ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 985/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 985/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la 12 ianuarie 2010, reclamanții G.D., F.A.G., S.A.C., F.I.Ș., în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, N.V., M.I., M.E. și I.D., au solicitat să se constate că sunt

moștenitorii defunctei lor mame, E.E.F. (conform certificatului de moștenitor

nr. 6 din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deținând câte o cotă parte de

1/2 din imobilul cu destinația loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp,

situat în orașul Predeal (fosta Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județ Brașov,

identificat cu nr. top x/2007, înscris în C.F. Râșnov, să se constate că

imobilul menționat a fost expropriat în mod abuziv de către Stat, fără plata

vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe

care le dețin părțile asupra imobilului și la restabilirea dreptului de

proprietate al reclamanților, prin dispunerea intabulăm acestui drept în

evidențele de carte funciară.

Prin Sentința civilă

nr. 67/D din data de 29 martie 2013, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă,

cererea de chemare în judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, din probele administrate în vederea

soluționării excepției de fond a inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, a reieșit că bunul imobil din litigiu, identificat prin numerele

topografice x, y, s-a aflat, în data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei

Cooperative Agricole de Producție și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Potrivit

înscrisurilor ce compun documentația de carte funciară aferentă imobilului,

acesta a intrat în patrimoniul pârâtului N.V. cu titlu de reconstituire a

dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului

funciar, emițându-se titlul de proprietate nr. 36663/2004 de către Comisia

județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 21 februarie 2006, pârâtul N.V. a înstrăinat

acest imobil pârâților M.I., M.E. și I.D.

S-a reținut că

reclamanții înșiși, prin nota de ședință de la termenul de judecată din data de

22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul

antecesoarei lor - E.F. - în anul 1960 și a intrat în administrarea fostei CAP

și că, pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate

asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în

conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991. Întrucât nu au primit niciun

răspuns ia cererea astfel formulată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, au transmis o notificare și în temeiul acestui act normativ.

Reclamanții nu au

atacat în justiție, în condițiile și în termenele instituite de legile fondului

funciar, refuzul comisiei locale de a soluționa cererea de reconstituire a

dreptului de proprietate, ci, ia un interval de 8 ani de la data respectivei

solicitări, au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești prezenta acțiune

în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art.

480 C. civ., pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

A constatat

tribunalul, că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea

de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât și fără

titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în

patrimoniul cooperativelor agricole de producție, instituind în acest sens o

procedură specială, astfel încât, cererile de reconstituire a dreptului de

proprietate, inclusiv acțiunile în revendicare a unor asemenea imobile preluate

formulate direct la instanțele judecătorești, sunt inadmisibile.

În speță, a rezultat

că imobilul din litigiu, ce are destinația de teren situat în extravilanul

orașului Râșnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de

reglementare al legilor fondului funciar.

Or, reclamanții au

uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparație pentru a

obține reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate

cu regulile non bis in idem, electa una via și cu principul securității

juridice, ei nu pot promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o

acțiune în revendicare, devenită inadmisibilă.

Împotriva sentinței

au exercitat apel reclamanții G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. și F.I.Ș., care

au formulat critici de nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, s-a susținut

că în mod greșit instanța de fond a considerat că neutilizarea procedurii

instituite de legile fondului funciar de către apelanții reclamanți s-ar

constitui într-un fine de neprimire pentru acțiunea introductivă de instanță. O

asemenea abordare a acțiunii este departe de a constitui o soluționare pe fond

a acesteia, fiind în realitate o încălcare a accesului liber la justiție, o

denegare de dreptate.

Din acest motiv,

constatând că nu au urmat până la capăt procedura prealabilă instituită de

legile fondului funciar și nici nu au uzat de căile de atac puse la dispoziție

de legislația specială, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun ca inadmisibilă și a refuzat în felul acesta să

soluționeze capetele de cerere.

A rezultat de aici o

vădită încălcare a principiului accesului liber la justiție, încălcându-se atât

art. 21 din Constituția României, cât și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În ce privește

documentația invocată de instanță, aceasta nu confirmă deloc că, vreodată,

terenul în litigiu ar fi intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de

Producție - fără a fi indicată, de altfel, acea cooperativă.

Dimpotrivă, ceea ce a

rezultat cu siguranță din actele existente la dosar, este că terenul în suprafața

de 4.600 mp a fost cumpărat de către autoarea reclamanților, E.E.F., de la

numitul V.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 august

1940 de Tribunalul Ilfov, secția a X-a Notariat, fiind intabulat în CF Râșnov,

nr. top x. Intabularea dreptului de proprietate, pe numele autoarei, a rămas

valabilă și nealterată până la data de 12 decembrie 2005, când în mod

nejustificat apare intabulat Statul Român, ca urmare a unei operațiuni ilegale

de contopire.

S-a susținut că

dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost niciodată pierdut de către

autoarea apelanților-reclamanți, astfel încât nici măcar nu era necesară

folosirea procedurii reconstituirii dreptului de proprietate sau cea a

restituirii pe calea Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că au

fost la început formulate cereri întemeiate pe legile fondului funciar sau pe

Legea nr. 10/2001, nu este de natură să constituie un fine de neprimire pentru

acțiunea de drept comun în restabilirea situației corecte de carte funciară, de

vreme ce acele proceduri nu pot avea ca obiect fapte și acte de preluare ce au

avut loc după intrarea lor în vigoare.

Au arătat apelanții,

că în sprijinul concluziei conform căreia autoarea acestora nu a pierdut

niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului este și împrejurarea că

regimul dreptului său este guvernat de dispozițiile Decretului-lege nr.

115/1938, care ultraactivează, așa cum rezultă din Decizia în interesul legii

nr. XXI din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, din această

perspectivă, trebuia observat că efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate)

al intabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei

apelanților-reclamanți împiedică orice "transfer" al dreptului către

altă persoană. În absența radierii prealabile a dreptului inițial intabulat în

favoarea autoarei acestora (pe care, de altfel, au moștenit-o conform

certificatului de moștenitor nr. 6 din 11 februarie 2004, în cuprinsul căruia

este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul

acestui proces).

Prin Decizia nr. 87

din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța, de apel a reținut că soluția tribunalului este dată cu

aplicarea și interpretarea corectă a legilor incidente, precum și a Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce privește raportul dintre Legea nr.

10/2001, Legea nr. 18/1991, ca legi speciale, și C. civ. ca lege generală,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Aceasta întrucât, în

fapt, a rezultat că imobilul în litigiu a aparținut antecesoarei reclamanților,

E.F., și a fost preluat de către Statul Român în perioada regimului comunist.

Reclamanții, în calitate de moștenitori au formulat cerere de reconstituire a

dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991 cât și în temeiul

Legii nr. 10/2001. Deși demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu

au fost finalizate, aceștia nu au atacat în justiție refuzul entităților legal

învestite pentru soluționarea cererilor lor.

A reținut instanța de

apel că, așa cum s-a stabilit și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945 -

1989, s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste

bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamanții au ales

calea legilor speciale, aceștia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs

cu legea specială având în vedere regula "electa una via" și

principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României).

În ceea ce privește

raportul dintre legile interne și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

instanța de apel a constatat că prin hotărârea atacată nu s-a îngrădit

reclamanților accesul la justiție, întrucât aplicarea dreptului comun în

materia revendicării cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor

speciale de reparație ar aduce grave atingeri principiului securității

raporturilor juridice precum și drepturilor de proprietate ale terților

dobânditori de bună-credință ale căror titluri de proprietate nu au fost

desființate în vreun fel.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanții F.I.Ș., F.A.G., G.D. și F.A.-C., care au

formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost

redactată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Aceasta întrucât,

după ce face expozeul cauzei, prezentând un istoric al acesteia, în care

relatează motivarea dată de instanța de fond, decizia din apel redă - trunchiat

și incomplet - motivele de apel formulate împotriva sentinței, pe care însă nu

le analizează apreciind, printr-un singur considerent, că apelul este

neîntemeiat în întregul său.

Astfel, instanța de

apel reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în perioada

regimului comunist, fiind trecut în proprietatea unei cooperative agricole,

fără să arate însă pe ce argument sau probe își fundamentează această

afirmație.

Deosebit de aceasta,

în litera și spiritul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., era imperativ ca instanța

să combată în mod explicit motivele de apel, care demonstrau o cu totul altă

situație de fapt, conform căreia autoarea reclamanților nu a pierdut niciodată

dreptul său de proprietate, aflat în regim de carte funciară și continuat de

către apelanții-reclamanți, în calitate de moștenitori, cei care suportă în

prezent impozitul, fiind înscriși în rolul fiscal aferent al imobilului.

Or, instanța de apel

nu face nicio referire la criticile prin care se demonstra nelegalitatea

sentinței de fond prin aceea că Statul nu putea să-și intabuleze, în anul 2005,

un pretins drept de proprietate, printr-o operațiune frauduloasă de contopire a

unor parcele, urmată de intabularea directă a Statului ca proprietar, fără

radierea dreptului de proprietate legal constituit al autoarei reclamanților și

ulterior, al acestora în calitate de moștenitori.

De asemenea, instanța

de apel nu răspunde criticilor referitoare la modul fraudulos în care asemenea

contopire s-a făcut "pro causa", la cererea unei persoane fizice cu

domiciliul în Germania, pentru ca, apoi, mai multe parcele de teren, printre

care și cea din litigiu, să fie împărțite unor persoane care nu le deținuseră

niciodată.

Nici criticilor

privind nerezolvarea celorlalte capete de cerere ale acțiunii introductive nu

li s-a dat răspuns, instanța de apel limitându-se la a enunța că terenul a fost

preluat în perioada comunistă.

O astfel de

modalitate de redactare a deciziei nesocotește obligația judecătorului de a

demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, fiind sancționată și de

Curtea Europeană, care în cauza Albina împotriva României a statuat că

"nemotivarea sau incompleta motivare a unei hotărâri înseamnă încălcarea

art. 6 parag. 1 al Convenției europene".

S-a solicitat ca,

prin admiterea acestui motiv de recurs, să fie casată decizia și cauza trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, conform art. 312 alin. (3) C. proc.

civ.

- Pentru ipoteza în

care se va trece de aspectul formal invocat cu prioritate, recurenții au arătat

că decizia a făcut și o greșită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), inclusiv a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr.

33/2008.

Astfel, instanța de

apel reține cu referire la decizia în interesul legii menționată că atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 s-au adoptat legi

speciale, acțiunea de drept comun nu mai poate fi primită deși, în speță,

pierderea proprietății ar putea fi localizată la nivelul anului 2005, când

statul, abuziv și fără nicio despăgubire, i-a privat pe reclamanți de dreptul

de proprietate, intabulându-se în cartea funciară urmare a unor operațiuni

frauduloase de contopire a unor parcele care nu-i aparțineau.

De aceea, rezultă cu

evidență că Decizia nr. 33/2008, care vizează situația imobilelor preluate în

perioada 1945 - 1989, nu era aplicabilă în speță. Din această perspectivă,

împrejurarea că reclamanții au formulat cereri întemeiate pe Legea nr. 18/1991

și Legea nr. 10/2001 nu poate fi folosită împotriva acestora, câtă vreme acele

cereri au fost făcute din eroare, în condițiile în care autoarea acestora nu a

pierdut dreptul de proprietate și cu atât mai puțin, nu l-a pierdut în perioada

regimului comunist.

Chiar admițând

aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008, trebuia observat că, potrivit

considerentelor acesteia, "atunci când există neconcordanță între legea

specială și Convenția europeană, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice".

În speță, recurenții

au în mod evident un bun, din moment ce autoarea acestora a dobândit în mod

legal terenul, s-a intabulat în cartea funciară cu efect constitutiv, iar

reclamanții au moștenit-o.

Statul Român s-a

intabulat fraudulos atribuind bunul unei persoane fizice care ulterior l-a

înstrăinat, așa încât aplicarea în speță a legii speciale este în neconcordanță

cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Revendicarea bunului

de la deținătorul de rea-credință este un act legitim și face ca

preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare să funcționeze în favoarea

reclamanților.

Intimații-pârâți

M.I., M.E. și I.D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului, arătând că toate argumentele invocate în susținerea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate și nici nu

se circumscriu acestor dispoziții.

De asemenea, în ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critica este nefondată, recurenții neprecizând ce dispoziție legală a fost

nesocotită, având în vedere că Decizia nr. 33/2008 nu reprezintă o normă

legală.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Deși criticile

privind nemotivarea hotărârii - respectiv, motivarea acesteia cu nesocotirea

exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - sunt încadrate de către recurenții-reclamanți

în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată, dând

eficiență art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că susținerile vizând lipsa

motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină soluția din decizia atacată

sunt încadrabile, în realitate, în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și

au caracter fondat.

Astfel, exercitând

apelul împotriva sentinței de primă instanță - care a respins cererea ca

inadmisibilă cu referire la regimul juridic al bunului de natură a-l situa în

sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanții au

dedus judecății o serie de critici pretinzând că, deși tribunalul consideră

excepția de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate nu face deloc

referire la fondul dreptului dedus judecății.

S-a pretins, de către

apelanții-reclamanți, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu

a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanților, că nu a

intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus

procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.

Au susținut totodată

că, dovadă a existenței unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea

susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar

- este și împrejurarea că, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul s-a

intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două

parcele (dintre care, cea cu nr. top x, aparținând autoarei reclamanților).

Toate aceste critici

punctuale, formulate de către reclamanți cu trimitere la actele dosarului, au

rămas, într-adevăr, neanalizate de către instanța de apel, care se limitează la

a constata o corectă aplicare la speță a dezlegărilor date prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, în ce privește raportul dintre norma generală,

comună și norma specială, precum și raportul dintre aceasta din urmă și

Convenția europeană.

Pentru a plasa

situația imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale și a trage, astfel,

concluzia inadmisibilității demersului conform normelor dreptului comun,

instanța de apel face o simplă referire la cererile de restituire formulate de

către reclamanți conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, ignorând

celelalte elemente ale judecății, lăsate neanalizare.

Astfel, instanța de

apel nu examinează criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de

restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai

pentru că nu ar fi fost preluat de Stat în perioada de referință a acestor acte

normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată

până în anul 2005.

În acest context,

susținerea apelanților a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru

recuperarea unui bun, acționând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin

sfera și obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să

modifice regimul juridic al imobilului.

Ignorând inclusiv

această apărare, instanța de apel își bazează statuările asupra situației de

fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cerere și

transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluțiunii

fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură

cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deținătorul

acestui bun.

Or, pentru a stabili

incidența legilor speciale, instanța era obligată - analizând și răspunzând

criticilor formulate - să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe

numele autoarei reclamanților, E.E.F., înscriere care, potrivit susținerii

acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul

s-a intabulat abuziv".

De asemenea, a rămas

fără răspuns din partea instanței de apel critica reclamanților conform căreia

intabularea Statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni

ilegale de contopire a nr. top x (proprietatea autoarei lor) cu nr. top y,

urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top

x.

Cu referire la

această operațiune de "comasare" s-a susținut, prin motivele de apel,

că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-lege nr. 115/1938

și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei

cereri (nr. 7296 din 12 decembrie 2005) formulată de o persoană fizică, F.G.E.,

cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de

fond.

Nici acest motiv de

apel nu a fost analizat, deși el era subsumabil aceleiași chestiuni de drept

legate de regimul juridic al terenului și de caracterul admisibil sau

inadmisibil al acțiunii în instanță.

Tot astfel, a rămas

fără cercetare din partea instanței de apel aspectul învederat de către

reclamanți, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând

modificarea evidențelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanții

sunt și în prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în

evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitorii de impozite.

Toate aceste critici

menționate, care au fixat cadrul judecății în apel și în limitele cărora, în

aplicarea principiului tantum devolutum quantwn apellatum, trebuia să aibă loc

devoluțiunea judecății, au rămas neanalizate de către instanță.

În felul acesta,

decizia din apel care stabilește că bunului în litigiu îi sunt incidente

dispozițiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul

comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumentele justificative.

Determinarea

regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă -

nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare,

decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul

administrat care, în opinia reclamanților, ar fi demonstrat o altă situație,

motiv pentru care au dedus judecății în apel toate aspectele arătate.

Răspunzând printr-un

considerent general, fără preocupare pentru o analiză punctuală a criticilor

formulate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, cu încălcarea

art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Or, un asemenea act

jurisdicțional afectat de viciul nemotivării se constituie, așa cum în mod

constant s-a afirmat în jurisprudența instanței de contencios european, într-o

încălcare a dreptului la un proces echitabil, care presupune "ca o

instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși,

în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur

și simplu concluziile unei instanțe inferioare" (Hotărârea Albina c.

României, parag. 34, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005).

În speță, confirmând

soluția tribunalului, instanța de apel nu a examinat în niciun fel problemele

esențiale care se constituiseră în critici și care vizau tocmai regimul juridic

al imobilului (element esențial, determinant, în considerarea căruia fusese

adoptată sentința apelată).

Fiind vorba, așadar,

de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în

cauză art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

În același timp,

modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului

judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.

Întrucât, potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai

atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele

menționate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea

judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au

învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare

punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea

situației de fapt și pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.

- în ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată

că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia vizează aspecte de fond ale

pricinii, legate de deținerea unui drept actual, de un bun în sensul

Convenției, de către reclamanți, ceea ce ar trebui să aibă drept consecință

admiterea acțiunii în revendicare.

Față de aspectul de

ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a impus examinării cu

prioritate în instanța de recurs, cele care vizează fondul pricinii vor fi

avute în vedere la rejudecare (în măsura în care, în urma devoluării fondului,

se va constata depășit impedimentul inadmisibilității).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. și F.I.Ș.

împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2033 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 martie 2014.

Procesat de GGC - CL