ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 985/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 12 ianuarie 2010, reclamanții G.D., F.A.G., S.A.C., F.I.Ș., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, N.V., M.I., M.E. și I.D., au solicitat să se constate că sunt moștenitorii defunctei lor mame, E.E.F. (conform certificatului de moștenitor nr. 6 din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deținând câte o cotă parte de 1/2 din imobilul cu destinația loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fosta Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județ Brașov, identificat cu nr. top x/2007, înscris în C.F.

Râșnov, să se constate că imobilul menționat a fost expropriat în mod abuziv de către Stat, fără plata vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care le dețin părțile asupra imobilului și la restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților, prin dispunerea intabulăm acestui drept în evidențele de carte funciară. Prin Sentința civilă nr. 67/D din data de 29 martie 2013, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din probele administrate în vederea soluționării excepției de fond a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a reieșit că bunul imobil din litigiu, identificat prin numerele topografice x, y, s-a aflat, în data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei Cooperative Agricole de Producție și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Potrivit înscrisurilor ce compun documentația de carte funciară aferentă imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului N.V. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, emițându-se titlul de proprietate nr. 36663/2004 de către Comisia județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 21 februarie 2006, pârâtul N.V. a înstrăinat acest imobil pârâților M.I., M.E. și I.D. S-a reținut că reclamanții înșiși, prin nota de ședință de la termenul de judecată din data de 22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul antecesoarei lor - E.F. - în anul 1960 și a intrat în administrarea fostei CAP și că, pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991.

Întrucât nu au primit niciun răspuns ia cererea astfel formulată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au transmis o notificare și în temeiul acestui act normativ. Reclamanții nu au atacat în justiție, în condițiile și în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluționa cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, ia un interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești prezenta acțiune în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

A constatat tribunalul, că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acțiunile în revendicare a unor asemenea imobile preluate formulate direct la instanțele judecătorești, sunt inadmisibile. În speță, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are destinația de teren situat în extravilanul orașului Râșnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

Or, reclamanții au uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparație pentru a obține reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via și cu principul securității juridice, ei nu pot promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în revendicare, devenită inadmisibilă. Împotriva sentinței au exercitat apel reclamanții G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. și F.I.Ș., care au formulat critici de nelegalitate și netemeinicie. Astfel, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat că neutilizarea procedurii instituite de legile fondului funciar de către apelanții reclamanți s-ar constitui într-un fine de neprimire pentru acțiunea introductivă de instanță.

O asemenea abordare a acțiunii este departe de a constitui o soluționare pe fond a acesteia, fiind în realitate o încălcare a accesului liber la justiție, o denegare de dreptate. Din acest motiv, constatând că nu au urmat până la capăt procedura prealabilă instituită de legile fondului funciar și nici nu au uzat de căile de atac puse la dispoziție de legislația specială, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca inadmisibilă și a refuzat în felul acesta să soluționeze capetele de cerere. A rezultat de aici o vădită încălcare a principiului accesului liber la justiție, încălcându-se atât art. 21 din Constituția României, cât și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ce privește documentația invocată de instanță, aceasta nu confirmă deloc că, vreodată, terenul în litigiu ar fi intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție - fără a fi indicată, de altfel, acea cooperativă. Dimpotrivă, ceea ce a rezultat cu siguranță din actele existente la dosar, este că terenul în suprafața de 4.600 mp a fost cumpărat de către autoarea reclamanților, E.E.F., de la numitul V.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 august 1940 de Tribunalul Ilfov, secția a X-a Notariat, fiind intabulat în CF Râșnov, nr. top x. Intabularea dreptului de proprietate, pe numele autoarei, a rămas valabilă și nealterată până la data de 12 decembrie 2005, când în mod nejustificat apare intabulat Statul Român, ca urmare a unei operațiuni ilegale de contopire.

S-a susținut că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost niciodată pierdut de către autoarea apelanților-reclamanți, astfel încât nici măcar nu era necesară folosirea procedurii reconstituirii dreptului de proprietate sau cea a restituirii pe calea Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că au fost la început formulate cereri întemeiate pe legile fondului funciar sau pe Legea nr. 10/2001, nu este de natură să constituie un fine de neprimire pentru acțiunea de drept comun în restabilirea situației corecte de carte funciară, de vreme ce acele proceduri nu pot avea ca obiect fapte și acte de preluare ce au avut loc după intrarea lor în vigoare.

Au arătat apelanții, că în sprijinul concluziei conform căreia autoarea acestora nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului este și împrejurarea că regimul dreptului său este guvernat de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, care ultraactivează, așa cum rezultă din Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, din această perspectivă, trebuia observat că efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate) al intabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei apelanților-reclamanți împiedică orice "transfer" al dreptului către altă persoană. În absența radierii prealabile a dreptului inițial intabulat în favoarea autoarei acestora (pe care, de altfel, au moștenit-o conform certificatului de moștenitor nr. 6 din 11 februarie 2004, în cuprinsul căruia este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul acestui proces).

Prin Decizia nr. 87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța, de apel a reținut că soluția tribunalului este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legilor incidente, precum și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991, ca legi speciale, și C. civ. ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994. Aceasta întrucât, în fapt, a rezultat că imobilul în litigiu a aparținut antecesoarei reclamanților, E.F., și a fost preluat de către Statul Român în perioada regimului comunist.

Reclamanții, în calitate de moștenitori au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991 cât și în temeiul Legii nr. 10/2001. Deși demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, aceștia nu au atacat în justiție refuzul entităților legal învestite pentru soluționarea cererilor lor.

A reținut instanța de apel că, așa cum s-a stabilit și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamanții au ales calea legilor speciale, aceștia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială având în vedere regula "electa una via" și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României).

În ceea ce privește raportul dintre legile interne și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că prin hotărârea atacată nu s-a îngrădit reclamanților accesul la justiție, întrucât aplicarea dreptului comun în materia revendicării cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparație ar aduce grave atingeri principiului securității raporturilor juridice precum și drepturilor de proprietate ale terților dobânditori de bună-credință ale căror titluri de proprietate nu au fost desființate în vreun fel. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanții F.I.Ș., F.A.G., G.D. și F.A.-C., care au formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost redactată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta întrucât, după ce face expozeul cauzei, prezentând un istoric al acesteia, în care relatează motivarea dată de instanța de fond, decizia din apel redă - trunchiat și incomplet - motivele de apel formulate împotriva sentinței, pe care însă nu le analizează apreciind, printr-un singur considerent, că apelul este neîntemeiat în întregul său. Astfel, instanța de apel reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în perioada regimului comunist, fiind trecut în proprietatea unei cooperative agricole, fără să arate însă pe ce argument sau probe își fundamentează această afirmație. Deosebit de aceasta, în litera și spiritul art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., era imperativ ca instanța să combată în mod explicit motivele de apel, care demonstrau o cu totul altă situație de fapt, conform căreia autoarea reclamanților nu a pierdut niciodată dreptul său de proprietate, aflat în regim de carte funciară și continuat de către apelanții-reclamanți, în calitate de moștenitori, cei care suportă în prezent impozitul, fiind înscriși în rolul fiscal aferent al imobilului. Or, instanța de apel nu face nicio referire la criticile prin care se demonstra nelegalitatea sentinței de fond prin aceea că Statul nu putea să-și intabuleze, în anul 2005, un pretins drept de proprietate, printr-o operațiune frauduloasă de contopire a unor parcele, urmată de intabularea directă a Statului ca proprietar, fără radierea dreptului de proprietate legal constituit al autoarei reclamanților și ulterior, al acestora în calitate de moștenitori.

De asemenea, instanța de apel nu răspunde criticilor referitoare la modul fraudulos în care asemenea contopire s-a făcut "pro causa", la cererea unei persoane fizice cu domiciliul în Germania, pentru ca, apoi, mai multe parcele de teren, printre care și cea din litigiu, să fie împărțite unor persoane care nu le deținuseră niciodată. Nici criticilor privind nerezolvarea celorlalte capete de cerere ale acțiunii introductive nu li s-a dat răspuns, instanța de apel limitându-se la a enunța că terenul a fost preluat în perioada comunistă. O astfel de modalitate de redactare a deciziei nesocotește obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, fiind sancționată și de Curtea Europeană, care în cauza Albina împotriva României a statuat că "nemotivarea sau incompleta motivare a unei hotărâri înseamnă încălcarea art. 6 parag.

1 al Convenției europene". S-a solicitat ca, prin admiterea acestui motiv de recurs, să fie casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - Pentru ipoteza în care se va trece de aspectul formal invocat cu prioritate, recurenții au arătat că decizia a făcut și o greșită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), inclusiv a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, instanța de apel reține cu referire la decizia în interesul legii menționată că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 s-au adoptat legi speciale, acțiunea de drept comun nu mai poate fi primită deși, în speță, pierderea proprietății ar putea fi localizată la nivelul anului 2005, când statul, abuziv și fără nicio despăgubire, i-a privat pe reclamanți de dreptul de proprietate, intabulându-se în cartea funciară urmare a unor operațiuni frauduloase de contopire a unor parcele care nu-i aparțineau. De aceea, rezultă cu evidență că Decizia nr. 33/2008, care vizează situația imobilelor preluate în perioada 1945 - 1989, nu era aplicabilă în speță.

Din această perspectivă, împrejurarea că reclamanții au formulat cereri întemeiate pe Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 nu poate fi folosită împotriva acestora, câtă vreme acele cereri au fost făcute din eroare, în condițiile în care autoarea acestora nu a pierdut dreptul de proprietate și cu atât mai puțin, nu l-a pierdut în perioada regimului comunist.

Chiar admițând aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008, trebuia observat că, potrivit considerentelor acesteia, "atunci când există neconcordanță între legea specială și Convenția europeană, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În speță, recurenții au în mod evident un bun, din moment ce autoarea acestora a dobândit în mod legal terenul, s-a intabulat în cartea funciară cu efect constitutiv, iar reclamanții au moștenit-o. Statul Român s-a intabulat fraudulos atribuind bunul unei persoane fizice care ulterior l-a înstrăinat, așa încât aplicarea în speță a legii speciale este în neconcordanță cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Revendicarea bunului de la deținătorul de rea-credință este un act legitim și face ca preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare să funcționeze în favoarea reclamanților. Intimații-pârâți M.I., M.E. și I.D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că toate argumentele invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate și nici nu se circumscriu acestor dispoziții. De asemenea, în ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica este nefondată, recurenții neprecizând ce dispoziție legală a fost nesocotită, având în vedere că Decizia nr. 33/2008 nu reprezintă o normă legală.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - Deși criticile privind nemotivarea hotărârii - respectiv, motivarea acesteia cu nesocotirea exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - sunt încadrate de către recurenții-reclamanți în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată, dând eficiență art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că susținerile vizând lipsa motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină soluția din decizia atacată sunt încadrabile, în realitate, în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și au caracter fondat.

Astfel, exercitând apelul împotriva sentinței de primă instanță - care a respins cererea ca inadmisibilă cu referire la regimul juridic al bunului de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanții au dedus judecății o serie de critici pretinzând că, deși tribunalul consideră excepția de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate nu face deloc referire la fondul dreptului dedus judecății. S-a pretins, de către apelanții-reclamanți, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanților, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.

Au susținut totodată că, dovadă a existenței unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este și împrejurarea că, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele (dintre care, cea cu nr. top x, aparținând autoarei reclamanților). Toate aceste critici punctuale, formulate de către reclamanți cu trimitere la actele dosarului, au rămas, într-adevăr, neanalizate de către instanța de apel, care se limitează la a constata o corectă aplicare la speță a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în ce privește raportul dintre norma generală, comună și norma specială, precum și raportul dintre aceasta din urmă și Convenția europeană.

Pentru a plasa situația imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale și a trage, astfel, concluzia inadmisibilității demersului conform normelor dreptului comun, instanța de apel face o simplă referire la cererile de restituire formulate de către reclamanți conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte elemente ale judecății, lăsate neanalizare.

Astfel, instanța de apel nu examinează criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de Stat în perioada de referință a acestor acte normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005. În acest context, susținerea apelanților a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acționând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin sfera și obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să modifice regimul juridic al imobilului.

Ignorând inclusiv această apărare, instanța de apel își bazează statuările asupra situației de fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cerere și transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deținătorul acestui bun.

Or, pentru a stabili incidența legilor speciale, instanța era obligată - analizând și răspunzând criticilor formulate - să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, E.E.F., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv". De asemenea, a rămas fără răspuns din partea instanței de apel critica reclamanților conform căreia intabularea Statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top x (proprietatea autoarei lor) cu nr. top y, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top x. Cu referire la această operațiune de "comasare" s-a susținut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (nr. 7296 din 12 decembrie 2005) formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond.

Nici acest motiv de apel nu a fost analizat, deși el era subsumabil aceleiași chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului și de caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii în instanță. Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanței de apel aspectul învederat de către reclamanți, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând modificarea evidențelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanții sunt și în prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitorii de impozite. Toate aceste critici menționate, care au fixat cadrul judecății în apel și în limitele cărora, în aplicarea principiului tantum devolutum quantwn apellatum, trebuia să aibă loc devoluțiunea judecății, au rămas neanalizate de către instanță.

În felul acesta, decizia din apel care stabilește că bunului în litigiu îi sunt incidente dispozițiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumentele justificative. Determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia reclamanților, ar fi demonstrat o altă situație, motiv pentru care au dedus judecății în apel toate aspectele arătate. Răspunzând printr-un considerent general, fără preocupare pentru o analiză punctuală a criticilor formulate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, cu încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Or, un asemenea act jurisdicțional afectat de viciul nemotivării se constituie, așa cum în mod constant s-a afirmat în jurisprudența instanței de contencios european, într-o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care presupune "ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare" (Hotărârea Albina c. României, parag. 34, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005). În speță, confirmând soluția tribunalului, instanța de apel nu a examinat în niciun fel problemele esențiale care se constituiseră în critici și care vizau tocmai regimul juridic al imobilului (element esențial, determinant, în considerarea căruia fusese adoptată sentința apelată).

Fiind vorba, așadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. În același timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii. Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele menționate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.

- în ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deținerea unui drept actual, de un bun în sensul Convenției, de către reclamanți, ceea ce ar trebui să aibă drept consecință admiterea acțiunii în revendicare. Față de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a impus examinării cu prioritate în instanța de recurs, cele care vizează fondul pricinii vor fi avute în vedere la rejudecare (în măsura în care, în urma devoluării fondului, se va constata depășit impedimentul inadmisibilității).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. și F.I.Ș. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2033 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2014. Procesat de GGC - CL