ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, secția civilă, la data de 08 mai 2009, sub nr.

4253/62/2009, reclamanții K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. și B.C. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Municipiul Brașov, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța:

calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra cotei de 1/3 din

imobilul situat în municipiul Brașov, str. S., înscris în C.F. nr. X Brașov,

sub nr. top. X, Y;

restabilirea situației anterioare de carte funciară radiind înscrierea

pârâților, stabilind prin compararea titlurilor că dreptul lor de proprietate,

dobândit prin moștenire, este preferabil și anterior dreptului pârâților,

dobândit în mod abuziv;

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin cererea

formulată la data de 29 ianuarie 2010, reclamanții și-au precizat și completat

acțiunea introductivă, solicitând instanței să se pronunțe și cu privire la

următoarele petite:

- constatarea

nulității absolute a Deciziei nr. 825 din 17 decembrie 1976 și Deciziei nr. 647

din 09 septembrie 1980 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Brașov,

prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului litigios,

în baza prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale Decretului nr.

223/1974;

- constatarea

caracterului abuziv al preluării, prin prisma verificării concordanței actului

de preluare cu dispozițiile legale referitoare la proprietate în vigoare la

data preluării, cu dispozițiile Constituției din 1965 și ale Declarației

Universale a Drepturilor Omului;

- constatarea

caracterului nevalabil al titlului statului, având în vedere și obligația de

comunicare a deciziei administrative de preluare;

- obligarea pârâților

să le lase în deplină proprietate și posesie terenul împreună cu toate

construcțiile și plantațiile aflate pe el, situat în Brașov, str. S., județul

Brașov.

Prin Sentința civilă

nr. 76/D din 05 martie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului

Finanțelor pentru Statul Român, precum și acțiunea.

Prin Decizia nr.

71/AP din 03 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate, pe care a

desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 5997

din 14 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei din

urmă decizii, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de C.I. și

C.M.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Legitimarea

procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice

a constituit obiectul dezbaterii în fața primei instanțe care, în analiza sa, a

reținut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății,

dispunând în sensul respingerii excepției invocată de stat, chestiune care

nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în

puterea

lucrului

judecat.

Ca urmare, critica

privind lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus

judecății se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi

primită.

Cât privește fondul

pricinii ori aspectele ce țin de fondul pricinii, s-au constatat următoarele:

Raportat la obiectul

acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost precizat și completat,

soluția primei instanțe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în

justiție exclusiv pe incidența legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001),

legal a fost desființată de Curtea de Apel.

Aceasta pentru că,

potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Textul legal enunțat

ce reglementează, alături de norme de drept comun - art. 480, 481 C. civ. -

exercițiul acțiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu

valabil nu se află în conflict cu legea specială de reparație - Legea nr.

10/2001, astfel cum legal a reținut instanța de apel.

Existența unei

proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale,

cuprinse în câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea

jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cerere adresată instanței.

Aceasta pentru că nu

se poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la

rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, căruia trebuie să i se asigure accesul la justiție, recunoscut de

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție.

Aceasta presupune,

însă, a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce

măsură în cauză legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice civile.

Or, aceasta implică

analiza cauzei pe fond, prin raportare la situația juridică a bunului litigios,

dacă reclamanții sunt titularii unui „bun" ori a unei valori patrimoniale,

în ce măsură dreptul pretins este actual și le conferă atributele dreptului de

proprietate, ca și a verificării celorlalte cerințe privind compatibilitatea

normei interne la care s-a făcut trimitere cu Convenția, astfel cum acestea au

fost sus-enunțate.

Numai în acest

context și a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluției

legale corespunzătoare acestora, în limitele învestirii și cu respectarea

principiului disponibilității procesuale, se asigură respectarea dreptului

părții la un proces echitabil în accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Împrejurarea că

reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea

procedurală aleasă (acțiune de drept comun), ci doar în condițiile reglementate

de Legea nr. 10/2001, echivalează, cum legal a reținut Curtea de Apel, cu

nesoluționarea fondului cauzei și cu reținerea unui fine de neprimire al

acțiunii deduse judecății, rezultată exclusiv pe considerentul categoriei în

care este inclus bunul litigios, fără verificările menționate, ceea ce nu este

admisibil.

Concluzia reținută de

prima instanță, în lipsa acestor verificări și în contextul evocat (mai multe

capete de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se

constituie, în realitate, a fi de natură a încălca dreptul părții ca cererea sa

privind un drept ocrotit de Convenție să fie supusă verificării de către o

instanță (tribunal) în accepțiunea normelor convenționale (art. 6 din

Convenție).

Împrejurarea că legea

specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la

instanță în accepțiunea aceleiași norme, nu poate fi aplicată la general, ci

este necesar ca distinct, în raport de obiectul și tipologia fiecărei pricini,

instanța să procedeze la un examen efectiv a acesteia.

Or, un examen efectiv

nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretențiilor deduse în

justiție, prin raportare la cererile părții, iar nu prin analiza globală ori a

unui singur capăt de cerere apreciat de instanță ca incluzându-le pe celelalte

ori prin omisiunea analizării unora dintre ele, pe considerentul că verificarea

unuia ar răspunde și celorlalte ori soluționarea celorlalte pretenții, deși

unele dintre ele necesită analiză prealabilă și separată (nulitatea actelor

administrative de preluare prin raportare la dispozițiile din tratatele

internaționale, dar și la cele cuprinse în legea ce le reglementează și care nu

au fost îndeplinite în modalitatea reglementată de lege).

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 63/S din 27 februarie 2012, Tribunalul Brașov, secția I

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul Brașov.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal

de Ministerul Finanțelor, precum și excepția lipsei calității de reprezentant a

Ministerului Finanțelor pentru Statul Român.

A admis, în parte,

acțiunea precizată și completată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și în consecință:

A constatat

nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat cota de 1/3 din

imobilul situat în Brașov, str. S., identificat în C.F. nr. X Brașov, nr. top.

X, Y.

A respins restul

pretențiilor formulate de reclamanți.

A respins acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, ca introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte,

cererea pârâtului Municipiul Brașov și a obligat pe reclamanți la plata sumei

de 2.000 RON către acest pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Legitimarea

procesuală pasivă este una dintre condițiile instituite de lege pentru ca o

persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil, iar ea

presupune existența unei identități între cel chemat în judecată și persoana

titulară a obligației în raportul juridic dedus judecății.

În cauză, prin

cererea pe care au promovat-o, reclamanții au solicitat instanței să constate

nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deține asupra imobilului din

litigiu, cu consecința radierii din evidențele de publicitate imobiliară a

dreptului de proprietate pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui

titlu. Or, în aceste condiții, nu se poate reține că pârâtul Statul Român nu justifică

legitimare procesuală pasivă.

În ceea ce privește

reprezentarea statului în procesele civile, aceasta se realizează în virtutea

legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în

conformitate cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de

către Ministerul Finanțelor.

În consecință,

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și

lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român

sunt neîntemeiate.

Prezenta acțiune

completată este una complexă, cu capete de cerere diferite, dar care converg

spre una tipică de revendicare, invocându-se dreptul de proprietate asupra

bunului în litigiu, reclamanții solicitând compararea titlurilor părților și

acordarea preferinței titlului lor.

Din conținutul cărții

funciare rezultă că pârâtul Municipiul Brașov nu este titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului, acesta fiind străin raporturilor dintre părți,

nu are posesia bunului, astfel că nu se justifică chemarea lui în judecată, cu

consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui

pârât.

Pe fondul cererii

deduse judecății, urmează a se reține că aceasta este parțial întemeiată pentru

considerentele ce urmează.

Din C.F. nr. X Brașov

rezultă că imobilul ce este evidențiat sub numerele topografice X și Y, compus

din casă și teren, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului

C.G.E., în cotă de 1/3 parte, drept pe care acesta l-a dobândit, în anul 1968,

cu titlu de moștenire.

La data de 30 iulie

1976, în evidențele de publicitate imobiliară, asupra cotei de 1/3 parte din

construcția ce intră în compunerea imobilului mai sus identificat, a fost

intabulat dreptul de proprietate al reclamanților N.L.K. și N.A., drept pe care

aceștia l-au dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare pe care

l-au perfectat cu numitul C.G.E., specificându-se că terenul aferent acestei

cote din construcție urmează regimul instituit de art. 30 din Legea nr.

58/1974.

La 11 aprilie 1977 a

fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/3

parte din imobilul teren în suprafață de 2481 mp, reprezentând 827 mp,

proprietatea lui C.G., cu titlu de drept conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

La data de 30

septembrie 1980 se intabulează dreptul de proprietate al statului asupra cotei

de 8/24 (1/3) din construcția de sub A+1, proprietatea anterioară a

reclamaților N.L.K. și N.A., înscriși sub B 8 și 9 în aceeași carte funciară,

statul dobândind dreptul în baza Decretului nr. 223/1974, potrivit Deciziei nr.

647/1980 a Consiliului Popular al județului Brașov.

Legea nr. 58/1974

contravenea art. 36 din Constituția din 1965, care garanta proprietatea

privată, nesocotind și prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Aceste dispoziții se

raportau la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., acesta reprezentând o

lege organică cu principii ce nu pot fi încălcate prin acte normative

inferioare, neputându-se susține că Legea nr. 58/1974 reprezenta o lege

specială, derogatorie de la prevederile dreptului comun. De altfel, nicio lege

specială nu poate deroga de la prevederile constituționale, nesocotirea

acestora și a normelor internaționale mai sus evocate conducând la concluzia că

preluarea terenului în baza dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 s-a

realizat fără un titlu valabil de către stat și având un profund caracter

abuziv.

Și Decretul nr.

223/1974 contravenea atât Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de

proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile

puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei

juste despăgubiri, cât și C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a

ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire și Declarației Universale a Drepturilor

Omului.

Aceste considerente

justifică temeinicia capătului de cerere relativ la nevalabilitatea titlului cu

care statul a preluat imobilul în litigiu, care va fi admis.

Celelalte capete de

cerere sunt neîntemeiate și vor fi respinse, pentru cele ce succed.

Nevalabilitatea

titlului statului, urmare încălcării prevederilor constituționale și

internaționale în materie de proprietate, determină caracterul abuziv al

măsurii luate de către stat, caracter ce rezultă din prevederile art. 2 lit. h)

din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 1.4 lit. B) și C) din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, astfel că nu se mai impune intervenția instanței. Tocmai caracterul

abuziv al preluării a determinat edictarea legii și a creat posibilitatea

foștilor proprietari de a uza de prevederile acesteia în scopul restituirii

proprietății în natură sau alte modalități prevăzute de legiuitor, în această

situație aflându-se și autorul reclamantelor, odată cu formularea cererii

administrative.

De asemenea, prin

Decizia nr. 852 din 17 decembrie 1976 și Decizia nr. 647 din 9 septembrie 1980,

emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Brașov, s-a decis trecerea în

proprietatea Statului Român a imobilului din litigiu, în conformitate cu

prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 și cu cele ale Decretului nr.

223/1974, în această din urmă decizie prevăzându-se achitarea sumei de 21.713

RON către reclamații N.L.K. și N.A.

Cauzele de nulitate a

acestor decizii trebuie raportate la legislația datei la care au fost emise,

din această perspectivă neputându-se reține că sunt lovite de nulitate

absolută, chiar dacă ulterior legiuitorul Statului Român a înțeles să declare

nevalabile dispozițiile legale care au stat la baza emiterii acestor decizii

administrative.

Declararea peste ani

a nevalabilității unor acte normative nu echivalează cu nulitatea acestora,

privită „ab initio", chiar dacă sancțiunea este similară, în sensul

lipsirii acestora de efecte juridice.

Pe de altă parte,

reclamanții nu au chemat în judecată pe emitentul acestor decizii, a căror

nulitate solicită a fi constatată, legiuitorul reglementând modul în care se

mențin sau se pierd efectele acestora prin legislația specială analizată mai

sus.

Autorul reclamantelor,

K.G.E., identic cu C.G.E., prin mandatar C.R.M., cu procură specială

autentificată notarial, a solicitat restabilirea dreptului său de proprietate

asupra cotei de 1/3 din terenul identificat în acțiune la data de 22 septembrie

2005, mandatara acestuia formulând și notificare în baza Legii nr. 10/2001

privind acordarea de despăgubiri pentru cota de 2/24 din același imobil, cotă

ce a aparținut autorului său, S.A. Rezultă că acesta a uzat de prevederile

speciale privind restituirea proprietăților preluate abuziv de către stat,

anterior decesului său, survenit la data de 12 octombrie 2006, cum afirmă

reclamantele prin însăși cererea de chemare în judecată.

Corespunde realității

că, prin art. 2 alin. (2) raportat la art. 4 din Legea nr. 10/2001, se

prevedea, la data promovării acțiunii

[

în prezent art. 2 alin. (2) este abrogat prin

Legea nr. 1/2009

]

, păstrarea calității

de proprietar avută la data preluării, în favoarea persoanelor ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil, calitate pe care o exercită după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi.

Aceste prevederi

legale, la care face trimitere art. 2 alin. (2), sunt reprezentate de art. 25

alin. (4) din lege, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".

Mandatara autorului

reclamantelor a primit soluție la notificarea depusă, în sensul respingerii

acesteia, prin Decizia nr. 690 din 08 septembrie 2008, fără a rezulta din

documentația depusă că s-ar fi soluționat și cererea autorului reclamantelor,

deși au avut loc mai multe reveniri în acest sens din partea mandatarei sale.

Prin aceeași procură

specială mai sus evocată, autorul reclamantelor a mandatat și pe S.I. să-i

reprezinte interesele în fața autorităților române, pentru restituirea

proprietății preluate de stat, acesta revenind la cererea inițială prin cea din

data de 01 noiembrie 2005 în sensul că solicitarea a avut în vedere

dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, susținând

necesitatea propunerii de emitere a ordinului prefectului de atribuire a

terenului, în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Rezultă că autorul

reclamantelor a ales calea specială de restituire a proprietății preluate de

către stat, atitudine ce semnifică învestirea autorităților abilitate în acest

sens, reclamantelor rămânându-le posibilitatea continuării acestei proceduri în

calitate de succesoare în drepturi ale autorului lor, funcție de stadiul de

soluționare a cererii acestuia în raport de prevederile legale în materie.

Fie că soluția

administrativă urmează a fi dată în baza legilor fondului funciar, fie în baza

Legii nr. 10/2001, în ambele situații sunt prevăzute căi de atac prin care

reclamantele pot să-și valorifice dreptul lor în modalitățile legal prevăzute

de normele speciale.

Aceleași dispoziții

legale care au determinat pe autorul reclamantelor să formuleze cererea de

restituire a cotei din imobil, deținută anterior preluării de către stat, au

fost ignorate de către reclamanții N.L.K. și N.A., aceștia alegând să se

adreseze direct instanței în temeiul dreptului comun, solicitând revendicarea

imobilului prin procedeul comparării titlurilor, susținându-se caracterul

preferabil al titlului lor, fără a chema în judecată și pe deținătorii actuali

ai acestuia, din întâmpinarea depusă de pârâta SC R. SRL rezultând că spațiul

este închiriat unor persoane fizice.

Pentru aceste

considerente, urmează a se reține că nu s-a făcut dovada unui titlu valid din

partea reclamanților, urmare finalizării procedurilor speciale și nici nu este

îndeplinită condiția specifică unei acțiuni în revendicare, potrivit căreia

aceasta se promovează de către proprietarul neposesor în contradictoriu cu

posesorul neproprietar, nici unul dintre pârâți neavând posesia imobilului în

litigiu.

În acțiunea în

revendicare imobiliară nu este suficientă invocarea calității de fost

proprietar ori a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei comparării. De altfel,

această ultimă normă asigură continuitatea calității de proprietar numai în

situația uzării de către persoana îndreptățită de procedura reglementată de

legea specială în materie, nu și în cazul apelării la normele de drept comun pe

care se fondează revendicarea (art. 480 C. civ.).

În speță, reclamanții

au introdus în instanță o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului

și unității administrativ-teritoriale, ca acțiune reală imobiliară petitorie

prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate,

fără ca reclamanții să fie titularii unui „bun" ori al unei valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel

puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a

dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Această premisă a

admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților

care au fost în pasivitate, în ce-i privește pe N.L.K. și N.A., inclusiv în

raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficiență nu sunt în măsură să o invoce,

sau nu au urmărit finalizarea procedurii speciale declanșate de autorul lor, în

ce-i privește pe toți reclamanții, raționament ce rezultă și din jurisprudența

Curții Europene, în cauza Faimblat.

Neîndeplinirea

condițiilor de fond ale unei acțiuni în revendicare de drept comun, în sensul

existenței unor titluri valide juridic ce urmează a fi comparate și a unor

deținători ai imobilului chemați în judecată pentru compararea acestor titluri,

determină imposibilitatea analizării incidenței statuărilor din Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către instanța

supremă, ca și a concordanței dintre legislația internă și prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste

considerente, nu pot fi reținute ca temeinice și admise ca atare capetele de

cerere reprezentând constatarea dreptului de proprietate al reclamanților

asupra cotei de 1/3 din imobil, aceștia având posibilitatea legală a realizării

dreptului pe calea legii speciale, și nici restabilirea situației anterioare de

carte funciară și lăsarea în deplina lor proprietate a imobilului.

Raportat la soluția

de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtul Municipiul

Brașov, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., reclamanții vor fi

obligați la plata cheltuielilor de judecată către acesta, într-un cuantum redus

de 2.000 RON față de solicitarea acestuia de 7.006 RON.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal ambii pârâți.

Prin Decizia nr.

84/Ap din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins

apelurile pârâților, ca nefondate.

Cu privire la apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov, Curtea a reținut următoarele:

Criticile vizând

soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive sunt

neîntemeiate, întrucât titularul dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat este Statul Român și nu municipiul Brașov, astfel cum rezultă din

cuprinsul cărții funciare la poziția B7. Apelantul-pârât în mod greșit

apreciază că imobilul nu face parte din domeniul public pentru a justifica

calitatea procesuală. În speță, imobilul face parte din domeniul privat al

Statului Român, aflat în proprietatea acestuia, astfel cum rezultă și din

Deciziile de preluare nr. 852/1976 și nr. 647/1980. Pe de altă parte,

legitimarea procesuală a Statului Român a fost reținută în mod irevocabil și

prin Decizia de casare nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Aspectele legate de

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de existența Legii speciale nr.

10/2001 au făcut obiectul primului ciclu procesual, statuându-se în mod

irevocabil prin Decizia civilă nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție că acțiunea în revendicare este admisibilă, deoarece

existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de legea

specială nu exclude, de plano, verificare jurisdicțională a pretențiilor

solicitate prin cerere de către reclamanți. Prin urmare, sub aspectul

inadmisibilității acțiunii, criticile apelantului urmează a fi respinse, ca

nefondate.

În ceea ce privește

nevalabilitatea titlului Statului Român, este de reținut că potrivit art. 6 din

Legea

nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari

[

alin. (2)

]

, iar instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului

[

alin. (3)

]

. Făcând aplicarea acestor dispoziții legale,

Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite, prin Decizia în interesul legii nr.

V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor

imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în

justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de

proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

Decretul nr. 223/1974

contravenea Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate

personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi

expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste

despăgubiri. Același decret contravenea și C. civ., potrivit căruia nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației

Universale a Drepturilor Omului.

Deciziile

administrative nr. 852/1976 și nr. 647/1980 de preluare a cotei de 1/3 din

imobil de către stat, nu au fost comunicate proprietarilor, astfel că nu se

poate susține că ar fi fost respectate dispozițiile Decretului nr. 223/1974.

Prin urmare, nevalabilitatea titlului statului, chiar de la data emiterii celor

două decizii administrative, a fost constatată în mod corect de instanța de

fond, astfel încât urmează a respinge susținerile apelantului.

Cu privire la apelul

pârâtului Municipiul Brașov, care cuprinde critici exclusiv cu privire la

greșita reducere a cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că aceste

critici sunt nefondate, întrucât prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

permit instanței de judecată să procedeze la micșorarea onorariului avocațial.

Prin aplicarea

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu intervine în

contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în

integralitate, ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care

a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de

natura și complexitatea prestației avocatului acestuia. în acest sens, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că partea care a

câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea,

necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Criticile apelantului

privind valoarea complexă a pricinii, în raport de obiectul acțiunii și de

precizările de acțiune, nu sunt de natură a modifica soluția instanței de fond,

întrucât prin notele depuse reclamanții nu și-au modificat acțiunea, ci doar au

făcut precizări față de petitul privind nevalabilitatea titlului statului.

Susținerile

apelantului referitoare la volumul de muncă alocat studiului dosarului urmează

a fi analizate prin prisma caracterului rezonabil al onorariului, criteriu care

are ca puncte de referință concrete durata procesului și "munca"

efectiv prestată de către avocat în cauza respectivă. Astfel, în mod corect

instanța de fond a reținut că avocatul nu a desfășurat un volum mare de muncă

pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput

în cuantum de 7.000 RON, acesta redactând o întâmpinare și o notă de ședință și

prezentându-se doar la două termene de judecată. Desfășurarea activității

menționate în contractul de asistență juridică constând în studierea

înscrisurilor existente la dosar și documentarea juridică adecvată pentru

apărarea intereselor pârâtului în limita sumei de 2.000 RON reprezintă o sumă

rezonabilă pentru a compensa valoarea prestației avocatului. Reputația,

experiența și calificarea profesională a avocatului nu constituie criterii

pentru menținerea onorariului solicitat de parte.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov.

reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că față

de obiectul cauzei este evident că Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea

procesuală revenindu-i Municipiului Brașov prin primar.

Imobilul care face

obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii

nr. 213/1998, pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 5 alin.

(1) din Ordonanța nr. 53/2002 privind statutul cadru al unității

administrativ-teritoriale, „Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice

de drept public. Ele au patrimoniu propriu și capacitate juridică

deplină."

În acest sens trebuie

avute în vedere și prevederile art. 36 alin. (1)din Legea fondului funciar nr.

18/1991, potrivit cărora „terenurile aflate în proprietatea statului, situate

în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la

data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a

municipiilor."

În practică este des

întâlnită proprietatea imobiliară extratabulară, unitățile administrativ-teritoriale

omițând adesea, din lipsă de personal și fonduri, să procedeze la intabularea

imobilelor aflate pe teritoriul administrativ teritorial al acestora.

Toate textele de lege

incidente în materie converg spre aceeași concluzie, respectiv aceea de a da

legitimare procesuală unității administrativ-teritoriale privitor la imobilele

aflate pe teritoriul administrativ al acesteia, aspect față de care se impune

admiterea excepției și scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

judecății este o veritabilă acțiune în revendicare, iar petitele acțiunii

trebuie analizate, așa cum a reținut și instanța de fond, sub aspectul

condițiilor generale ale acțiunii civile, respectiv trebuie cercetat care este

interesul urmărit de către reclamanți prin promovarea prezentei acțiuni. În

literatura de specialitate interesul este definit ca fiind folosul practic pe

care o persoană îl urmărește punând în mișcare procedura judiciară pentru

valorificarea dreptului subiectiv ce se cere a fi protejat. Or, în cauza dedusă

judecății, folosul practic urmărit de reclamanți este acela de a prelua în

posesie imobilul, în calitate de proprietari de drept, de la municipiul Brașov,

actualul proprietar, acțiune care potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este

în mod evident inadmisibilă și se impune a fi respinsă în tot ca atare.

De la intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun,

accesul la un proces echitabil putând fi exercitat, cu excluderea acțiunii

civile de drept comun, sub toate formele ei, numai în condițiile și căile

prevăzute de legea nouă. în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat prin Decizia nr. 33/2008, în recurs în interesul legii: „Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are

prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice." Or, prin admiterea acțiunii se aduce atingere unui alt drept de

proprietate și securității raporturilor juridice, în condițiile în care după

mai mult de 60 de ani imobilul este revendicat.

Procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să contravină prevederilor

art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Valabilitatea

titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în vigoare la

data preluării, respectiv prin modul de punere în aplicare a Decretului nr.

223/1974. Preluarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în deplină

legalitate, cu respectarea legilor în vigoare la data preluării.

Potrivit practicii

Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat în repetate rânduri că de

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunile în revendicare

formulate în temeiul dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind

o lege specială care privește regimul juridic al unor imobili preluate abuziv

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară

în raport cu dreptul comun, instituind reguli și termene de prescripție care

derogă de la dreptul comun.

Astfel, prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2217 din 9 martie 2007, cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun s-a reținut că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă

dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1

C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.

Aceste texte consacră

un fapt unanim acceptat, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii

vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche

trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște

fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea acesteia

se instituie atât asupra faptelor cât și asupra efectelor viitoare ale

raporturilor juridice trecute.

În raport de data

introducerii acțiunii și în condițiile legii, acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă. Prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și

fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin.

(1) teza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de

proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării", care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Drept

urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea

procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de

drept comun.

Curtea

Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr.

10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate

abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în

natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac în

urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității

administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească,

în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate injustiție.

Dispunând că

proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru

viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire,

legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limite rezonabile

în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului

juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua

din Legea fundamentală".

Prin Decizia nr. 53

din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și

publicată în M. Of. nr. 769/2007 se reține că dispozițiile dreptului comun

potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabila

despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că „imobilele preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în

natură, în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din

alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Dispozițiile art. 2

și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii

proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent,

constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare

a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

singurul ce poate^fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei

legi.

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de

stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze

această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea, retrocedarea

bunului litigios, dar numai în ceea ce privește restituirea în natură a

bunului, nu și prin echivalent. Or, reclamantul a ales deja calea procedurii

administrative și fără a aștepta finalizarea acesteia s-a adresat instanței de

judecată.

Faptul că notificarea

sa nu a fost soluționată după trecerea a 9 ani nu justifică promovarea

prezentei acțiuni, atâta timp cât reclamantul poate apela la forța coercitivă a

statului pentru a obliga unitatea deținătoare să dea o soluție asupra

notificării.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Potrivit Legii nr,

10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația

examinării fondului cauzei, în prima instanță de către tribunal, în apel, pe

cale devolutivă, de către Curtea de Apel și în recurs, în limitele motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., de către Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Or, din moment ce a

fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat,

care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri

reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 480 și 481 C.

civ. să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca

obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către

stat.

Curtea

Constituțională a reținut că legiuitorul este competent să stabilească cadrul

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în accepțiunea

principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune

cu interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de

drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept

subiectiv garantat. Recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate

de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către

stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în

domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, dar intolerabil,

într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.

Liberul acces la

justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește

actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile

de desfășurare a procesului în fața instanțelor de judecată. Exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru,

prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și

stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept

nu mai este posibilă, precum și a unor proceduri prealabile.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Cauza Z și alții contra

Regatului Unit (2001), s-a statuat că accesul la tribunal nu este absolut și

poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de

prescripție sau de decădere.

Pentru aceste motive,

recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea Sentințe civile nr.

63/S din 27 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov și a Deciziei civile

nr. 84/Ap din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în sensul

respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât

Municipiul Brașov a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurentul nu a

criticat nici în apel, nici în recurs hotărârea instanței de fond sub aspectul

respingerii acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, solicitând

ca pe acest aspect soluția să fie menținută.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

cadrului procesual, reiterată de recurent prin invocarea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost dezlegată în mod irevocabil în primul ciclu procesual al

cauzei.

Astfel, prin Decizia

nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, s-a confirmat

hotărârea din apel de desființare cu trimitere spre rejudecare în primă

instanță, reținându-se, de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi

contestată, că „legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de

Ministerul Finanțelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în fața primei

instanțe care, în analiza sa, a reținut că acesta are calitate procesuală

pasivă în cauza dedusă judecății, dispunând în sensul respingerii excepției

invocate de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu

a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat."

Procedând la

rejudecare, instanțele fondului au respectat, potrivit dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs,

care se impun cu caracter obligatoriu, reținând corect că se impune cu putere

de lucru judecat existența calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, față de statuările irevocabile din Decizia de

casare nr. 5997/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, readucând în

dezbaterea judiciară acest aspect, prin susținerile referitoare la lipsa

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru

judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași

proces.

Modalitatea în care

instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios -

în speță, determinarea cadrului procesual, cu referire la legitimarea

procesuală pasivă a uneia dintre părțile atrase în proces - se impune, fără

posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Este vorba de maniera

în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că

statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă,

părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți

anterioare, care a tranșat irevocabil un aspect al litigiului.

Pentru aceste

considerente, criticile privind lipsa calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu pot fi primite.

celui de-al doilea motiv de recurs aduc în discuție două chestiuni, și anume

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, raportat la

prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și criteriile de analiză a

valabilității titlului statului.

a) în ce privește

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, formulată de

reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta a fost

dezlegată în mod irevocabil prin Decizia nr. 5997/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin această

decizie s-a confirmat soluția din apel de desființare cu trimitere spre

rejudecare în primă instanță, reținându-se că acțiunea în revendicare dedusă

judecății este admisibilă, deoarece existența unei proceduri speciale de

restituire a imobilelor vizate de legea specială nu exclude, de plano,

verificarea jurisdicțională a pretențiilor solicitate de reclamanți prin

cererea adresată instanței, care implică analiza cauzei pe fond, prin

verificarea calității reclamanților de titulari ai unui „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale

instanței de recurs se impun cu caracter obligatoriu judecătorilor fondului,

astfel că în mod corect, în rejudecare, instanțele de fond au preluat

constatările jurisdicționale din decizia de casare pe aspectul admisibilității

acțiunii în revendicare dedusă judecății, dând astfel eficiență efectului

pozitiv al lucrului judecat, în virtutea căruia statuările irevocabile ale unei

hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare,

fără posibilitatea de a fi contrazise.

Susținând că acțiunea

dedusă judecății este inadmisibilă în raport de prevederile legii speciale,

Legea nr. 10/2001, recurentul readuce în dezbatere un aspect al litigiului care

a fost tranșat irevocabil în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 5997/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând efectele pe care le produce

autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în

interiorul aceluiași proces.

Pe cale de

consecință, criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse

judecății nu pot fi primite.

b) în ce privește

criteriile de analiză a valabilității titlului statului, contrar susținerilor

recurentului acestea nu sunt limitate la normele legale în vigoare la data

preluării, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, potrivit art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Textul prevede,

așadar, trei criterii cumulative de verificare a validității titlului statului,

și anume conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele internaționale la

care România era parte și cu legile în vigoare la acea dată, astfel că

neîntrunirea fie și numai a unuia dintre ele face ca titlul