. care consacră dreptul

proprietarilor de a dispune în mod exclusiv și absolut de bunul lor, putând cere

tuturor celorlalți să respecte acest drept.

Corespunde realității că reclamanții dețin

dispoziția din 22 septembrie 2005 emisă de către Primăria orașului Predeal, prin

care li s-a restituit în natură suprafața de teren de 527 m.p., iar prin decizia

civilă nr. 233/Ap din 30 octombrie 2006 s-a dispus restituirea în natură, alături

de cea de 527 m.p. restituită prin dispoziția din 22 septembrie 2005, și a suprafeței

de 962,38 m.p. ce face parte din parcela cu nr. top. X, C.F. nr. A Predeal.

Atât reclamanții, cât și pârâții, dețin

titluri asupra suprafeței rezultate ca fiind în stăpânirea pârâților, aceștia din

urmă dobândind dreptul prin vânzare-cumpărare, cum s-a arătat mai sus.

Potrivit prevederilor art. 25 alin.

(4) din Lege nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii

în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia,

are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru

punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară,

potrivit art. 25.6 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/001.

În aceste condiții, reclamanții nu au făcut

dovada dreptului lor de proprietate asupra terenului revendicat, acțiunii în revendicare

promovată de aceștia lipsindu-i cerința ca ei să fie proprietari ai bunului, iar

bunul să se găsească în posesia altei persoane, respectiv a pârâților.

Aceștia din urmă dețin în mod legal suprafața

de teren indicată, astfel că acțiunea a fost respinsă cu privire la capătul de cerere

vizând revendicarea imobilului teren de 527 m.p. situat în Predeal, și având nr.

top. X.

Cât privește capetele de cerere ale aceleași

acțiuni promovate de reclamanți, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate

al acestora asupra construcției edificate pe teren mai sus indicat și revendicarea

acesteia, acestea au fost anulate, ca netimbrate.

În raport cu soluția dată și în baza prevederilor

art. 274 C. proc. civ., reclamanții au fost obligați la plata sumei de 30.000 RON,

cheltuieli de judecată, către pârâții T.A.C. și T.A.V., urmare încheierii contractelor

de asistență juridică din 2008.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții

C.S. și C.V.,

arătând că în

mod greșit s-a reținut, de către instanța de fond, că reclamanții nu au făcut dovada

dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, ignorându-se conținutul deciziei

civile nr. 233/Ap din 30 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, cartea

funciară a localității Predeal din 1944, precum și planul cadastral al orașului

Predeal.

Reclamanții au mai arătat că titlul pârâților

se bazează pe o succesiune de acte translative de proprietate notate în C.F. nr.

B Predeal a căror primă înscriere cronologică datează din anul 1991, dovedind doar

parțial deținerea imobilului teren de către aceștia și autorii lor începând cu anul

1991, nefiind astfel îndeplinită perioada minimă pentru incidența prescripției achizitive.

Instanța de fond nu a comparat titlurile

de proprietate și a refuzat să analizeze cauza prin prisma dispozițiilor art. 1895

C. civ. (lipsa justei cauze), iar referitor la cheltuielile de judecată, s-a solicitat

reducerea acestora.

Prin decizia civilă nr. 133/Ap din 22 noiembrie

2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că, în speță, reclamanții își justifică calitatea de proprietari

asupra bunului revendicat, prin dispoziția din 22 septembrie 2005 emisă de Primarul

orașului Predeal și decizia civilă nr. 233/Ap/2006 a Curții de Apel Brașov.

Dispoziția din 22 septembrie 2005 prin

care s-a dispus restituirea în natură reclamanților a suprafeței de 527 m.p. la

care s-a adăugat și suprafața de 962,38 m.p. prin decizia civilă nr. 233/2006 ce

fac parte din parcela cu nr. top. X, C.F. nr. A Predeal, face dovada dreptului de

proprietate și are forța probantă a unui înscris autentic, constituind titlu executoriu

pentru punerea în posesie, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată,

numai după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, respectiv după

înscrierea dreptului de proprietate dobândit, în cartea funciară.

Dispoziția amintită însă nu poate fi reținută

ca un veritabil titlu în dovedirea calității de proprietari a reclamanților, întrucât

nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară a dreptului dobândit

prin cele două înscrisuri, rămânând la stadiul de instrument probator cu caracter

constatator.

Pe de altă parte, în cauză, pârâții nu

sunt doar posesori ai bunului, ci sunt proprietarii tabulari ai acestuia.

Instanța de apel a mai reținut că chiar

dacă s-ar admite ca fiind justificată calitatea reclamanților de proprietari asupra

bunului revendicat, soluția ce se impune este tot de respingere a acțiunii în revendicare,

întrucât conform expertizei efectuată în cauză, pârâții proprietari tabulari ai

imobilului învecinat cu cel din litigiu, dețin doar o suprafață de 35,82 m.p. din

totalul suprafeței de 527 m.p. revendicată de reclamanți, situație cunoscută de

reclamanți încă din anul 2006, când au încheiat cu pârâții o „Promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare” pentru suprafața de teren de 38 m.p.

Instanța de apel a constatat că aspectele

referitoare la prescripția achizitivă, la lipsa justei cauze și la compararea titlurilor,

constituie motive noi, inadmisibile în calea de atac a apelului conform art. 294

alin. (1) C. proc. civ., deoarece cu aceste cereri nu a fost învestită instanța

de fond prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește cenzurarea și, respectiv

reducerea cheltuielilor de judecată, această critică a fost înlăturată pe considerentul

că, în speță, suma acordată de 30.000 RON reprezentând onorariu avocațial este corespunzătoare

atât față de valoarea pricinii și munca depusă de avocat, cât și față de împrejurarea

că reclamanții reprezintă parte căzută în pretenții potrivit art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții C.S., C.V.,

arătând

că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 480 C. civ., în sensul că în mod greșit a reținut că în apel s-a formulat o

cerere nouă privind compararea titlurilor, în condițiile în care acțiunea introductivă

de instanță a fost întemeiată pe textul legal anterior citat, temei de drept ce

impune compararea celor două titluri.

În mod nelegal instanța de apel a apreciat

că reclamanții nu dețin titlu de proprietate, refuzând să procedeze la compararea

titlurilor, atâta vreme cât acestora le-au fost restituite în natură suprafețele

de teren de 527 m.p. (prin dispoziția de restituire din 22 septembrie 2005) și,

respectiv 962,38 m.p. (prin decizia civilă nr. 233/2006), autoarea acestora a fost

înscrisă în cartea funciară a comunei Predeal în calitate de proprietară a terenului

în litigiu din anul 1944, iar prin dispoziția și decizia anterior menționate, Primăria

orașului Predeal a fost obligată să lase reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie terenurile respective.

Recurenții-reclamanți arată că, urmare

a pronunțării deciziei civile nr. 233/2006, dată în aplicarea deciziei în interesul

legii nr. 20/2007 care acordă plenitudine de jurisdicție instanței de judecată în

soluționarea contestației formulate împotriva dispoziției de restituire și conferă

acesteia posibilitatea de a dispune ea însăși restituirea, cum este cazul în speță,

au fost identificate terenurile ce urmează a fi restituite reclamanților, fără a

se lăsa loc de interpretare cu privire la amplasamentul acestora.

Expertizele efectuate în cauză au stabilit

localizarea lotului nr. X, întinderea sa, numele proprietarului menționat în interiorul

lotului, precum și suprapunerea acestui lot cu terenul deținut în prezent de pârâții

T.

Calitatea de proprietari a reclamanților

rezultă din cartea funciară a comunei Predeal nr. A/1944, conform căreia proprietară

asupra întregului nr. top. X era autoarea reclamanților, numita H.E.; din procesul-verbal

din 04 decembrie 1945 al Ministerului Justiției - Comisiunea pentru înființarea

cărților funciare, care atestă această situație juridică, precum și din planul cadastral

al orașului Predeal aferent matricolei pentru anii 1958-1961, ce completează cartea

funciară anterior menționată.

Titlul pârâților îl constituie contractul

de donație autentificat în 25 aprilie 2006, bazat pe contractul de vânzare-cumpărare

din 11 decembrie 2001, bazat, la rândul său, pe o succesiune de acte translative

de proprietate, care, mergând în sens cronologic invers, ajung până în anul 1991

și dovedesc doar parțial deținerea imobilului teren de către aceștia și autorii

lor începând cu anul 1991.

Instanțele anterioare, în mod nelegal au

refuzat să analizeze dispozițiile art. 1895 C. civ. privind lipsa justei cauze,

precum și faptul că reclamanții au calitatea de „adevărați proprietari” asupra terenului

în litigiu. Din această perspectivă, având în vedere că între prima mențiune în

cartea funciară din anul 1991 și data introducerii prezentei acțiuni, în anul 2007,

nu s-a scurs perioada de timp necesară pentru a opera prescripția achizitivă în

favoarea pârâților, fapt de natură să acorde preferabilitate titlului reclamanților.

Respingând acțiunea în revendicare motivat

de lipsa titlului care să ateste existența dreptului de proprietate, instanța de

apel nu a analizat toate aspectele deduse judecății de către reclamanți, în justificarea

calității de proprietari ai imobilului în litigiu.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. atunci când a apreciat că instanța de fond a

redus deja cheltuielile de judecată stabilite în sarcina reclamanților de la 60.000

la 30.000 RON, sumă care este exagerată în raport de activitatea depusă de reprezentantul

pârâților și de complexitatea cauzei.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

argumente:

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii

de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură

și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Textul citat, care acordă efect devolutiv

apelului, exprimat în regula tantum quantum judicatum, consacră ideea că efectele

apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima

instanță. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul

procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv efectul devolutiv al apelului

se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în fond, legea instituind principiul

inadmisibilității modificării, în apel, a elementelor esențiale ale acțiunii civile

(obiect, cauză, părți). Controlul judiciar exercitat de instanța de apel asupra

hotărârii atacate nu poate privi alte elemente sau pretenții care nu au format obiectul

primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului

grad de jurisdicție.

Prin cererea introductivă de instanță,

recurenții-reclamanți C.S. și C.V. au solicitat obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață totală de 527

m.p. situat în Predeal, cu nr. top. X; să se constate că, în temeiul accesiunii

imobiliare, sunt proprietarii construcției edificate cu rea-credință pe terenul

indicat și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie construcția edificată

pe terenul lor, cu despăgubirea pârâților corespunzător materialelor încorporate

și prețului muncii efectuate.

Cererea a fost precizată la data de 31

martie 2008, pin introducerea în cadrul procesual, și a pârâților T.A.V. și T.A.C.

În apelul promovat împotriva hotărârii

de fond, reclamanții au formulat critici cu privire la greșita reținere, de către

instanța de fond, a faptului că aceștia nu au făcut dovada dreptului de proprietate

asupra terenului revendicat, ignorându-se conținutul deciziei civile nr. 233/2006

a Curții de Apel Brașov, cartea funciară a localității Predeal nr. A/1944, precum

și planul cadastral al orașului Predeal. De asemenea, reclamanții au formulat critici

cu privire la validitatea juridică și opozabilitatea titlului intimaților pârâți,

în sensul că titlul acestora se bazează pe o succesiune de acte translative de proprietate

a căror primă înscriere cronologică datează din anul 1991, dovedind doar parțial

deținerea imobilului, nefiind îndeplinită perioada minimă pentru îndeplinirea prescripției

achizitive. Reclamanții au mai criticat faptul că prima instanță nu a comparat titlurile

de proprietate și a refuzat să analizeze cauza prin prisma dispozițiilor art. 1895

(lipsa justei cauze), precum și faptul că cheltuielile de judecată au fost stabilite

într-un cuantum exagerat.

Este de observat că toate aceste critici

formulate ca motive de apel, au fost reiterate, de către reclamanți, în prezenta

cale de atac.

Comparând solicitările formulate de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată cu cele formulate prin intermediul motivelor

de apel, se constată că aspectele vizând prescripția achizitivă, lipsa justei cauze

și compararea de titluri constituie chestiuni noi, deduse judecății pentru prima

oară în apel, lucru incompatibil cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit considerentelor deja expuse.

În acest sens, în mod corect problemele

menționate nu au făcut obiect al dezbaterii în calea de atac a apelului, după cum,

pentru aceleași considerente, dat fiind că acestea se regăsesc și în conținutul

memoriului de recurs, nu pot face obiect de analiză nici în prezenta cale de atac.

Referitor la susținerea recurenților-reclamanți

privind greșita constatare, de către instanțele anterioare, a lipsei titlului de

proprietate în ceea ce-i privește, nici această critică nu poate fi primită.

În cadrul acțiunii în revendicare reclamantul

trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat,

în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă de proprietate, desprinsă din

faptul posesiunii bunului. Proba se face prin titlul de proprietate, care poate

fi un act translativ sau declarativ de proprietate (hotărâre judecătorească, act

de partaj, tranzacție, un act al unei autorități administrative, etc). Dacă reclamantul

nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea va fi respinsă, însă dacă

aduce dovezi în sprijinul dreptului său de proprietate, instanța va proceda la compararea

titlurilor înfățișate de părți și va da câștig de cauză părții al cărei titlu este

preferabil.

În speță, reclamanții au justificat calitatea

de proprietari asupra bunului revendicat prin dispoziția din 22 septembrie 2005

emisă de Primarul orașului Predeal și decizia civilă nr. 233/2006 a Curții de Apel

Brașov, ce a completat dispoziția inițială.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură

a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea

în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, iar potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară „Dreptul

de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în

cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor,

încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase

definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative,

în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis

în mod valabil”.

Din coroborarea textelor legale anterior

citate, rezultă că dispoziția de aprobare a restituirii emisă de Primarul orașului

Predeal are un regim juridic complex, în sensul că este asimilată unui înscris autentic,

constituie actul de bază pentru efectuarea formalităților de publicitate imobiliară,

și este opozabilă terților (în speță, pârâții) constituind titlu executoriu pentru

punerea în posesie numai după înscrierea în cartea funciară.

Pe de altă parte, în situația imobilelor

evidențiate în regim real de publicitate, acțiunea în revendicare se bazează pe

înscrisurile operate în cartea funciară, titularul dreptului înscris putând opune

dreptul său oricărei persoane care pretinde un drept real, indiferent de titlul

pe care îl deține, dacă acesta din urmă nu are înscris dreptul în cartea funciară.

În ipoteza reglementată de dispozițiile

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, însă, neîndeplinirea condiției privind

efectuarea formalităților de publicitate imobiliară a dispoziției de aprobare a

restituirii echivalează cu lipsa titlului opozabil în procedura comparării de titluri

specifice acestei acțiuni, instanța de judecată învestită cu o astfel de cerere

neavând la îndemână, în analiza comparativă pe care este datoare să o realizeze,

instrumentul probator justificativ al solicitării formulate, respectiv însuși titlul

de proprietate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă

că reclamanții nu s-au conformat dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

lucru pe care, dealtfel, l-au și recunoscut, iar în contextul în care titlul de

care aceștia se prevalează nu este cel din 1940, ci dispoziția de restituire completată

prin decizia nr. 233/2006 a Curții de Apel Brașov, în mod corect instanțele anterioare

au constatat că este imposibil a se proceda la compararea de titluri, singurul titlu

existent ce îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi luat în considerare

ca atare fiind acela al pârâților.

Împrejurarea că instanța de apel a exclus

din obiectul analizei cererile noi formulate în apel, precum și faptul constatării

imposibilității comparării de titluri în virtutea considerentelor anterior expuse

nu reprezintă o „nepronunțare asupra aspectelor deduse judecății”, cum eronat susțin

recurenții-reclamanți, ci reprezintă soluționarea cauzei prin prisma dispozițiilor

legale incidente, corect aplicate situației din speță.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată

la care reclamanții au fost obligați de prima instanță, este de observat că acestea

au fost stabilite prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care reglementează

posibilitatea instanței de judecată de a cenzura onorariile avocaților funcție de

valoarea pricinii ori de munca depusă, respectiv deși s-a solicitat suma de 60.000

RON, s-a acordat suma de 30.000 RON, soluție menținută de instanța de apel.

Cenzurarea hotărârilor pronunțate din perspectiva

modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma

aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor

legale în raport de care s-a apreciat asupra acestui cuantum, și anume valoarea

pricinii și munca îndeplinită de avocat, proporționalitatea onorariului cu volumul

de muncă, etc.

În cauză, aceste criterii au fost avute

în vedere de către instanță, iar verificarea aprecierilor acesteia în aplicarea

lor la desfășurarea litigiului ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra

temeiniciei hotărârii pronunțate, ceea ce este de neconceput în recurs, cale de

atac în care se procedează strict la verificarea aspectelor de nelegalitate.

În raport cu soluția dată asupra recursului

și față de solicitarea formulată de către intimații-pârâți privind acordarea cheltuielilor

de judecată în cuantum total de 11.713.48 RON, dovedite cu chitanțele depuse la

dosarul cauzei, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., va obliga recurenții-reclamanți C.S. și C.V. la plata, către intimații-pârâți,

a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

În evaluarea cuantumului cheltuielilor

de judecată astfel reduse, Înalta Curte se raportează la împrejurarea că onorariul

avocațial solicitat este disproporționat față de valoarea pricinii și de munca depusă,

în contextul în care cauza a avut un singur termen de judecată în recurs, iar solicitanții

au avut calitatea de intimați.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul, obligând recurenții-reclamanți la plata, în favoarea intimaților-pârâți,

a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.000

RON, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții C.S. și C.V. împotriva deciziei nr. 133/Ap din 22 noiembrie 2011

a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimații-pârâți, reduse conform dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 octombrie 2012.