ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4188/2010

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6979/62, la data de 22 octombrie 2008, reclamanții W.G., W.W., G.M., W.P.A. și W.H.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov, reprezentat de Primar, și Statul Român, reprezentat Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent, Ministerul Finanțelor Publice), solicitând instanței să constate că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra următoarelor imobile-terenuri: imobilul înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1378,44 mp, imobilul înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1378,44 mp, imobilul înscris în C.F. în suprafață de 1286,28 mp, imobilul înscris în C.F.

Brașov, în suprafață de 344,16 mp, și imobilul înscris în C.F., în suprafață de 719,28 mp; să dispună rectificarea evidențelor de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului Statul Român, și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor lor; să dispună intabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu, drept dobândit cu titlu de moștenire, să îi oblige pe pârâți să le predea, în deplină proprietate și posesie, aceste imobile, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 37/ D din 13 februarie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Din copiile integrale și legalizate ale cărților funciare Brașov rezultă că imobilele înscrise sub numerele topografice indicate mai sus au constituit obiectul dreptului de proprietate al numiților H.W., A.W. și L.L.H.P., ele fiind trecute în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 210/1960 și nr. 712/1966. În temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005, reclamantul W.H.A. a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor mai sus identificate, în calitate de succesor în drepturi al proprietarilor inițiali ai bunurilor respective.

Comisia locală Brașov de aplicare a Legii fondului funciar a formulat propunere de respingere a cererii, motivat de faptul că titularul acesteia nu a făcut dovada calității sale de succesor în drepturi al proprietarilor inițiali ai imobilelor revendicate, precum și motivat de faptul că nu a făcut dovada cetățeniei române. Împotriva propunerii formulate reclamantul menționat a exercitat calea de atac a contestației, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene Brașov de aplicare a Legii fondului funciar. Hotărârea dată de Comisia județeană Brașov a fost atacată de reclamantul W.H.A. cu plângere. Prin sentința civilă nr. 9822 din 09 noiembrie 2007, Judecătoria Brașov a admis plângerea, cu consecința anulării hotărârii atacate, iar, prin Decizia civilă nr. 408 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Brașov a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat, în tot, sentința recurată și a respins plângerea formulată.

Legile fondului funciar reglementează, în mod general, modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, instituind, în acest sens, o procedură specială. Procedura de restituire reglementată de aceste legi cuprinde două etape distincte. Prima etapă vizează procedura prealabilă, care are un caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acțiunile în revendicarea imobilelor preluate fără titlul valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare, direct, la instanțele judecătorești sunt inadmisibile.

Procedura judiciară este ulterioară, facultativă și subsidiară, persoanele nemulțumite de modul de soluționare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate, în mod abuziv, de către stat, putând ataca în justiție, în termenele și în modalitățile prevăzute de lege, hotărârile emise de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar. Din considerentele ce preced, rezultă că imobilele în litigiu, ce au destinația de terenuri, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar. Legile fondului funciar constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor cu destinația de terenuri, ce au fost preluate, de stat, în perioada de referință a acestor legi, astfel că revendicarea unor asemenea bunuri nu se poate realiza decât în condițiile stipulate de actele normative respective.

De asemenea, din starea de fapt mai sus expusă, reiese că reclamantul W.H.A. a uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparație, pentru a obține reconstituirea dreptului său de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel că, în conformitate cu regulile „non bis in idem", „electa una via" și cu principiul securității juridice, el nu poate promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în revendicare. Legile fondului funciar suprimă acțiunea în revendicare, promovată în condițiile dreptului comun, dar asigură accesul la un proces echitabil, deoarece instituie controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de comisiile de aplicare a acestor legi.

De asemenea, în prezent, este în vigoare și își produce efectele Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene Brașov de aplicare a Legilor fondului funciar, care a statuat în sensul că imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, precum și în sensul respingerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora, cerere formulată în condițiile Legii nr. 247/2005. Ca atare, în conformitate cu principiile de drept mai sus menționate și cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, o acțiune în revendicarea acestor bunuri potrivit dreptului comun nu poate fi promovată.

Conform art. 6 din actul normativ menționat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, așa cum s-a arătat, bunurile imobile în litigiu fac obiectul unor legi speciale de reparație, respectiv, al legilor fondului funciar, astfel că restituirea acestora nu poate opera decât în conformitate cu dispozițiile acestor legi.

În ceea ce privește Decizia nr. 33, pronunțată la data de 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casației și Justiție, în recurs în interesul legii, decizie la care reclamanții au făcut referire în considerentele cererii de chemare în judecată pe care au formulat-o, Tribunalul a constatat că problema de drept rezolvată prin această decizie a vizat admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această decizie, instanță supremă analizează admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 prin raportare la dispozițiile și principiile instituite de acest act normativ, astfel că ea nu are incidență în prezenta speță, întrucât imobilele din litigiul de față nu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al actului normativ în discuție.

Însă, chiar dacă s-ar admite că raționamentul ce a stat la baza pronunțării acestei decizii este aplicabil și în cazul legilor fondului funciar, Tribunalul a constatat că una dintre condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare promovată în condițiile dreptului comun, pentru imobile ce formează obiectul de reglementare al unor acte normative speciale de retrocedare, este aceea a existenței unor neconcordanțe între procedura de restituire instituită de aceste acte normative și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În speță, reclamanții nu au indicat care sunt dispozițiile legilor fondului funciar în contradicție cu prevederile convenționale.

De altfel, sub acest aspect, prin Decizia civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Brașov a reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în jurisprudența sa, că art. 1 din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, instanța europeană a menționat că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare al legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute, în orice mod, în proprietatea lor și în a stabili condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituite dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate.

În special, statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii unor categorii de foști proprietari de la recunoașterea dreptului la restituire. În situația în care există categorii de proprietari astfel excluși, o cerere de restituire făcută de unul dintre ei nu este de natură sa confere acestuia baza unei „speranțe legitime", care ar atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. l, după cum a stabilit, de asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, problema de drept referitoare la existența unor contradicții între legile fondului funciar și Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost soluționată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce este de natură să atragă incidența prevederilor art. 1201 C. civ.

De asemenea, Tribunalul a reținut că spețele recente din jurisprudența C.E.D.O., la care reclamanții au făcut referire în concluziile scrise (cazul Faimblat, cazul Katz), statuează asupra măsurilor reparatorii în echivalent instituite de Legea nr. 10/2001, iar nu asupra existenței unor neconcordanțe între procedura de restituire reglementată de legile speciale de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste argumente, reținând că imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al legilor fondului funciar și că reclamanții au uzat de procedura specială instituită de actele normative de reparație menționate, prima instanță a considerat că promovarea unei acțiuni în revendicare, în condițiile dreptului comun, este inadmisibilă.

Față de soluția pronunțată cu privire la excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, Tribunalul nu a mai procedat la analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților și nici la analizarea, pe fond, a cauzei. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală. Prin Decizia civilă nr. 93/ AP din 26 iunie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamanți. În pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că Legea nr. 18/1991 este o lege specială reparatorie pentru imobilele ce fac obiectul acestei legi, preluate de stat în mod abuziv, prin care se declanșează un demers judiciar ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra bunurilor respective.

Acest demers nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 18/1991, republicată, care constituie dreptul comun în materie. În speță, reclamanții au avut acces la instanțele de judecată, procedând conform legii speciale, iar prin hotărâre irevocabilă - Decizia civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Brașov - s-a respins plângerea formulată de aceste părți și a rămas în vigoare Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene Brașov, prin care s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul de reglementare al Legii fondului funciar, deoarece reclamanții nu au calitatea de cetățeni români.

Aceștia au avut asigurat accesul la justiție și la un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicție. Prin urmare, reclamanții nu au o „speranță legitimă" în sensul Convenției Europene întrucât legea internă nu le-a acordat niciodată o asemenea speranță; ei nu s-au bucurat de aceste bunuri, nu au fost în posesia lor întrucât nicio instanță nu le-a dat câștig de cauză printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

In acest sens, jurisprudența C.E.D.O., în cazul Peter Gratzinger și Eva Gratzingerova vs. Czech Republic, a concluzionat că reclamanții nu au probat cu o cerere care să fie suficient de întemeiată ca să fie executorie și, în consecință, nu pot argumenta că au avut o posesie în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. l. Nici deciziile instanțelor naționale și nici aplicarea legii interne, în cazul reclamanților, nu se reduc la interferența cu a te bucura de o posesiune liniștită și, prin urmare, starea de fapt nu cade sub întinderea textului de lege sus-menționat din documentul european. În consecință, acțiunea reclamanților nu privește o posesie existentă, iar aceștia nu au statutul de proprietari, ci doar de simpli petiționari.

În acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, în consecință, existent, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat. Instanța de fond, potrivit considerentelor expuse, nu a confundat acțiunea în revendicare cu însăși speranța legitimă a unui bun. Dreptul nu a fost atins în esența sa, întrucât reclamanții au avut acces la instanță și dreptul a fost analizat conform legii interne. Într-adevăr, ei nu au indicat dispozițiile Legii fondului funciar care sunt în contradicție cu prevederile Convenției Europene. Însă, prima instanță a analizat acest aspect, reținând dispozițiile Deciziei civile nr. 408/2008 a Tribunalului Brașov, prin care, în mod irevocabil, s-a analizat existența unor contradicții între legile fondului funciar și C.E.D.O.

De asemenea, instanța de fond, deși și-a exprimat convingerea că îndrumările Deciziei nr. 33/2008 se aplică chestiunilor de drept ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, a aplicat dispozițiile acestei decizii și în cazul legilor fondului funciar, analizând, sub acest aspect, problema de drept dedusă judecății. Ultima critică referitoare la „limitările pe care statele au dreptul să le impună în exercițiul dreptului de proprietate", în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. l, și care trebuie să fie conforme cu „interesul general" a fost înlăturată de Curte pe considerentul că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în înțelesul principal conferit de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de drept, situație recunoscută și de dispozițiile art. 1 din Protocol.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea a fost pronunțata cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța consideră, în mod greșit, ca tuturor recurenților li se pot aplica prevederile deciziei civile nr. 408/2008 a Tribunalului Brașov și că, mai mult, prin această hotărâre s-ar fi și tranșat conflictul dintre legea speciala de restituire și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pe care l-au invocat în prezenta cauză. În fapt, o asemenea judecată cu o asemenea putere nici nu putea să aibă loc. Decizia la care face referire instanța de apel este pronunțată în cadrul procedurii Legii nr. 18/1991, într-un recurs exercitat de Comisia locală de fond funciar Brașov împotriva sentinței prin care a fost admisă contestația reclamantului W.H.A.

Pe de o parte, judecata care a avut loc se subsumează art. 53 din Legea nr. 18/1991, instanța fiind învestită cu soluționarea unei plângeri împotriva unei hotărâri a comisiei de aplicare a legilor fondului funciar. Prin efectul legii, nu puteau face obiectul acelei judecați chestiuni cum ar fi susmenționatul conflict între legislația internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, este imposibil ca o asemenea hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat, așa cum au constatat instanțele de fond și apel, față de recurenții W.G., W.W., G.M. și W.P.A. întrucât aceștia nu au primit nicio decizie a Comisiei de aplicare a Legilor fondului funciar pe care să o atace în instanță și nu au fost parte la acea judecată.

Existența interesului legitim, în cauză, raportat la faptul că se află în aceeași situație juridică cu petentul W.H.A., reprezintă o altă chestiune decât invocarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri într-un proces în care nu au fost părți. Rezulta, astfel, o greșită aplicare a art. 1201 C. civ., care nu are incidență în speța, cât și greșita considerare a prevederilor art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

2. Deși instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, care a respins, pe cale de excepție, acțiunea în revendicare, fără a intra în cercetarea fondului, Curtea trage concluzia (fără să ia în considerare probe în acest sens) că recurenții nu dețin vreun drept sau speranța legitimă a unui drept, fiind „simpli petiționari". Procedând astfel, instanța de apel tranșează o chestiune care nu era supusă discuției (tantum devolutum, quantum judicatum), hazardându-se ca, în lipsa probelor asupra fondului cauzei (pe care, prin ipoteză, prima instanță nu le-a mai considerat necesare) să îi „decadă" în postura de simpli solicitanți, fără temei, ai unui drept de proprietate. În realitate, reclamanții au fost lipsiți de un drept de proprietate, dobândit prin moștenire legală, de la antecesorii lor, proprietari tabulari.

Proba dreptului de proprietate o fac cu cartea funciară și cu certificatele de moștenitor prin care li se constată calitatea de succesori legali. Ceea ce se opune acestor drepturi este o înscriere în cartea funciară bazată pe un temei de drept viciat Mo tempore - Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966 - făcută în favoarea pârâtului Statul Român. Aceasta fiind singura „justificare" a preluării terenurilor, de către Statul Român, titlului de proprietate al recurenților li se opune o detenție nelegitimă a statului, exercitată în baza unui titlu nul. Valabilitatea titlului statului face obiectul acțiunii în revendicare pe care au intentat-o, și pe care, a priori, instanțele de fond au considerat-o inadmisibilă.

În concluzie, argumentarea respingerii apelului a fost inconsecventă (ori pe cale de excepție, ori se soluționează cauza în fond), în acest fel fiind încălcate prevederile art. 137 și art. 295 C. proc. civ. 3. Se face confuzie între problemele de drept invocate în cererea de apel. Astfel, chestiunea limitării accesului liber la justiție (art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în cuprinsul speței Faimblat contra României, la dezbateri în apel) este confundată cu chestiunea limitării legitime a dreptului de proprietate (tratată în art. 1 paragraf. 1 din Protocolul adițional la Convenție și interpretată separat). Or, concluziile speței Faimblat contra României sunt tocmai în sensul că accesul liber la justiție nu este respectat dacă el se asigură numai formal, adică doar pentru a se constata că legea nu permite cercetarea pretențiilor petentului.

Se vorbește despre speranța reclamanților, considerată nejustificată, de a vedea născut „un vechi drept de proprietate imposibil de exercitat". Și un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost stins într-un mod legitim. Chiar art. 480, 481 C. civ. și Constituția României întrețin speranța că recurenții vor fi repuși în liniștita posesie asupra bunurilor pe care, din punct de vedere juridic, nu le-au pierdut niciodată, în mod valabil. O altă confuzie este cea privitoare la limitarea exercitării dreptului de proprietate, de către legiuitor. Soluția este pronunțată ca și cum ar exista o lege care să îngrădească exercitarea dreptului de proprietate pentru o anumită categorie de bunuri - cele trecute abuziv în proprietatea statului, ceea ce nu este real.

Pe de o parte, conform principiului tempus regit actum, caracterul legitim al unei exproprieri trebuie judecat în raport cu legislația de la momentul la care ea s-a produs. Cele două decrete de expropriere, Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966, sunt considerate, în mod unanim, de către practica judiciară, ca acte ilegale și neconstituționale illo tempore. Pe de alta parte, dacă limitarea dreptului de proprietate ar fi avut loc după anul 1990, ar fi trebuit avute în vedere prevederile Constituției și cele ale Legii nr. 33/1994. Nu se poate ca, din confuzia a două perioade legislative, o expropriere ilegală, atunci când s-a produs, să fie validată prin acte normative ulterioare. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Intimații pârâți au depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru criticile încadrate la motivele 1 și 3 din recurs, precum și a art. 304 pct. 5 și 7, pentru cele din cadrul motivului 2, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Susținerile recurenților privind inexistența autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 408/2008 pronunțată de Tribunalul Brașov, în sensul de excepție ce presupune tripla identitate, de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ., sunt corecte, dar nu pot conduce la modificarea soluției atacate.

Într-adevăr, pentru niciunul dintre reclamanți, hotărârea sus-menționată nu se opune, cu autoritate de lucru judecat, în procesul de față întrucât, față de cei care nu au fost părți în litigiul anterior, pe lângă faptul că nu există identitatea acestui element, nu este întrunită nici identitatea de cauză, iar pentru reclamantul W.H.A., parte în dosarul finalizat prin decizia Tribunalului Brașov, nu există identitate de cauză, hotărârea respectivă fiind pronunțată în soluționarea unei plângeri formulate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Cu toate acestea, în procesul de față, se pune problema prezumției de lucru judecat în privința hotărârii sus-menționate și care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre („res indicata pro veritate accipitur" - „Lucrul judecat este considerat ca exprimând adevărul"). Prezumția de lucru judecat a Deciziei nr. 408/2008 operează în mod diferit pentru recurenții reclamanți, respectiv pentru cel care a fost parte în dosarul rezolvat prin această hotărâre, în raport cu ceilalți reclamanți, consecințele juridice privind inadmisibilitatea demersului judiciar de față fiind, însă, aceleași.

În litigiul anterior, care a vizat terenurile pentru care s-a formulat și acțiunea de față, s-a stabilit, în esență, că ele cad sub incidența unei legi speciale de reparație, Legea fondului funciar nr. 18/1991 și că acest act normativ nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât statele contractante au o mare marjă de apreciere în stabilirea condițiilor legale în care bunurile preluate abuziv, în regimul trecut, pot fi restituite foștilor proprietari, inclusiv din perspectiva exceptării anumitor categorii de foști proprietari de la această formă de reparație. Prin urmare, terenurile pot fi obținute în natură doar în temeiul și în condițiile acestei legi, astfel cum a fost modificată și completată.

Pentru reclamantul W.H.A., acesta fiind parte în procesul anterior, prezumția de lucru judecat a Deciziei nr. 408/2008, inclusiv sub aspectul care interesează în dosarul de față (al stabilirii legii incidente pretențiilor de restituire în natură a terenurilor și al corespondenței sale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului), are valoare absolută (iuris et de iure), în sensul art. 1202 alin. (2) teza I C. civ., această parte neputând contesta, în procedura litigiului de față, niciun aspect dintre cele care au făcut obiectul procesului anterior. Pentru ceilalți reclamanți, terți față de Decizia nr. 408/2008, valoarea prezumției de lucru judecat a acestei hotărâri nu poate fi una absolută, ci are caracter relativ (iuris tantum), putând fi, în consecință, combătută de ei prin proba contrară.

Reclamanții nu au relevat, însă, nici un aspect în legătură cu terenurile pretinse, care să infirme cele reținute în fapt, de către instanța ce a pronunțat decizia sus-menționată, și care să conducă, eventual, la alte consecințe juridice în ceea ce privește legea aplicabilă bunurilor solicitate. De altfel, reclamantul W.P.A. și autorul reclamanților W.G., W.W. și G.M., respectiv W.A.A., au formulat și ei cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile din prezentul litigiu, în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005, fără să reiasă din dosar care este rezultatul demersului inițiat de aceste persoane în procedura legii speciale. Prin urmare, atât timp cât nu au așteptat finalizarea cererii formulate de ei în baza Legii fondului funciar, reclamanții W.P.A.

și, respectiv, W.G., W.W. și G.M., în calitate de moștenitori ai lui W.A.A., nu se pot plânge că, în procedura legii speciale indicate, nu au avut accesul efectiv la un tribunal care să le analizeze pretențiile sau că Legea nr. 18/1991 nu reprezintă un remediu real pentru valorificarea dreptului de proprietate invocat de ei, fiind contrară dispozițiilor din Convenție. În concluzie, cum prin Decizia nr. 408/2008, ca de altfel, și prin sentința nr. 9822 din 9 noiembrie 2007 a Judecătoriei Brașov, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că terenurile în litigiu fac obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta fiind o lege specială de reparație, în mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe în privința excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, în dosarul de față.

Astfel, legea specială este aplicabilă, cu prioritate, față de norma generală, potrivit principiului „specialia generalibus derogant", ceea ce înlătură posibilitatea reclamanților de a solicita terenurile în temeiul dreptului comun. Acest aspect rezultă și din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în speță, în privința raționamentului pe care îl conține, chiar dacă se referă la conflictul dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul comun. Pe de altă parte, s-ar pune problema, potrivit aceleiași decizii pronunțate în interesul legii, să se înlăture aplicabilitatea legii speciale în condițiile în care aceasta ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului și să se acorde prioritate celei din urmă.

Prin aceeași Decizie nr. 408/2008 a Tribunalului Brașov, s-a reținut, tot cu putere de lucru judecat, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu impune, pentru statele contractante, o obligație generală de restituire a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției. De asemenea, s-a mai menționat că statele au o mare libertate de apreciere în ceea ce privește determinarea domeniului de aplicare al legislației pe care pot să o adopte în materia restituirii bunurilor astfel preluate, inclusiv din perspectiva posibilității de a prevedea exceptarea anumitor categorii de foști proprietari de la restituire. Prin urmare, din perspectiva corespondenței legii naționale de reparație cu art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că nu exista niciun conflict.

Recurenții au mai invocat încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu se poate reține, în cauză, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, nemenționând vreun alt text din lege din Convenție în raport de care legea specială ar fi în neconcordanță. În consecință, nu există niciun argument pentru care legea specială de reparație, a fondului funciar, să fie înlăturată de la aplicare, în ceea ce privește pretențiile reclamanților, de restituire a terenurilor din prezentul litigiu, ei neputând, astfel, invoca dreptul comun în rezolvarea cererii de restituire. De asemenea, în aceste circumstanțe, ei nu pot să aleagă un alt temei de drept decât cel pe care îl au la dispoziție, potrivit legislației în vigoare, indiferent de argumentul de ordin personal pentru care înțeleg să apeleze la o anumită cale procedurală.

În cazul reclamanților, faptul că nu întrunesc condiția cetățeniei, care să le permită reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri, în condițiile Legii fondului funciar, nu le deschide calea unei alte acțiuni doar pentru simplul motiv că nu au avut (reclamantul W.H.A.) sau, posibil, nu ar fi avut (ceilalți reclamanți) câștig de cauză în primul demers. Din moment ce Legea fondului funciar este concordantă cu Convenția Europeană, excluderea cetățenilor străini de la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi încadrându-se în marja de apreciere a statului în adoptarea legislației de restituire, după cum s-a stabilit în litigiul anterior, reclamanții nu beneficiază de o altă opțiune judiciară, respectiv cea a acțiunii de față, pentru a obține terenurile în natură.

Dreptul de acces la justiție, în accepțiunea art. 6 din Convenție, nu implică, pentru reclamanți, o soluție favorabilă în toate cazurile, indiferent de circumstanțele concrete ale speței și de legislația națională la care se raportează demersul judiciar respectiv, neputându-se considera că acesta a fost încălcat în ipoteza respingerii pretențiilor formulate. Important este în ce măsură persoana care recurge la o anumită procedură prevăzută de lege poate beneficia de controlul unei instanțe exercitat asupra modalității de rezolvare a cererii sale.

Au mai susținut părțile că, în mod greșit, instanța a considerat că, prin Decizia nr. 408/2008 a Tribunalului Brașov, s-ar fi tranșat conflictul dintre legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport și de cadrul procesual în care aceasta a fost pronunțată, și anume în soluționarea unei plângeri întemeiată pe dispozițiile art. 53 din Legea nr. 18/1991 și care nu ar fi permis efectuarea unei asemenea analize. Contrar celor afirmate mai sus, după cum s-a arătat în precedent, în cuprinsul Deciziei nr. 408/2008 a Tribunalului Brașov s-a procedat la o asemenea analiză, a corespondenței Legii fondului funciar cu art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, concluzionându-se că nu există un conflict între legea specială de reparație și documentul european, cel puțin sub aspectul relevant în prezentul litigiu, și anume al excluderii cetățenilor străini de la restituirea terenurilor.

De altfel, reclamanții W.H.A. și W.P.A., precum și autorul celorlalți reclamanți, W.A.A., au urmat procedura legii speciale pentru obținerea terenurilor, ceea ce înseamnă că au acceptat incidența actului normativ respectiv în cazul pretențiilor lor. În concluzie, deși nu se pune problema autorității de lucru judecat a sus-menționatei decizii, în sensul art. 1201 C. civ., aceasta produce efectele prezumției de lucru judecat în condițiile arătate mai sus, pentru toți reclamanții, cu distincțiile precizate. În ceea ce privește argumentele greșite ale instanței de apel în legătură cu art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această critică va fi analizată pe larg cu ocazia examinării celui de-al treilea motiv de recurs, în cadrul căruia a fost reiterată.

2. Recurenții au mai menționat că, deși a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii formulate pe cale de excepție, Curtea a intrat și în cercetarea fondului cauzei, fără să supună dezbaterii părților aspectele de fond, și cu o argumentație inconsecventă față de decizia pronunțată. Criticile sunt neîntemeiate. În susținerea apelului, reclamanții au invocat, printre altele, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ale cărei criterii, în aprecierea admisibilității formulării acțiunii în revendicare în raport de existența unei legi speciale, ar fi fost ignorate de prima instanță, art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, art. 6 paragraful 1 din documentul european privind dreptul la un proces echitabil, arătând că demersul lor este posibil față de contradicția dintre legile interne, în materie de proprietate, și legislația europeană, care garantează acest drept.

Au mai menționat că instanța de fond a confundat acțiunea în revendicare cu „speranța legitimă a unui bun", că statul nu are titlu valabil pentru terenuri și că privarea reclamanților de proprietatea bunurilor nu se încadrează în limitele permise de art. 1 alin. (2) din Protocol. Curtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând, în esență, că pretențiile reclamanților cad sub incidența Legii nr. 18/1991, lege specială de reparație, că au urmat procedura acestei legi și că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile respective întrucât nu sunt cetățeni români. În consecință, au beneficiat de dreptul de acces la o instanță de judecată și de un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicție.

Referitor la simpla calitate de „petiționari", Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu au o speranță legitimă, în sensul Convenției Europene, nefiind în posesia terenurilor și neavând o hotărâre judecătorească prin care să li se dea câștig de cauză în legătură cu pretențiile formulate pentru aceste bunuri. Ca atare, nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. l, dispoziție care ocrotește un bun actual, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat. A mai stabilit că, prin soluția apelată, nu s-a adus atingere substanței dreptului de proprietate, reclamanții având acces la instanță și fiindu-le analizat dreptul în discuție din perspectiva legii interne, dar și a concordanței acestei legi cu Convenția Europeană, instanța anterioară reținând că nu există nicio contradicție, prin raportare și la Decizia nr. 408/2008 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Referitor la Decizia nr. 33/2008, Curtea a reținut că prima instanță a aplicat criteriile menționate în această decizie, în ceea ce privește legile fondului funciar. În legătură cu ultima critică, instanța de apel a arătat că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea Constituției României, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele generale sau particulare, situație recunoscută și de art. 1 din Protocol. Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte ce nu au format obiect de dezbatere, încălcând, astfel, regulile procedurale în materie, care impun, pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, punerea în discuția părților a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept avute în vedere, de instanță, la soluționarea cauzei (art. 129 alin. (4) C. proc.

civ.). Reprezentând critici formulate în apel, Curtea nu mai trebuia să supună dezbaterii aspectele sus-menționate, în mod distinct față de discuțiile purtare asupra apelului, acordarea cuvântului părților asupra căii de atac implicând posibilitatea efectivă a acestora de a formula susțineri și, respectiv, apărări față de toate criticile formulate. Ca atare, instanța nu a încălcat regula procedurală enunțată mai sus, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează nulitatea hotărârii în cazul nerespectării formelor procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității și care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Cât privește motivarea inconsecventă a instanței de apel, și anume atât pe excepție, cât și pe fondul cauzei, susținerile recurenților sunt, de asemenea, nefondate.

Răspunzând criticilor din apel, Curtea nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, neverificând caracterul preluării imobilelor și nici aspecte concrete legate de dreptul de proprietate pretins de reclamanți. După cum s-a prezentat în precedent, instanța a verificat posibilitatea formulării acțiunii în revendicare de drept comun în raport de criterii generale, evidențiate și în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, cum este și cel referitor la o eventuală contradicție între legea specială (a fondului funciar) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Toate argumentele Curții referitoare la acest aspect nu se circumscriu rezolvării pe fond a litigiului, deoarece o asemenea soluționare a cauzei ar fi presupus analiza concretă a titlului de proprietate al autorului reclamanților și a măsurii de preluare a imobilelor, ci evidențiază ^admisibilitatea demersului părților în raport de criteriile deciziei în interesul legii, care au fost, de altfel, invocate de apelanți. Nu se poate reține, astfel, încălcarea art. 137 C. proc. civ., care vizează ordinea de soluționare a excepțiilor anterior fondului cauzei și nici a art. 295 din același cod, Curtea soluționând apelul în limitele criticilor formulate de apelanții reclamanți, ca atare, cu respectarea limitelor de învestire.

În concluzie, argumentele instanței de apel corespund soluției pronunțate, de respingere a apelului, cu consecința păstrării sentinței atacate, nefiind incident motivul de recurs aferent unei motivări incomplete, lipsite de temei legitim sau străine de natura pricinii a deciziei atacate, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 3. În ceea ce privește confuzia instanței asupra problemelor de drept puse în discuție, nici această critică nu poate fi reținută. În primul rând, nu rezultă ce text de lege a fost încălcat, de către Curte, în abordarea chestiunilor juridice disputate în dosar sau ce motiv de casare sau de modificare a deciziei atacate ar fi incident în cauză. Pe de altă parte, Curtea a răspuns distinct problemei referitoare la accesul la justiție, reglementat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a celei privind limitele legitime ale dreptului de proprietate. Pentru prima chestiune, instanța de apel a considerat că reclamanții au beneficiat, în procedura anterioară, finalizată prin Decizia nr. 408/2008, de accesul la justiție și de un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicție (în realitate, argumentele sunt valabile doar în ceea ce-l privește pe reclamantul W.H.A.).

A mai constatat că și în procesul de față reclamanții au beneficiat de accesul la justiție, prima instanță analizând admisibilitatea demersului lor din perspectiva legii interne și a criteriilor din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 privind eventuala contradicție dintre legea specială de reparație aplicabilă și documentul european, având în vedere și decizia irevocabilă pronunțată în litigiul anterior. Cât privește limitele dreptului de proprietate, după cum s-a mai arătat, și această chestiune a fost avută în vedere de Curte, care a considerat că legiuitorul național are libertatea de a stabili cadrul normativ de exercitare a acestui drept, în condițiile respectării Constituția României și a documentelor europene.

Speța Faimblat contra României nu a făcut obiect de analiză al instanței de apel, astfel încât nu se poate reține o greșită interpretare a celor stabilite în această cauză, de către Curte. Pe de altă parte, accesul liber la justiție (care a format obiect de analiză în cauza invocată mai sus) este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 parag. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cei interesați pentru a accede la justiție, Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată și căile ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești. În procedura Legii fondului funciar, se reglementează dreptul de sesizare a organele autorității administrației publice locale, în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, pentru terenurile ce fac obiectul actului normativ, și supunerea hotărârilor pronunțate, de comisiile respective, controlului judecătoresc (plângere - art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în forma actuală, recurs - art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, privind accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare).

Căile procedurale menționate asigură persoanelor interesate accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materia respectivă. Acest mod de reglementare a dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept. În ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate, de Convenție, la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce, prin art. 6 parag.

1, nu s-au prevăzut, expres, alte asemenea mijloace. Ca atare, dispozițiile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe deplin aplicabile. Adoptarea unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, atât timp cât calea oferită de legea specială pentru valorificarea pretențiilor este și efectivă. Or, cum Legea fondului funciar prevede calea plângerii la instanță împotriva hotărârii Comisiei județene de aplicare a acestei legi și, ulterior, și exercitarea recursului împotriva hotărârii de primă instanță, este neîndoielnic că persoanei care uzează de procedura administrativă respectivă i se conferă o deplină jurisdicție.

În speță, reclamantul W.H.A. a beneficiat de controlul judecătoresc împotriva hotărârii Comisiei județene de respingere a cererii formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, atât în fond, cât și în recurs, astfel încât această parte nu poate susține o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal. Soluția de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, în cazul reclamantului menționat, este rezultatul aplicării dispozițiilor legale în materie și nu se circumscrie încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ceilalți reclamanți nu au uzat de procedura judiciară reglementată de lege în scopul exercitării controlului asupra modului de rezolvare a pretențiilor lor, de către Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, astfel încât faptul ca nu au beneficiat de un asemenea control din partea unei instanțe le este imputabil.

În niciunul dintre cazuri, nu se poate reține o încălcare a art. 6 din Convenție, care să pună problema, în prezentul litigiu, dacă reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun pentru a li se asigura controlul unei instanței de judecată asupra dreptului pretins de ei. De asemenea, faptul că legiuitorul național prevede o procedură specială pentru realizarea dreptului pretins, ale cărei exigențe și condiții nu sunt îndeplinite de către cei cărora li se aplică, nu le deschide acestora din urmă dreptul de a apela la o altă procedură (cea a acțiunii în revendicare de drept comun, de exemplu) care, eventual, le-ar da câștig de cauză, dar care este înlăturată de la aplicare de legea specială de reparație incidență.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. l, după cum s-a reținut, în mod irevocabil, și în litigiul anterior, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite, iar Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea acestor state de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate în regimul trecut (cauza Păduraru contra României). Astfel cum s-a arătat prin decizia irevocabilă din 2008, exceptarea anumitor categorii de foști proprietari, în speță, a cetățenilor străini, de la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate intră în marja de apreciere a statului cu privire la adoptarea legii de reparație și a condițiilor în care această reparație se poate realiza.

Cum recurenții nu au indicat un alt motiv de neconvenționalitate a dispozițiilor din Legea fondului funciar, în afară de cele deja analizate, prezenta instanță constată că nu există vreun argument pentru care legea menționată să fie înlăturată de la aplicare pe motiv că ar fi neconcordantă cu documentul european și, astfel, să fie posibilă valorificarea pretențiilor acestor părți pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. Referitor la existența unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, care ar deschide reclamanților calea acțiunii enunțate mai sus, Curtea de Apel a reținut, în mod corect, că aceste părți nu beneficiază de „un bun" în sensul documentului european.

Astfel, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional, în cazul „bunurilor" părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale", fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții pot pretinde că au, cel puțin, „o speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O.

din 1 decembrie 2005). În prima ipoteză, un „bun actual" pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva Protocolului nr. l, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții, la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența unei hotărâri judecătorești care să le recunoască un asemenea drept, recurenții neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri. Terenurile solicitate în prezentul dosar nu se află în proprietatea recurenților, ceea ce a și generat formularea, de către aceștia, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului respectiv.

Așadar, părțile nu sunt titularele unui „bun" din perspectiva Convenției Europene, care să le permită valorificarea dreptului pretins pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, cu înlăturarea legii speciale în materie de restituire a terenurilor, a cărei incidență a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă. De asemenea, recurenții nu au nicio speranță legitimă de a le obține potrivit art. 480 C. civ., acest text de lege reprezentând cadrul juridic general pentru soluționarea acțiunii în revendicare după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, dar nu și temeiul juridic pentru care reclamanții, în situația lor specială, de cetățeni străini, ar putea obține terenurile preluate de la autorii lor.

În concluzie, nu pot invoca art. 1 din Protocol în susținerea admisibilității acțiunii de fată. Cât privește posibilitatea limitării exercițiului dreptului de proprietate prin dispoziții legale, nu rezultă care ar fi confuzia instanței de apel în legătură cu acest aspect, Curtea de Apel argumentând, în mod generic și corect, că legiuitorul național are abilitarea de a reglementa cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, astfel încât să nu contravină intereselor generale și particulare ale altor subiecte de drept, ceea ce îi este permis și în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. l. Referitor la caracterul nelegitim al udului statului de preluare a terenurilor, acest aspect reprezintă o chestiune de fond, care ar fi putut fi examinată în prezentul dosar dacă demersul reclamanților, în condițiile dreptului comun, ar fi fost considerat admisibil, ceea ce nu este cazul, pentru toate considerentele arătate.

Pe de altă parte, și o eventuală constatare a nevalabilității preluării, prin cele două