ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4188/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4188/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 6979/62, la data de 22 octombrie 2008, reclamanții

W.G., W.W., G.M., W.P.A. și W.H.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul

Brașov, reprezentat de Primar, și Statul Român, reprezentat Ministerul

Economiei și Finanțelor (în prezent, Ministerul Finanțelor Publice), solicitând

instanței să constate că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra următoarelor

imobile-terenuri: imobilul înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1378,44 mp,

imobilul înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1378,44 mp, imobilul înscris

în C.F. în suprafață de 1286,28 mp, imobilul înscris în C.F. Brașov, în

suprafață de 344,16 mp, și imobilul înscris în C.F., în suprafață de 719,28 mp;

să dispună rectificarea evidențelor de carte funciară, prin radierea dreptului

de proprietate înscris în favoarea pârâtului Statul Român, și reînscrierea

dreptului de proprietate al antecesorilor lor; să dispună intabularea dreptului

lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu, drept dobândit cu titlu de

moștenire, să îi oblige pe pârâți să le predea, în deplină proprietate și

posesie, aceste imobile, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 37/ D din 13

februarie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă a admis excepția de

inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Din copiile integrale și legalizate

ale cărților funciare Brașov rezultă că imobilele înscrise sub numerele

topografice indicate mai sus au constituit obiectul dreptului de proprietate al

numiților H.W., A.W. și L.L.H.P., ele fiind trecute în proprietatea statului în

baza Decretelor nr. 210/1960 și nr. 712/1966.

În temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005,

reclamantul W.H.A. a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate

asupra imobilelor mai sus identificate, în calitate de succesor în drepturi al

proprietarilor inițiali ai bunurilor respective.

Comisia locală Brașov de aplicare a

Legii fondului funciar a formulat propunere de respingere a cererii, motivat de

faptul că titularul acesteia nu a făcut dovada calității sale de succesor în

drepturi al proprietarilor inițiali ai imobilelor revendicate, precum și

motivat de faptul că nu a făcut dovada cetățeniei române.

Împotriva propunerii formulate

reclamantul menționat a exercitat calea de atac a contestației, care a fost

respinsă prin Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene

Brașov de aplicare a Legii fondului funciar.

Hotărârea dată de Comisia județeană

Brașov a fost atacată de reclamantul W.H.A. cu plângere. Prin sentința civilă nr.

9822 din 09 noiembrie 2007, Judecătoria Brașov a admis plângerea, cu consecința

anulării hotărârii atacate, iar, prin Decizia civilă nr. 408 din 09 aprilie 2008,

Tribunalul Brașov a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat, în tot,

sentința recurată și a respins plângerea formulată.

Legile fondului funciar reglementează,

în mod general, modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât

cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil, imobile care, la data de 1

ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție,

instituind, în acest sens, o procedură specială. Procedura de restituire

reglementată de aceste legi cuprinde două etape distincte. Prima etapă vizează

procedura prealabilă, care are un caracter obligatoriu, astfel încât, de la

data intrării în vigoare a legii, cererile de reconstituire a dreptului de

proprietate, inclusiv acțiunile în revendicarea imobilelor preluate fără titlul

valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare, direct, la

instanțele judecătorești sunt inadmisibile.

Procedura judiciară este ulterioară,

facultativă și subsidiară, persoanele nemulțumite de modul de soluționare a

cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate,

în mod abuziv, de către stat, putând ataca în justiție, în termenele și în

modalitățile prevăzute de lege, hotărârile emise de comisiile de aplicare a

legilor fondului funciar.

Din considerentele ce preced, rezultă

că imobilele în litigiu, ce au destinația de terenuri, fac parte din categoria

imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

Legile fondului funciar constituie

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor cu destinația de terenuri, ce

au fost preluate, de stat, în perioada de referință a acestor legi, astfel că

revendicarea unor asemenea bunuri nu se poate realiza decât în condițiile

stipulate de actele normative respective.

De asemenea, din starea de fapt mai

sus expusă, reiese că reclamantul W.H.A. a uzat de procedura specială

instituită de legile speciale de reparație, pentru a obține reconstituirea dreptului

său de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel că, în conformitate cu

regulile „non bis in idem", „electa una via" și cu principiul securității

juridice, el nu poate promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o

acțiune în revendicare.

Legile fondului funciar suprimă

acțiunea în revendicare, promovată în condițiile dreptului comun, dar asigură

accesul la un proces echitabil, deoarece instituie controlul judecătoresc

asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de comisiile de aplicare a

acestor legi.

De asemenea, în prezent, este în

vigoare și își produce efectele Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a

Comisiei județene Brașov de aplicare a Legilor fondului funciar, care a statuat

în sensul că imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce

formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, precum și în

sensul respingerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra

acestora, cerere formulată în condițiile Legii nr. 247/2005. Ca atare, în

conformitate cu principiile de drept mai sus menționate și cu prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998, o acțiune în revendicarea acestor bunuri potrivit

dreptului comun nu poate fi promovată.

Conform art. 6 din actul normativ

menționat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori

aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii

acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, așa cum s-a

arătat, bunurile imobile în litigiu fac obiectul unor legi speciale de

reparație, respectiv, al legilor fondului funciar, astfel că restituirea

acestora nu poate opera decât în conformitate cu dispozițiile acestor legi.

În ceea ce privește Decizia nr. 33,

pronunțată la data de 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casației și

Justiție, în recurs în interesul legii, decizie la care reclamanții au făcut

referire în considerentele cererii de chemare în judecată pe care au

formulat-o, Tribunalul a constatat că problema de drept rezolvată prin această

decizie a vizat admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate,

în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această decizie, instanță supremă

analizează admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor ce formează obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 prin raportare la dispozițiile și

principiile instituite de acest act normativ, astfel că ea nu are incidență în

prezenta speță, întrucât imobilele din litigiul de față nu fac parte din

categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al actului normativ

în discuție.

Însă, chiar dacă s-ar admite că

raționamentul ce a stat la baza pronunțării acestei decizii este aplicabil și

în cazul legilor fondului funciar, Tribunalul a constatat că una dintre

condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare promovată în

condițiile dreptului comun, pentru imobile ce formează obiectul de reglementare

al unor acte normative speciale de retrocedare, este aceea a existenței unor

neconcordanțe între procedura de restituire instituită de aceste acte normative

și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În speță, reclamanții

nu au indicat care sunt dispozițiile legilor fondului funciar în contradicție

cu prevederile convenționale.

De altfel, sub acest aspect, prin Decizia

civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Brașov a reținut că, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în jurisprudența sa, că art. 1 din

Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele

contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost

transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, instanța

europeană a menționat că dispozițiile acestui text nu impun statelor

contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina

domeniul de aplicare al legislației pe care ele pot să o adopte în materia

restituirii de bunuri trecute, în orice mod, în proprietatea lor și în a stabili

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituite dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost

deposedate.

În special, statele contractante

dispun de o amplă marjă de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii

unor categorii de foști proprietari de la recunoașterea dreptului la

restituire.

În situația în care există categorii

de proprietari astfel excluși, o cerere de restituire făcută de unul dintre ei

nu este de natură sa confere acestuia baza unei „speranțe legitime", care

ar atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. l, după

cum a stabilit, de asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, problema de drept

referitoare la existența unor contradicții între legile fondului funciar și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost soluționată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, ceea ce este de natură să atragă incidența

prevederilor art. 1201 C. civ.

De asemenea, Tribunalul a reținut că

spețele recente din jurisprudența C.E.D.O., la care reclamanții au făcut

referire în concluziile scrise (cazul Faimblat, cazul Katz), statuează asupra

măsurilor reparatorii în echivalent instituite de Legea nr. 10/2001, iar nu

asupra existenței unor neconcordanțe între procedura de restituire reglementată

de legile speciale de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste argumente, reținând că

imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul

de reglementare al legilor fondului funciar și că reclamanții au uzat de

procedura specială instituită de actele normative de reparație menționate,

prima instanță a considerat că promovarea unei acțiuni în revendicare, în

condițiile dreptului comun, este inadmisibilă.

Față de soluția pronunțată cu privire

la excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, Tribunalul nu

a mai procedat la analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâților și nici la analizarea, pe fond, a cauzei.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, criticând-o ca nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 93/ AP din 26

iunie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul

declarat de reclamanți.

În pronunțarea acestei hotărâri,

Curtea a reținut că Legea nr. 18/1991 este o lege specială reparatorie pentru

imobilele ce fac obiectul acestei legi, preluate de stat în mod abuziv, prin

care se declanșează un demers judiciar ce are ca scop redobândirea unui drept

de proprietate asupra bunurilor respective. Acest demers nu poate fi parcurs

decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 18/1991,

republicată, care constituie dreptul comun în materie.

În speță, reclamanții au avut acces la

instanțele de judecată, procedând conform legii speciale, iar prin hotărâre

irevocabilă - Decizia civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Brașov -

s-a respins plângerea formulată de aceste părți și a rămas în vigoare Hotărârea

nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene Brașov, prin care s-a respins

cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac

obiectul de reglementare al Legii fondului funciar, deoarece reclamanții nu au

calitatea de cetățeni români.

Aceștia au avut asigurat accesul la

justiție și la un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit

asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a

Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicție.

Prin urmare, reclamanții nu au o

„speranță legitimă" în sensul Convenției Europene întrucât legea internă

nu le-a acordat niciodată o asemenea speranță; ei nu s-au bucurat de aceste

bunuri, nu au fost în posesia lor întrucât nicio instanță nu le-a dat câștig de

cauză printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. In acest sens,

jurisprudența C.E.D.O., în cazul Peter Gratzinger și Eva Gratzingerova vs.

Czech Republic, a concluzionat că reclamanții nu au probat cu o cerere care să

fie suficient de întemeiată ca să fie executorie și, în consecință, nu pot

argumenta că au avut o posesie în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. l.

Nici deciziile instanțelor naționale

și nici aplicarea legii interne, în cazul reclamanților, nu se reduc la

interferența cu a te bucura de o posesiune liniștită și, prin urmare, starea de

fapt nu cade sub întinderea textului de lege sus-menționat din documentul

european.

În consecință, acțiunea reclamanților

nu privește o posesie existentă, iar aceștia nu au statutul de proprietari, ci

doar de simpli petiționari.

În acest context, nu există o

încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție,

care ocrotește un bun actual, în consecință, existent, iar nu speranța de a

vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat.

Instanța de fond, potrivit

considerentelor expuse, nu a confundat acțiunea în revendicare cu însăși

speranța legitimă a unui bun. Dreptul nu a fost atins în esența sa, întrucât

reclamanții au avut acces la instanță și dreptul a fost analizat conform legii

interne.

Într-adevăr, ei nu au indicat

dispozițiile Legii fondului funciar care sunt în contradicție cu prevederile

Convenției Europene.

Însă, prima instanță a analizat acest

aspect, reținând dispozițiile Deciziei civile nr. 408/2008 a Tribunalului

Brașov, prin care, în mod irevocabil, s-a analizat existența unor contradicții

între legile fondului funciar și C.E.D.O.

De asemenea, instanța de fond, deși

și-a exprimat convingerea că îndrumările Deciziei nr. 33/2008 se aplică

chestiunilor de drept ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, a aplicat

dispozițiile acestei decizii și în cazul legilor fondului funciar, analizând,

sub acest aspect, problema de drept dedusă judecății.

Ultima critică referitoare la

„limitările pe care statele au dreptul să le impună în exercițiul dreptului de

proprietate", în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. l, și

care trebuie să fie conforme cu „interesul general" a fost înlăturată de

Curte pe considerentul că legiuitorul este competent să stabilească cadrul

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în înțelesul

principal conferit de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu

interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de drept,

situație recunoscută și de dispozițiile art. 1 din Protocol.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:

încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța consideră, în mod greșit, ca

tuturor recurenților li se pot aplica prevederile deciziei civile nr. 408/2008

a Tribunalului Brașov și că, mai mult, prin această hotărâre s-ar fi și tranșat

conflictul dintre legea speciala de restituire și Convenția Europeana a

Drepturilor Omului, pe care l-au invocat în prezenta cauză.

În fapt, o asemenea judecată cu o

asemenea putere nici nu putea să aibă loc. Decizia la care face referire

instanța de apel este pronunțată în cadrul procedurii Legii nr. 18/1991,

într-un recurs exercitat de Comisia locală de fond funciar Brașov împotriva

sentinței prin care a fost admisă contestația reclamantului W.H.A.

Pe de o parte, judecata care a avut

loc se subsumează art. 53 din Legea nr. 18/1991, instanța fiind învestită cu

soluționarea unei plângeri împotriva unei hotărâri a comisiei de aplicare a

legilor fondului funciar. Prin efectul legii, nu puteau face obiectul acelei

judecați chestiuni cum ar fi susmenționatul conflict între legislația internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, este imposibil ca o

asemenea hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat, așa cum au constatat

instanțele de fond și apel, față de recurenții W.G., W.W., G.M. și W.P.A. întrucât

aceștia nu au primit nicio decizie a Comisiei de aplicare a Legilor fondului

funciar pe care să o atace în instanță și nu au fost parte la acea judecată.

Existența interesului legitim, în

cauză, raportat la faptul că se află în aceeași situație juridică cu petentul W.H.A.,

reprezintă o altă chestiune decât invocarea autorității de lucru judecat a unei

hotărâri într-un proces în care nu au fost părți.

Rezulta, astfel, o greșită aplicare a art.

1201 C. civ., care nu are incidență în speța, cât și greșita considerare a

prevederilor art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

hotărârea primei instanțe, care a respins, pe cale de excepție, acțiunea în

revendicare, fără a intra în cercetarea fondului, Curtea trage concluzia (fără

să ia în considerare probe în acest sens) că recurenții nu dețin vreun drept

sau speranța legitimă a unui drept, fiind „simpli petiționari".

Procedând astfel, instanța de apel

tranșează o chestiune care nu era supusă discuției (tantum devolutum, quantum

judicatum), hazardându-se ca, în lipsa probelor asupra fondului cauzei (pe

care, prin ipoteză, prima instanță nu le-a mai considerat necesare) să îi

„decadă" în postura de simpli solicitanți, fără temei, ai unui drept de

proprietate.

În realitate, reclamanții au fost

lipsiți de un drept de proprietate, dobândit prin moștenire legală, de la

antecesorii lor, proprietari tabulari. Proba dreptului de proprietate o fac cu

cartea funciară și cu certificatele de moștenitor prin care li se constată

calitatea de succesori legali.

Ceea ce se opune acestor drepturi este

o înscriere în cartea funciară bazată pe un temei de drept viciat Mo tempore -

Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966 - făcută în favoarea pârâtului

Statul Român.

Aceasta fiind singura

„justificare" a preluării terenurilor, de către Statul Român, titlului de

proprietate al recurenților li se opune o detenție nelegitimă a statului,

exercitată în baza unui titlu nul.

Valabilitatea titlului statului face

obiectul acțiunii în revendicare pe care au intentat-o, și pe care, a priori,

instanțele de fond au considerat-o inadmisibilă.

În concluzie, argumentarea respingerii

apelului a fost inconsecventă (ori pe cale de excepție, ori se soluționează

cauza în fond), în acest fel fiind încălcate prevederile art. 137 și art. 295 C.

proc. civ.

de drept invocate în cererea de apel.

Astfel, chestiunea limitării accesului

liber la justiție (art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, interpretat în cuprinsul speței Faimblat contra României, la dezbateri

în apel) este confundată cu chestiunea limitării legitime a dreptului de

proprietate (tratată în art. 1 paragraf. 1 din Protocolul adițional la

Convenție și interpretată separat).

Or, concluziile speței Faimblat contra

României sunt tocmai în sensul că accesul liber la justiție nu este respectat

dacă el se asigură numai formal, adică doar pentru a se constata că legea nu

permite cercetarea pretențiilor petentului.

Se vorbește despre speranța

reclamanților, considerată nejustificată, de a vedea născut „un vechi drept de

proprietate imposibil de exercitat".

Și un drept de proprietate vechi poate

fi exercitat, câtă vreme nu a fost stins într-un mod legitim.

Chiar art. 480, 481 C. civ. și

Constituția României întrețin speranța că recurenții vor fi repuși în liniștita

posesie asupra bunurilor pe care, din punct de vedere juridic, nu le-au pierdut

niciodată, în mod valabil.

O altă confuzie este cea privitoare la

limitarea exercitării dreptului de proprietate, de către legiuitor. Soluția

este pronunțată ca și cum ar exista o lege care să îngrădească exercitarea

dreptului de proprietate pentru o anumită categorie de bunuri - cele trecute

abuziv în proprietatea statului, ceea ce nu este real.

Pe de o parte, conform principiului

tempus regit actum, caracterul legitim al unei exproprieri trebuie judecat în

raport cu legislația de la momentul la care ea s-a produs. Cele două decrete de

expropriere, Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966, sunt considerate,

în mod unanim, de către practica judiciară, ca acte ilegale și neconstituționale

illo tempore.

Pe de alta parte, dacă limitarea

dreptului de proprietate ar fi avut loc după anul 1990, ar fi trebuit avute în

vedere prevederile Constituției și cele ale Legii nr. 33/1994.

Nu se poate ca, din confuzia a două

perioade legislative, o expropriere ilegală, atunci când s-a produs, să fie

validată prin acte normative ulterioare.

În drept, cererea de recurs a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații pârâți au depus întâmpinare

în dosar.

Analizând decizia civilă recurată din

perspectiva criticilor formulate și a dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru criticile încadrate la motivele 1 și 3 din recurs, precum și a art.

304 pct. 5 și 7, pentru cele din cadrul motivului 2, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

inexistența autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 408/2008

pronunțată de Tribunalul Brașov, în sensul de excepție ce presupune tripla

identitate, de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ., sunt corecte,

dar nu pot conduce la modificarea soluției atacate.

Într-adevăr, pentru niciunul dintre

reclamanți, hotărârea sus-menționată nu se opune, cu autoritate de lucru

judecat, în procesul de față întrucât, față de cei care nu au fost părți în

litigiul anterior, pe lângă faptul că nu există identitatea acestui element, nu

este întrunită nici identitatea de cauză, iar pentru reclamantul W.H.A., parte

în dosarul finalizat prin decizia Tribunalului Brașov, nu există identitate de

cauză, hotărârea respectivă fiind pronunțată în soluționarea unei plângeri

formulate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Cu toate acestea, în procesul de față,

se pune problema prezumției de lucru judecat în privința hotărârii

sus-menționate și care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru

judecat, în sensul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este

prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre

(„res indicata pro veritate accipitur" - „Lucrul judecat este considerat

ca exprimând adevărul").

Prezumția de lucru judecat a Deciziei nr.

408/2008 operează în mod diferit pentru recurenții reclamanți, respectiv pentru

cel care a fost parte în dosarul rezolvat prin această hotărâre, în raport cu

ceilalți reclamanți, consecințele juridice privind inadmisibilitatea demersului

judiciar de față fiind, însă, aceleași.

În litigiul anterior, care a vizat

terenurile pentru care s-a formulat și acțiunea de față, s-a stabilit, în

esență, că ele cad sub incidența unei legi speciale de reparație, Legea

fondului funciar nr. 18/1991 și că acest act normativ nu contravine Convenției

Europene a Drepturilor Omului întrucât statele contractante au o mare marjă de

apreciere în stabilirea condițiilor legale în care bunurile preluate abuziv, în

regimul trecut, pot fi restituite foștilor proprietari, inclusiv din

perspectiva exceptării anumitor categorii de foști proprietari de la această

formă de reparație. Prin urmare, terenurile pot fi obținute în natură doar în

temeiul și în condițiile acestei legi, astfel cum a fost modificată și

completată.

Pentru reclamantul W.H.A., acesta

fiind parte în procesul anterior, prezumția de lucru judecat a Deciziei nr. 408/2008,

inclusiv sub aspectul care interesează în dosarul de față (al stabilirii legii

incidente pretențiilor de restituire în natură a terenurilor și al

corespondenței sale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului), are valoare

absolută (iuris et de iure), în sensul art. 1202 alin. (2) teza I C. civ.,

această parte neputând contesta, în procedura litigiului de față, niciun aspect

dintre cele care au făcut obiectul procesului anterior.

Pentru ceilalți reclamanți, terți față

de Decizia nr. 408/2008, valoarea prezumției de lucru judecat a acestei

hotărâri nu poate fi una absolută, ci are caracter relativ (iuris tantum),

putând fi, în consecință, combătută de ei prin proba contrară.

Reclamanții nu au relevat, însă, nici

un aspect în legătură cu terenurile pretinse, care să infirme cele reținute în

fapt, de către instanța ce a pronunțat decizia sus-menționată, și care să

conducă, eventual, la alte consecințe juridice în ceea ce privește legea

aplicabilă bunurilor solicitate.

De altfel, reclamantul W.P.A. și

autorul reclamanților W.G., W.W. și G.M., respectiv W.A.A., au formulat și ei

cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile din

prezentul litigiu, în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005, fără să

reiasă din dosar care este rezultatul demersului inițiat de aceste persoane în

procedura legii speciale. Prin urmare, atât timp cât nu au așteptat finalizarea

cererii formulate de ei în baza Legii fondului funciar, reclamanții W.P.A. și,

respectiv, W.G., W.W. și G.M., în calitate de moștenitori ai lui W.A.A., nu se

pot plânge că, în procedura legii speciale indicate, nu au avut accesul efectiv

la un tribunal care să le analizeze pretențiile sau că Legea nr. 18/1991 nu

reprezintă un remediu real pentru valorificarea dreptului de proprietate

invocat de ei, fiind contrară dispozițiilor din Convenție.

În concluzie, cum prin Decizia nr. 408/2008,

ca de altfel, și prin sentința nr. 9822 din 9 noiembrie 2007 a Judecătoriei

Brașov, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că terenurile în litigiu fac

obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta fiind o lege specială de reparație, în mod

corect, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe în privința

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulată în temeiul

dreptului comun, în dosarul de față.

Astfel, legea specială este

aplicabilă, cu prioritate, față de norma generală, potrivit principiului

„specialia generalibus derogant", ceea ce înlătură posibilitatea

reclamanților de a solicita terenurile în temeiul dreptului comun. Acest aspect

rezultă și din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, obligatorie în speță, în privința raționamentului pe care

îl conține, chiar dacă se referă la conflictul dintre o altă lege specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul comun.

Pe de altă parte, s-ar pune problema,

potrivit aceleiași decizii pronunțate în interesul legii, să se înlăture

aplicabilitatea legii speciale în condițiile în care aceasta ar contraveni

Convenției Europene a Drepturilor Omului și să se acorde prioritate celei din

urmă.

Prin aceeași Decizie nr. 408/2008 a

Tribunalului Brașov, s-a reținut, tot cu putere de lucru judecat, în raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenție nu impune, pentru statele contractante, o obligație

generală de restituire a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției.

De asemenea, s-a mai menționat că

statele au o mare libertate de apreciere în ceea ce privește determinarea

domeniului de aplicare al legislației pe care pot să o adopte în materia

restituirii bunurilor astfel preluate, inclusiv din perspectiva posibilității

de a prevedea exceptarea anumitor categorii de foști proprietari de la

restituire.

Prin urmare, din perspectiva

corespondenței legii naționale de reparație cu art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că nu exista

niciun conflict.

Recurenții au mai invocat încălcarea

dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu

se poate reține, în cauză, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare,

nemenționând vreun alt text din lege din Convenție în raport de care legea

specială ar fi în neconcordanță.

În consecință, nu există niciun

argument pentru care legea specială de reparație, a fondului funciar, să fie

înlăturată de la aplicare, în ceea ce privește pretențiile reclamanților, de

restituire a terenurilor din prezentul litigiu, ei neputând, astfel, invoca

dreptul comun în rezolvarea cererii de restituire.

De asemenea, în aceste circumstanțe,

ei nu pot să aleagă un alt temei de drept decât cel pe care îl au la

dispoziție, potrivit legislației în vigoare, indiferent de argumentul de ordin

personal pentru care înțeleg să apeleze la o anumită cale procedurală.

În cazul reclamanților, faptul că nu

întrunesc condiția cetățeniei, care să le permită reconstituirea dreptului de

proprietate pentru terenuri, în condițiile Legii fondului funciar, nu le

deschide calea unei alte acțiuni doar pentru simplul motiv că nu au avut

(reclamantul W.H.A.) sau, posibil, nu ar fi avut (ceilalți reclamanți) câștig

de cauză în primul demers.

Din moment ce Legea fondului funciar

este concordantă cu Convenția Europeană, excluderea cetățenilor străini de la

reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi încadrându-se

în marja de apreciere a statului în adoptarea legislației de restituire, după

cum s-a stabilit în litigiul anterior, reclamanții nu beneficiază de o altă

opțiune judiciară, respectiv cea a acțiunii de față, pentru a obține terenurile

în natură.

Dreptul de acces la justiție, în

accepțiunea art. 6 din Convenție, nu implică, pentru reclamanți, o soluție

favorabilă în toate cazurile, indiferent de circumstanțele concrete ale speței

și de legislația națională la care se raportează demersul judiciar respectiv,

neputându-se considera că acesta a fost încălcat în ipoteza respingerii

pretențiilor formulate. Important este în ce măsură persoana care recurge la o

anumită procedură prevăzută de lege poate beneficia de controlul unei instanțe

exercitat asupra modalității de rezolvare a cererii sale.

Au mai susținut părțile că, în mod

greșit, instanța a considerat că, prin Decizia nr. 408/2008 a Tribunalului

Brașov, s-ar fi tranșat conflictul dintre legea specială de reparație și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport și de cadrul procesual în

care aceasta a fost pronunțată, și anume în soluționarea unei plângeri

întemeiată pe dispozițiile art. 53 din Legea nr. 18/1991 și care nu ar fi

permis efectuarea unei asemenea analize.

Contrar celor afirmate mai sus, după

cum s-a arătat în precedent, în cuprinsul Deciziei nr. 408/2008 a Tribunalului

Brașov s-a procedat la o asemenea analiză, a corespondenței Legii fondului

funciar cu art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, concluzionându-se

că nu există un conflict între legea specială de reparație și documentul

european, cel puțin sub aspectul relevant în prezentul litigiu, și anume al

excluderii cetățenilor străini de la restituirea terenurilor.

De altfel, reclamanții W.H.A. și W.P.A.,

precum și autorul celorlalți reclamanți, W.A.A., au urmat procedura legii

speciale pentru obținerea terenurilor, ceea ce înseamnă că au acceptat

incidența actului normativ respectiv în cazul pretențiilor lor.

În concluzie, deși nu se pune problema

autorității de lucru judecat a sus-menționatei decizii, în sensul art. 1201 C.

civ., aceasta produce efectele prezumției de lucru judecat în condițiile

arătate mai sus, pentru toți reclamanții, cu distincțiile precizate.

În ceea ce privește argumentele greșite

ale instanței de apel în legătură cu art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, această critică va fi analizată pe larg cu

ocazia examinării celui de-al treilea motiv de recurs, în cadrul căruia a fost

reiterată.

deși a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii formulate pe

cale de excepție, Curtea a intrat și în cercetarea fondului cauzei, fără să

supună dezbaterii părților aspectele de fond, și cu o argumentație inconsecventă

față de decizia pronunțată.

Criticile sunt neîntemeiate.

În susținerea apelului, reclamanții au

invocat, printre altele, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ale cărei

criterii, în aprecierea admisibilității formulării acțiunii în revendicare în

raport de existența unei legi speciale, ar fi fost ignorate de prima instanță, art.

1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, art. 6 paragraful 1 din

documentul european privind dreptul la un proces echitabil, arătând că demersul

lor este posibil față de contradicția dintre legile interne, în materie de

proprietate, și legislația europeană, care garantează acest drept.

Au mai menționat că instanța de fond a

confundat acțiunea în revendicare cu „speranța legitimă a unui bun", că

statul nu are titlu valabil pentru terenuri și că privarea reclamanților de

proprietatea bunurilor nu se încadrează în limitele permise de art. 1 alin. (2)

din Protocol.

Curtea de Apel a răspuns acestor

critici, arătând, în esență, că pretențiile reclamanților cad sub incidența

Legii nr. 18/1991, lege specială de reparație, că au urmat procedura acestei

legi și că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a respins cererea de

reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile respective întrucât

nu sunt cetățeni români. În consecință, au beneficiat de dreptul de acces la o

instanță de judecată și de un proces echitabil, prin controlul judecătoresc

instituit asupra măsurilor reparatorii stabilite de Comisia de aplicare a Legii

fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicție.

Referitor la simpla calitate de

„petiționari", Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu au o speranță

legitimă, în sensul Convenției Europene, nefiind în posesia terenurilor și

neavând o hotărâre judecătorească prin care să li se dea câștig de cauză în

legătură cu pretențiile formulate pentru aceste bunuri.

Ca atare, nu există o încălcare a art.

1 din Protocolul adițional nr. l, dispoziție care ocrotește un bun actual, iar

nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de

exercitat.

A mai stabilit că, prin soluția

apelată, nu s-a adus atingere substanței dreptului de proprietate, reclamanții

având acces la instanță și fiindu-le analizat dreptul în discuție din

perspectiva legii interne, dar și a concordanței acestei legi cu Convenția

Europeană, instanța anterioară reținând că nu există nicio contradicție, prin

raportare și la Decizia nr. 408/2008 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Referitor la Decizia nr. 33/2008,

Curtea a reținut că prima instanță a aplicat criteriile menționate în această

decizie, în ceea ce privește legile fondului funciar.

În legătură cu ultima critică,

instanța de apel a arătat că legiuitorul este competent să stabilească cadrul

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea

Constituției României, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele

generale sau particulare, situație recunoscută și de art. 1 din Protocol.

Prin urmare, nu se poate reține că

instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte ce nu au format obiect

de dezbatere, încălcând, astfel, regulile procedurale în materie, care impun,

pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la

apărare, punerea în discuția părților a tuturor împrejurărilor de fapt sau de

drept avute în vedere, de instanță, la soluționarea cauzei (art. 129 alin. (4) C.

proc. civ.).

Reprezentând critici formulate în

apel, Curtea nu mai trebuia să supună dezbaterii aspectele sus-menționate, în

mod distinct față de discuțiile purtare asupra apelului, acordarea cuvântului

părților asupra căii de atac implicând posibilitatea efectivă a acestora de a

formula susțineri și, respectiv, apărări față de toate criticile formulate.

Ca atare, instanța nu a încălcat

regula procedurală enunțată mai sus, nefiind incident motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează nulitatea

hotărârii în cazul nerespectării formelor procedurale prevăzute de lege sub

sancțiunea nulității și care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în

alt mod.

Cât privește motivarea inconsecventă a

instanței de apel, și anume atât pe excepție, cât și pe fondul cauzei,

susținerile recurenților sunt, de asemenea, nefondate.

Răspunzând criticilor din apel, Curtea

nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, neverificând caracterul preluării

imobilelor și nici aspecte concrete legate de dreptul de proprietate pretins de

reclamanți.

După cum s-a prezentat în precedent,

instanța a verificat posibilitatea formulării acțiunii în revendicare de drept

comun în raport de criterii generale, evidențiate și în decizia în interesul Legii

nr. 33/2008, cum este și cel referitor la o eventuală contradicție între legea

specială (a fondului funciar) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Toate argumentele Curții referitoare

la acest aspect nu se circumscriu rezolvării pe fond a litigiului, deoarece o

asemenea soluționare a cauzei ar fi presupus analiza concretă a titlului de

proprietate al autorului reclamanților și a măsurii de preluare a imobilelor,

ci evidențiază ^admisibilitatea demersului părților în raport de criteriile

deciziei în interesul legii, care au fost, de altfel, invocate de apelanți.

Nu se poate reține, astfel, încălcarea

art. 137 C. proc. civ., care vizează ordinea de soluționare a excepțiilor

anterior fondului cauzei și nici a art. 295 din același cod, Curtea soluționând

apelul în limitele criticilor formulate de apelanții reclamanți, ca atare, cu

respectarea limitelor de învestire.

În concluzie, argumentele instanței de

apel corespund soluției pronunțate, de respingere a apelului, cu consecința

păstrării sentinței atacate, nefiind incident motivul de recurs aferent unei

motivări incomplete, lipsite de temei legitim sau străine de natura pricinii a

deciziei atacate, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

instanței asupra problemelor de drept puse în discuție, nici această critică nu

poate fi reținută.

În primul rând, nu rezultă ce text de

lege a fost încălcat, de către Curte, în abordarea chestiunilor juridice

disputate în dosar sau ce motiv de casare sau de modificare a deciziei atacate

ar fi incident în cauză.

Pe de altă parte, Curtea a răspuns

distinct problemei referitoare la accesul la justiție, reglementat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a celei privind

limitele legitime ale dreptului de proprietate.

Pentru prima chestiune, instanța de

apel a considerat că reclamanții au beneficiat, în procedura anterioară,

finalizată prin Decizia nr. 408/2008, de accesul la justiție și de un proces

echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii

ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar,

parcurgând toate gradele de jurisdicție (în realitate, argumentele sunt

valabile doar în ceea ce-l privește pe reclamantul W.H.A.).

A mai constatat că și în procesul de

față reclamanții au beneficiat de accesul la justiție, prima instanță analizând

admisibilitatea demersului lor din perspectiva legii interne și a criteriilor

din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 privind eventuala contradicție

dintre legea specială de reparație aplicabilă și documentul european, având în

vedere și decizia irevocabilă pronunțată în litigiul anterior.

Cât privește limitele dreptului de

proprietate, după cum s-a mai arătat, și această chestiune a fost avută în

vedere de Curte, care a considerat că legiuitorul național are libertatea de a

stabili cadrul normativ de exercitare a acestui drept, în condițiile

respectării Constituția României și a documentelor europene.

Speța Faimblat contra României nu a

făcut obiect de analiză al instanței de apel, astfel încât nu se poate reține o

greșită interpretare a celor stabilite în această cauză, de către Curte.

Pe de altă parte, accesul liber la

justiție (care a format obiect de analiză în cauza invocată mai sus) este

consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 parag. 1 din

Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În Constituție, accesul liber la

justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa

justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale

legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin

nicio lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de

care pot uza cei interesați pentru a accede la justiție, Codul de procedură

civilă prevede cererea de chemare în judecată și căile ordinare și extraordinare

de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

În procedura Legii fondului funciar,

se reglementează dreptul de sesizare a organele autorității administrației

publice locale, în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de această

lege, pentru terenurile ce fac obiectul actului normativ, și supunerea

hotărârilor pronunțate, de comisiile respective, controlului judecătoresc

(plângere - art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în forma actuală, recurs - art.

5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, privind accelerarea

judecăților în materia restituirii proprietăților funciare).

Căile procedurale menționate asigură

persoanelor interesate accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i

s-a stabilit competența de a hotărî în materia respectivă.

Acest mod de reglementare a dreptului

de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași

concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la

justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal

instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să

se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce privește mijloacele

concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate, de

Convenție, la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce, prin art. 6

parag. 1, nu s-au prevăzut, expres, alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispozițiile din dreptul

intern referitoare la modurile de sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe

deplin aplicabile.

Adoptarea unei legi speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, atât timp cât calea

oferită de legea specială pentru valorificarea pretențiilor este și efectivă.

Or, cum Legea fondului funciar prevede

calea plângerii la instanță împotriva hotărârii Comisiei județene de aplicare a

acestei legi și, ulterior, și exercitarea recursului împotriva hotărârii de

primă instanță, este neîndoielnic că persoanei care uzează de procedura

administrativă respectivă i se conferă o deplină jurisdicție.

În speță, reclamantul W.H.A. a

beneficiat de controlul judecătoresc împotriva hotărârii Comisiei județene de

respingere a cererii formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, atât în fond, cât

și în recurs, astfel încât această parte nu poate susține o încălcare a

dreptului său de acces la un tribunal. Soluția de respingere a cererii de

reconstituire a dreptului de proprietate, în cazul reclamantului menționat,

este rezultatul aplicării dispozițiilor legale în materie și nu se circumscrie

încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ceilalți reclamanți nu au uzat de

procedura judiciară reglementată de lege în scopul exercitării controlului asupra

modului de rezolvare a pretențiilor lor, de către Comisia de aplicare a Legii

fondului funciar, astfel încât faptul ca nu au beneficiat de un asemenea

control din partea unei instanțe le este imputabil.

În niciunul dintre cazuri, nu se poate

reține o încălcare a art. 6 din Convenție, care să pună problema, în prezentul

litigiu, dacă reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept

comun pentru a li se asigura controlul unei instanței de judecată asupra

dreptului pretins de ei.

De asemenea, faptul că legiuitorul

național prevede o procedură specială pentru realizarea dreptului pretins, ale

cărei exigențe și condiții nu sunt îndeplinite de către cei cărora li se

aplică, nu le deschide acestora din urmă dreptul de a apela la o altă procedură

(cea a acțiunii în revendicare de drept comun, de exemplu) care, eventual,

le-ar da câștig de cauză, dar care este înlăturată de la aplicare de legea

specială de reparație incidență.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul

adițional nr. l, după cum s-a reținut, în mod irevocabil, și în litigiul

anterior, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor

situații deosebite, iar Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocol nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea acestor state de a alege condițiile în

care acceptă să restituie bunurile preluate în regimul trecut (cauza Păduraru

contra României).

Astfel cum s-a arătat prin decizia

irevocabilă din 2008, exceptarea anumitor categorii de foști proprietari, în

speță, a cetățenilor străini, de la reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor preluate intră în marja de apreciere a statului cu privire

la adoptarea legii de reparație și a condițiilor în care această reparație se

poate realiza.

Cum recurenții nu au indicat un alt

motiv de neconvenționalitate a dispozițiilor din Legea fondului funciar, în

afară de cele deja analizate, prezenta instanță constată că nu există vreun

argument pentru care legea menționată să fie înlăturată de la aplicare pe motiv

că ar fi neconcordantă cu documentul european și, astfel, să fie posibilă

valorificarea pretențiilor acestor părți pe calea acțiunii în revendicare de

drept comun.

Referitor la existența unui

„bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, care

ar deschide reclamanților calea acțiunii enunțate mai sus, Curtea de Apel a

reținut, în mod corect, că aceste părți nu beneficiază de „un bun" în

sensul documentului european.

Astfel, documentul european asigură

protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. l

adițional, în cazul „bunurilor" părții, noțiune care vizează fie „bunurile

actuale", fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora

reclamanții pot pretinde că au, cel puțin, „o speranță legitimă" de a

beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Speranța părții de a i se recunoaște

un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi

considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l (cauza Păduraru

contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).

În prima ipoteză, un „bun actual"

pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva

Protocolului nr. l, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții,

la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența

unei hotărâri judecătorești care să le recunoască un asemenea drept, recurenții

neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.

Terenurile solicitate în prezentul

dosar nu se află în proprietatea recurenților, ceea ce a și generat formularea,

de către aceștia, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de

recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului respectiv.

Așadar, părțile nu sunt titularele unui „bun" din perspectiva Convenției

Europene, care să le permită valorificarea dreptului pretins pe calea acțiunii

în revendicare de drept comun, cu înlăturarea legii speciale în materie de

restituire a terenurilor, a cărei incidență a fost stabilită prin hotărâre

irevocabilă.

De asemenea, recurenții nu au nicio

speranță legitimă de a le obține potrivit art. 480 C. civ., acest text de lege

reprezentând cadrul juridic general pentru soluționarea acțiunii în revendicare

după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților,

dar nu și temeiul juridic pentru care reclamanții, în situația lor specială, de

cetățeni străini, ar putea obține terenurile preluate de la autorii lor.

În concluzie, nu pot invoca art. 1 din

Protocol în susținerea admisibilității acțiunii de fată.

Cât privește posibilitatea limitării

exercițiului dreptului de proprietate prin dispoziții legale, nu rezultă care

ar fi confuzia instanței de apel în legătură cu acest aspect, Curtea de Apel

argumentând, în mod generic și corect, că legiuitorul național are abilitarea

de a reglementa cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de

proprietate, astfel încât să nu contravină intereselor generale și particulare

ale altor subiecte de drept, ceea ce îi este permis și în accepțiunea art. 1

din Protocolul nr. l.

Referitor la caracterul nelegitim al

udului statului de preluare a terenurilor, acest aspect reprezintă o chestiune

de fond, care ar fi putut fi examinată în prezentul dosar dacă demersul

reclamanților, în condițiile dreptului comun, ar fi fost considerat admisibil,

ceea ce nu este cazul, pentru toate considerentele arătate.

Pe de altă parte, și o eventuală

constatare a nevalabilității preluării, prin cele două