ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, la data de 08 mai 2009, sub nr. 4253/62/2009, reclamanții K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. și B.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se constate calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul situat în municipiul Brașov, str. S., înscris în C.F. nr. X Brașov, sub nr. top. X, Y; 2. să se dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară radiind înscrierea pârâților, stabilind prin compararea titlurilor că dreptul lor de proprietate, dobândit prin moștenire, este preferabil și anterior dreptului pârâților, dobândit în mod abuziv; 3. să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin cererea formulată la data de 29 ianuarie 2010, reclamanții și-au precizat și completat acțiunea introductivă, solicitând instanței să se pronunțe și cu privire la următoarele petite: - constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 825 din 17 decembrie 1976 și Deciziei nr. 647 din 09 septembrie 1980 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Brașov, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului litigios, în baza prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale Decretului nr. 223/1974; - constatarea caracterului abuziv al preluării, prin prisma verificării concordanței actului de preluare cu dispozițiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării, cu dispozițiile Constituției din 1965 și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului; - constatarea caracterului nevalabil al titlului statului, având în vedere și obligația de comunicare a deciziei administrative de preluare; - obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie terenul împreună cu toate construcțiile și plantațiile aflate pe el, situat în Brașov, str. S., județul Brașov.

Prin Sentința civilă nr. 76/D din 05 martie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, precum și acțiunea. Prin Decizia nr. 71/AP din 03 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin Decizia nr. 5997 din 14 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei din urmă decizii, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de C.I.

și C.M. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în fața primei instanțe care, în analiza sa, a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, dispunând în sensul respingerii excepției invocată de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat. Ca urmare, critica privind lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus judecății se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.

Cât privește fondul pricinii ori aspectele ce țin de fondul pricinii, s-au constatat următoarele: Raportat la obiectul acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost precizat și completat, soluția primei instanțe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în justiție exclusiv pe incidența legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001), legal a fost desființată de Curtea de Apel. Aceasta pentru că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Textul legal enunțat ce reglementează, alături de norme de drept comun - art. 480, 481 C. civ.

- exercițiul acțiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu valabil nu se află în conflict cu legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001, astfel cum legal a reținut instanța de apel. Existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cerere adresată instanței. Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căruia trebuie să i se asigure accesul la justiție, recunoscut de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție.

Aceasta presupune, însă, a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură în cauză legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile. Or, aceasta implică analiza cauzei pe fond, prin raportare la situația juridică a bunului litigios, dacă reclamanții sunt titularii unui „bun" ori a unei valori patrimoniale, în ce măsură dreptul pretins este actual și le conferă atributele dreptului de proprietate, ca și a verificării celorlalte cerințe privind compatibilitatea normei interne la care s-a făcut trimitere cu Convenția, astfel cum acestea au fost sus-enunțate.

Numai în acest context și a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluției legale corespunzătoare acestora, în limitele învestirii și cu respectarea principiului disponibilității procesuale, se asigură respectarea dreptului părții la un proces echitabil în accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împrejurarea că reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea procedurală aleasă (acțiune de drept comun), ci doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, echivalează, cum legal a reținut Curtea de Apel, cu nesoluționarea fondului cauzei și cu reținerea unui fine de neprimire al acțiunii deduse judecății, rezultată exclusiv pe considerentul categoriei în care este inclus bunul litigios, fără verificările menționate, ceea ce nu este admisibil.

Concluzia reținută de prima instanță, în lipsa acestor verificări și în contextul evocat (mai multe capete de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se constituie, în realitate, a fi de natură a încălca dreptul părții ca cererea sa privind un drept ocrotit de Convenție să fie supusă verificării de către o instanță (tribunal) în accepțiunea normelor convenționale (art. 6 din Convenție). Împrejurarea că legea specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la instanță în accepțiunea aceleiași norme, nu poate fi aplicată la general, ci este necesar ca distinct, în raport de obiectul și tipologia fiecărei pricini, instanța să procedeze la un examen efectiv a acesteia.

Or, un examen efectiv nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretențiilor deduse în justiție, prin raportare la cererile părții, iar nu prin analiza globală ori a unui singur capăt de cerere apreciat de instanță ca incluzându-le pe celelalte ori prin omisiunea analizării unora dintre ele, pe considerentul că verificarea unuia ar răspunde și celorlalte ori soluționarea celorlalte pretenții, deși unele dintre ele necesită analiză prealabilă și separată (nulitatea actelor administrative de preluare prin raportare la dispozițiile din tratatele internaționale, dar și la cele cuprinse în legea ce le reglementează și care nu au fost îndeplinite în modalitatea reglementată de lege). În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 63/S din 27 februarie 2012, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, precum și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român. A admis, în parte, acțiunea precizată și completată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și în consecință: A constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat cota de 1/3 din imobilul situat în Brașov, str. S., identificat în C.F. nr. X Brașov, nr. top. X, Y. A respins restul pretențiilor formulate de reclamanți. A respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea pârâtului Municipiul Brașov și a obligat pe reclamanți la plata sumei de 2.000 RON către acest pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Legitimarea procesuală pasivă este una dintre condițiile instituite de lege pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil, iar ea presupune existența unei identități între cel chemat în judecată și persoana titulară a obligației în raportul juridic dedus judecății. În cauză, prin cererea pe care au promovat-o, reclamanții au solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deține asupra imobilului din litigiu, cu consecința radierii din evidențele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui titlu.

Or, în aceste condiții, nu se poate reține că pârâtul Statul Român nu justifică legitimare procesuală pasivă. În ceea ce privește reprezentarea statului în procesele civile, aceasta se realizează în virtutea legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de către Ministerul Finanțelor. În consecință, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român sunt neîntemeiate. Prezenta acțiune completată este una complexă, cu capete de cerere diferite, dar care converg spre una tipică de revendicare, invocându-se dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, reclamanții solicitând compararea titlurilor părților și acordarea preferinței titlului lor.

Din conținutul cărții funciare rezultă că pârâtul Municipiul Brașov nu este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, acesta fiind străin raporturilor dintre părți, nu are posesia bunului, astfel că nu se justifică chemarea lui în judecată, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât. Pe fondul cererii deduse judecății, urmează a se reține că aceasta este parțial întemeiată pentru considerentele ce urmează. Din C.F. nr. X Brașov rezultă că imobilul ce este evidențiat sub numerele topografice X și Y, compus din casă și teren, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului C.G.E., în cotă de 1/3 parte, drept pe care acesta l-a dobândit, în anul 1968, cu titlu de moștenire.

La data de 30 iulie 1976, în evidențele de publicitate imobiliară, asupra cotei de 1/3 parte din construcția ce intră în compunerea imobilului mai sus identificat, a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamanților N.L.K. și N.A., drept pe care aceștia l-au dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare pe care l-au perfectat cu numitul C.G.E., specificându-se că terenul aferent acestei cote din construcție urmează regimul instituit de art. 30 din Legea nr. 58/1974. La 11 aprilie 1977 a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/3 parte din imobilul teren în suprafață de 2481 mp, reprezentând 827 mp, proprietatea lui C.G., cu titlu de drept conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

La data de 30 septembrie 1980 se intabulează dreptul de proprietate al statului asupra cotei de 8/24 (1/3) din construcția de sub A+1, proprietatea anterioară a reclamaților N.L.K. și N.A., înscriși sub B 8 și 9 în aceeași carte funciară, statul dobândind dreptul în baza Decretului nr. 223/1974, potrivit Deciziei nr. 647/1980 a Consiliului Popular al județului Brașov. Legea nr. 58/1974 contravenea art. 36 din Constituția din 1965, care garanta proprietatea privată, nesocotind și prevederile art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Aceste dispoziții se raportau la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., acesta reprezentând o lege organică cu principii ce nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare, neputându-se susține că Legea nr. 58/1974 reprezenta o lege specială, derogatorie de la prevederile dreptului comun. De altfel, nicio lege specială nu poate deroga de la prevederile constituționale, nesocotirea acestora și a normelor internaționale mai sus evocate conducând la concluzia că preluarea terenului în baza dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 s-a realizat fără un titlu valabil de către stat și având un profund caracter abuziv.

Și Decretul nr. 223/1974 contravenea atât Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, cât și C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Aceste considerente justifică temeinicia capătului de cerere relativ la nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu, care va fi admis. Celelalte capete de cerere sunt neîntemeiate și vor fi respinse, pentru cele ce succed.

Nevalabilitatea titlului statului, urmare încălcării prevederilor constituționale și internaționale în materie de proprietate, determină caracterul abuziv al măsurii luate de către stat, caracter ce rezultă din prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 1.4 lit. B) și C) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel că nu se mai impune intervenția instanței. Tocmai caracterul abuziv al preluării a determinat edictarea legii și a creat posibilitatea foștilor proprietari de a uza de prevederile acesteia în scopul restituirii proprietății în natură sau alte modalități prevăzute de legiuitor, în această situație aflându-se și autorul reclamantelor, odată cu formularea cererii administrative.

De asemenea, prin Decizia nr. 852 din 17 decembrie 1976 și Decizia nr. 647 din 9 septembrie 1980, emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Brașov, s-a decis trecerea în proprietatea Statului Român a imobilului din litigiu, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 și cu cele ale Decretului nr. 223/1974, în această din urmă decizie prevăzându-se achitarea sumei de 21.713 RON către reclamații N.L.K. și N.A. Cauzele de nulitate a acestor decizii trebuie raportate la legislația datei la care au fost emise, din această perspectivă neputându-se reține că sunt lovite de nulitate absolută, chiar dacă ulterior legiuitorul Statului Român a înțeles să declare nevalabile dispozițiile legale care au stat la baza emiterii acestor decizii administrative.

Declararea peste ani a nevalabilității unor acte normative nu echivalează cu nulitatea acestora, privită „ab initio", chiar dacă sancțiunea este similară, în sensul lipsirii acestora de efecte juridice. Pe de altă parte, reclamanții nu au chemat în judecată pe emitentul acestor decizii, a căror nulitate solicită a fi constatată, legiuitorul reglementând modul în care se mențin sau se pierd efectele acestora prin legislația specială analizată mai sus. Autorul reclamantelor, K.G.E., identic cu C.G.E., prin mandatar C.R.M., cu procură specială autentificată notarial, a solicitat restabilirea dreptului său de proprietate asupra cotei de 1/3 din terenul identificat în acțiune la data de 22 septembrie 2005, mandatara acestuia formulând și notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru cota de 2/24 din același imobil, cotă ce a aparținut autorului său, S.A.

Rezultă că acesta a uzat de prevederile speciale privind restituirea proprietăților preluate abuziv de către stat, anterior decesului său, survenit la data de 12 octombrie 2006, cum afirmă reclamantele prin însăși cererea de chemare în judecată. Corespunde realității că, prin art. 2 alin. (2) raportat la art. 4 din Legea nr. 10/2001, se prevedea, la data promovării acțiunii [ în prezent art. 2 alin. (2) este abrogat prin Legea nr. 1/2009 ] , păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, calitate pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Aceste prevederi legale, la care face trimitere art. 2 alin. (2), sunt reprezentate de art. 25 alin. (4) din lege, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Mandatara autorului reclamantelor a primit soluție la notificarea depusă, în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 690 din 08 septembrie 2008, fără a rezulta din documentația depusă că s-ar fi soluționat și cererea autorului reclamantelor, deși au avut loc mai multe reveniri în acest sens din partea mandatarei sale.

Prin aceeași procură specială mai sus evocată, autorul reclamantelor a mandatat și pe S.I. să-i reprezinte interesele în fața autorităților române, pentru restituirea proprietății preluate de stat, acesta revenind la cererea inițială prin cea din data de 01 noiembrie 2005 în sensul că solicitarea a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, susținând necesitatea propunerii de emitere a ordinului prefectului de atribuire a terenului, în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991. Rezultă că autorul reclamantelor a ales calea specială de restituire a proprietății preluate de către stat, atitudine ce semnifică învestirea autorităților abilitate în acest sens, reclamantelor rămânându-le posibilitatea continuării acestei proceduri în calitate de succesoare în drepturi ale autorului lor, funcție de stadiul de soluționare a cererii acestuia în raport de prevederile legale în materie.

Fie că soluția administrativă urmează a fi dată în baza legilor fondului funciar, fie în baza Legii nr. 10/2001, în ambele situații sunt prevăzute căi de atac prin care reclamantele pot să-și valorifice dreptul lor în modalitățile legal prevăzute de normele speciale. Aceleași dispoziții legale care au determinat pe autorul reclamantelor să formuleze cererea de restituire a cotei din imobil, deținută anterior preluării de către stat, au fost ignorate de către reclamanții N.L.K. și N.A., aceștia alegând să se adreseze direct instanței în temeiul dreptului comun, solicitând revendicarea imobilului prin procedeul comparării titlurilor, susținându-se caracterul preferabil al titlului lor, fără a chema în judecată și pe deținătorii actuali ai acestuia, din întâmpinarea depusă de pârâta SC R. SRL rezultând că spațiul este închiriat unor persoane fizice.

Pentru aceste considerente, urmează a se reține că nu s-a făcut dovada unui titlu valid din partea reclamanților, urmare finalizării procedurilor speciale și nici nu este îndeplinită condiția specifică unei acțiuni în revendicare, potrivit căreia aceasta se promovează de către proprietarul neposesor în contradictoriu cu posesorul neproprietar, nici unul dintre pârâți neavând posesia imobilului în litigiu. În acțiunea în revendicare imobiliară nu este suficientă invocarea calității de fost proprietar ori a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei comparării. De altfel, această ultimă normă asigură continuitatea calității de proprietar numai în situația uzării de către persoana îndreptățită de procedura reglementată de legea specială în materie, nu și în cazul apelării la normele de drept comun pe care se fondează revendicarea (art. 480 C. civ.).

În speță, reclamanții au introdus în instanță o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului și unității administrativ-teritoriale, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, fără ca reclamanții să fie titularii unui „bun" ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților care au fost în pasivitate, în ce-i privește pe N.L.K. și N.A., inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficiență nu sunt în măsură să o invoce, sau nu au urmărit finalizarea procedurii speciale declanșate de autorul lor, în ce-i privește pe toți reclamanții, raționament ce rezultă și din jurisprudența Curții Europene, în cauza Faimblat.

Neîndeplinirea condițiilor de fond ale unei acțiuni în revendicare de drept comun, în sensul existenței unor titluri valide juridic ce urmează a fi comparate și a unor deținători ai imobilului chemați în judecată pentru compararea acestor titluri, determină imposibilitatea analizării incidenței statuărilor din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către instanța supremă, ca și a concordanței dintre legislația internă și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, nu pot fi reținute ca temeinice și admise ca atare capetele de cerere reprezentând constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra cotei de 1/3 din imobil, aceștia având posibilitatea legală a realizării dreptului pe calea legii speciale, și nici restabilirea situației anterioare de carte funciară și lăsarea în deplina lor proprietate a imobilului.

Raportat la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtul Municipiul Brașov, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., reclamanții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către acesta, într-un cuantum redus de 2.000 RON față de solicitarea acestuia de 7.006 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal ambii pârâți. Prin Decizia nr. 84/Ap din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile pârâților, ca nefondate.

Cu privire la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, Curtea a reținut următoarele: Criticile vizând soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive sunt neîntemeiate, întrucât titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat este Statul Român și nu municipiul Brașov, astfel cum rezultă din cuprinsul cărții funciare la poziția B7. Apelantul-pârât în mod greșit apreciază că imobilul nu face parte din domeniul public pentru a justifica calitatea procesuală. În speță, imobilul face parte din domeniul privat al Statului Român, aflat în proprietatea acestuia, astfel cum rezultă și din Deciziile de preluare nr. 852/1976 și nr. 647/1980.

Pe de altă parte, legitimarea procesuală a Statului Român a fost reținută în mod irevocabil și prin Decizia de casare nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aspectele legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de existența Legii speciale nr. 10/2001 au făcut obiectul primului ciclu procesual, statuându-se în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că acțiunea în revendicare este admisibilă, deoarece existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de legea specială nu exclude, de plano, verificare jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cerere de către reclamanți.

Prin urmare, sub aspectul inadmisibilității acțiunii, criticile apelantului urmează a fi respinse, ca nefondate. În ceea ce privește nevalabilitatea titlului Statului Român, este de reținut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari [ alin. (2) ] , iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului [ alin. (3) ] . Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor. Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

Același decret contravenea și C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Deciziile administrative nr. 852/1976 și nr. 647/1980 de preluare a cotei de 1/3 din imobil de către stat, nu au fost comunicate proprietarilor, astfel că nu se poate susține că ar fi fost respectate dispozițiile Decretului nr. 223/1974. Prin urmare, nevalabilitatea titlului statului, chiar de la data emiterii celor două decizii administrative, a fost constatată în mod corect de instanța de fond, astfel încât urmează a respinge susținerile apelantului.

Cu privire la apelul pârâtului Municipiul Brașov, care cuprinde critici exclusiv cu privire la greșita reducere a cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că aceste critici sunt nefondate, întrucât prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit instanței de judecată să procedeze la micșorarea onorariului avocațial. Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia. în acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Criticile apelantului privind valoarea complexă a pricinii, în raport de obiectul acțiunii și de precizările de acțiune, nu sunt de natură a modifica soluția instanței de fond, întrucât prin notele depuse reclamanții nu și-au modificat acțiunea, ci doar au făcut precizări față de petitul privind nevalabilitatea titlului statului. Susținerile apelantului referitoare la volumul de muncă alocat studiului dosarului urmează a fi analizate prin prisma caracterului rezonabil al onorariului, criteriu care are ca puncte de referință concrete durata procesului și "munca" efectiv prestată de către avocat în cauza respectivă.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că avocatul nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 7.000 RON, acesta redactând o întâmpinare și o notă de ședință și prezentându-se doar la două termene de judecată. Desfășurarea activității menționate în contractul de asistență juridică constând în studierea înscrisurilor existente la dosar și documentarea juridică adecvată pentru apărarea intereselor pârâtului în limita sumei de 2.000 RON reprezintă o sumă rezonabilă pentru a compensa valoarea prestației avocatului. Reputația, experiența și calificarea profesională a avocatului nu constituie criterii pentru menținerea onorariului solicitat de parte.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. 1. Recurentul reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că față de obiectul cauzei este evident că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Brașov prin primar. Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998, pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 5 alin. (1) din Ordonanța nr. 53/2002 privind statutul cadru al unității administrativ-teritoriale, „Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public.

Ele au patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină." În acest sens trebuie avute în vedere și prevederile art. 36 alin. (1)din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora „terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor." În practică este des întâlnită proprietatea imobiliară extratabulară, unitățile administrativ-teritoriale omițând adesea, din lipsă de personal și fonduri, să procedeze la intabularea imobilelor aflate pe teritoriul administrativ teritorial al acestora.

Toate textele de lege incidente în materie converg spre aceeași concluzie, respectiv aceea de a da legitimare procesuală unității administrativ-teritoriale privitor la imobilele aflate pe teritoriul administrativ al acesteia, aspect față de care se impune admiterea excepției și scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 2. Acțiunea dedusă judecății este o veritabilă acțiune în revendicare, iar petitele acțiunii trebuie analizate, așa cum a reținut și instanța de fond, sub aspectul condițiilor generale ale acțiunii civile, respectiv trebuie cercetat care este interesul urmărit de către reclamanți prin promovarea prezentei acțiuni. În literatura de specialitate interesul este definit ca fiind folosul practic pe care o persoană îl urmărește punând în mișcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere a fi protejat.

Or, în cauza dedusă judecății, folosul practic urmărit de reclamanți este acela de a prelua în posesie imobilul, în calitate de proprietari de drept, de la municipiul Brașov, actualul proprietar, acțiune care potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este în mod evident inadmisibilă și se impune a fi respinsă în tot ca atare. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun, accesul la un proces echitabil putând fi exercitat, cu excluderea acțiunii civile de drept comun, sub toate formele ei, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă. în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 33/2008, în recurs în interesul legii: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Or, prin admiterea acțiunii se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice, în condițiile în care după mai mult de 60 de ani imobilul este revendicat. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să contravină prevederilor art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Valabilitatea titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în vigoare la data preluării, respectiv prin modul de punere în aplicare a Decretului nr. 223/1974. Preluarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în deplină legalitate, cu respectarea legilor în vigoare la data preluării. Potrivit practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat în repetate rânduri că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială care privește regimul juridic al unor imobili preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun, instituind reguli și termene de prescripție care derogă de la dreptul comun.

Astfel, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2217 din 9 martie 2007, cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-a reținut că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră un fapt unanim acceptat, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

În raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate injustiție.

Dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limite rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală". Prin Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și publicată în M. Of.

nr. 769/2007 se reține că dispozițiile dreptului comun potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabila despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. La art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Dispozițiile art. 2 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate^fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea, retrocedarea bunului litigios, dar numai în ceea ce privește restituirea în natură a bunului, nu și prin echivalent.

Or, reclamantul a ales deja calea procedurii administrative și fără a aștepta finalizarea acesteia s-a adresat instanței de judecată. Faptul că notificarea sa nu a fost soluționată după trecerea a 9 ani nu justifică promovarea prezentei acțiuni, atâta timp cât reclamantul poate apela la forța coercitivă a statului pentru a obliga unitatea deținătoare să dea o soluție asupra notificării. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit Legii nr, 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în prima instanță de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către Curtea de Apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor de judecată. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă, precum și a unor proceduri prealabile. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Cauza Z și alții contra Regatului Unit (2001), s-a statuat că accesul la tribunal nu este absolut și poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau de decădere.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea Sentințe civile nr. 63/S din 27 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov și a Deciziei civile nr. 84/Ap din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul-pârât Municipiul Brașov a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurentul nu a criticat nici în apel, nici în recurs hotărârea instanței de fond sub aspectul respingerii acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, solicitând ca pe acest aspect soluția să fie menținută.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. În speță, problema cadrului procesual, reiterată de recurent prin invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost dezlegată în mod irevocabil în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin Decizia nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, s-a confirmat hotărârea din apel de desființare cu trimitere spre rejudecare în primă instanță, reținându-se, de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi contestată, că „legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în fața primei instanțe care, în analiza sa, a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, dispunând în sensul respingerii excepției invocate de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat." Procedând la rejudecare, instanțele fondului au respectat, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, reținând corect că se impune cu putere de lucru judecat existența calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de statuările irevocabile din Decizia de casare nr. 5997/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, readucând în dezbaterea judiciară acest aspect, prin susținerile referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speță, determinarea cadrului procesual, cu referire la legitimarea procesuală pasivă a uneia dintre părțile atrase în proces - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat irevocabil un aspect al litigiului. Pentru aceste considerente, criticile privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu pot fi primite. 2. Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs aduc în discuție două chestiuni, și anume inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, raportat la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și criteriile de analiză a valabilității titlului statului.

a) în ce privește chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, formulată de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta a fost dezlegată în mod irevocabil prin Decizia nr. 5997/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei. Astfel, prin această decizie s-a confirmat soluția din apel de desființare cu trimitere spre rejudecare în primă instanță, reținându-se că acțiunea în revendicare dedusă judecății este admisibilă, deoarece existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de legea specială nu exclude, de plano, verificarea jurisdicțională a pretențiilor solicitate de reclamanți prin cererea adresată instanței, care implică analiza cauzei pe fond, prin verificarea calității reclamanților de titulari ai unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs se impun cu caracter obligatoriu judecătorilor fondului, astfel că în mod corect, în rejudecare, instanțele de fond au preluat constatările jurisdicționale din decizia de casare pe aspectul admisibilității acțiunii în revendicare dedusă judecății, dând astfel eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, în virtutea căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, fără posibilitatea de a fi contrazise.

Susținând că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă în raport de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, recurentul readuce în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranșat irevocabil în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 5997/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Pe cale de consecință, criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății nu pot fi primite. b) în ce privește criteriile de analiză a valabilității titlului statului, contrar susținerilor recurentului acestea nu sunt limitate la normele legale în vigoare la data preluării, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Textul prevede, așadar, trei criterii cumulative de verificare a validității titlului statului, și anume conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la acea dată, astfel că neîntrunirea fie și numai a unuia dintre ele face ca titlul