ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5703/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 175/s/2010 a Tribunalului Brașov s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Brașov prin Președintele Consiliului Județean Brașov, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Brașov prin Primar. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 867/2002 s-a prevăzut trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective . Printre imobilele obiect al acestei reglementări se află și Spitalul de Copii Brașov.

Prin H.G. nr. 972 din 5 septembrie 2002 a fost atestat domeniului public al județului Brașov, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Brașov, printre bunuri aflându-se și Spitalul de Pediatrie, Policlinica de Pediatrie, Centrala Tehnică și anexele acestuia. În anul 1979 se emite autorizația de executare lucrări pentru Spitalul pediatrie 500 paturi + Policlinica Brașov, fără a rezulta vreo identificare cadastrală a acestuia. La data de 04 iunie 2007 se înscrie dreptul de proprietate, conform H.G. nr. 972/2002, în favoarea Municipiului Brașov. Prin cererea sa, reclamanta solicită a se constata că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al acestuia, formulând și capete de cerere accesorii prin care solicită radierea dreptului pârâtei și înscrierea dreptului propriu în același temei, respectiv H.G.

nr. 972/2002. Această constatare apare ca o constatare a unui fapt juridic și nu a unui drept, contrar dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., drept care este, de altfel, materializat în normele legale evocate și reprezentate de cele două hotărâri de Guvern. Pentru exercitarea acțiunii în constatare trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: să nu poată fi cerută realizarea dreptului, să fie justificat un interes și, prin acțiune, să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt, rezultând că acțiunea în realizare primează față de cea în constatare. Prin aceste norme procedurale s-a consacrat principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acțiuni.

Din întreaga documentație existentă la dosarul cauzei rezultă că reclamanta își poate realiza dreptul solicitat a fi constatat, dar nu printr-o acțiune în constatare, ci numai printr-o acțiune în realizare, în cadrul căreia să fie clarificate toate aspectele legate de originea dreptului și identificarea obiectivului vizat, acesta fiind înscris cu denumiri diferite și neexistând o identificare cadastrală certă. Pe de altă parte, acțiunea în rectificarea unei înscrieri în C.F. are caracter accesoriu, fiind grefată pe acțiunea principală, care vizează constatarea nevalabilității înscrierii sau a actului în temeiul căruia s-a făcut această operațiune.

Acțiunea principală constituie suportul juridic al celei în rectificare, cum rezultă din dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din C.F., dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil. Astfel, reține instanța de fond, cum rezultă din formularea cererii reclamantei, pârâta și-a înscris dreptul cu rea credință și prin încălcarea legii, fără ca reclamantul să fi solicitat anterior constatarea nevalabilității actului ce a stat la baza înscrierii. Ca atare, reține instanța de fond în speță, capătul de cerere privind rectificarea C.F.

a fost formulat în accesoriu față de cel în constatare, ceea ce accentuează acest caracter al rectificării, care apare ca o solicitare directă, fără să se fi obținut în prealabil desființarea actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F. în favoarea pârâtei ceea ce determină, de asemenea, ca acțiunea reclamantei să fie neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ – Teritorială Județul Brașov iar prin decizia civilă nr. 13 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, s-a admis apelul, s-a desființat hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru următoarele motive: Apelul este fondat. Deși în dispoziția sentinței atacate nu se prevede explicit, considerentele hotărârii conduc la concluzia că prima instanță s-a pronunțat pe un fine de neprimire, reținând în primul rând că nu sunt întrunite cerințele art. 111 C. proc.

civ., iar în al doilea că acțiunea în rectificare este de neprimit cât timp nu s-a obținut în prealabil desființarea actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F., fiind accesorie acestei acțiuni. Soluția, bazată pe chestiuni de procedură, este greșită, Tribunalul interpretând mecanic și disparat petitele cererii de chemare în judecată, fără a observa dependența acestora și înscrierea lor în formularea logică a acțiunii în realizare, ce tinde la radierea dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierea dreptului reclamantei. Prima instanță a interpretat greșit petitul unu al acțiunii, chiar analizat separat, fiind evident că sintagma „constatarea că... Spitalul de Copii Brașov constituie domeniu public” privește o stare de drept și nu una de fapt, are se circumscrie dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. Oricum, sensul atribuit de prima instanță este eronat, petitul unu venind să dea drumul petitului doi, al acțiunii în rectificare de sens al acțiunii în realizare, având în vedere și cauza acțiunii determinată de includerea imobilului în domeniul public al județului Brașov prin H.G. nr. 867/2002 și anularea prin decizia civilă nr. 60/R/2002 a Curții de Apel Brașov, a H.C.L. Brașov nr. 286/1999 prin care același bun a fost inclus în domeniul public al Municipiului Brașov. Formalizându-se pe aspecte ce privesc sensul literal al termenilor utilizați în capetele de cerere, prima instanță a procedat, deși nu a pus în discuția părților, la soluționarea litigiului pe un fine de neprimire, omițând să cerceteze fondul pricinii prin prisma cauzei și obiectului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurentul susține că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se mai susține că în mod greșit s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra unei excepții, pe „un fine de neprimire”, în condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat pe fondul cauzei. În aceeași idee, mai arată recurentul că reclamantul avea posibilitatea formulării unei cereri de apel împotriva încheierii de C.F.

prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea Municipiului Brașov, iar nu să procedeze direct la formularea unei acțiuni în constatare, urmată de o cerere de rectificare de C.F. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. C. proc. civ. instituie prin art. 111 teza a doua, principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea de realizare a dreptului, prevăzând că „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Prin urmare, între alte condiții instituite prin art. 111 C. proc.

civ., o acțiune în constatare este admisibilă numai dacă partea nu „poate cere” realizarea dreptului său. De altfel principala problemă care se ridică cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare, este dacă se poate sau nu introduce o acțiune în realizare în concret. Ca atare instanța în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., are obligația verificării și analizării condițiilor privind admisibilitatea unei acțiuni în constatare. Mai mult din interpretarea logică și literală a art. 111 C. proc. civ., rezultă că acțiunea în realizare ce determină inadmisibilitatea acțiunii în constatare trebuie să aibă în vedere același drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatare și nu altfel.

Astfel din această perspectivă, instanța de apel a analizat petitele acțiunii, reținând că nu a fost cercetat fondul cauzei, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare. Ca atare susținerile recurentului sunt astfel nefondate, și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar împotriva deciziei nr. 131Ap din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2011.