ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5703/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 175/s/2010 a Tribunalului Brașov s-a respins acțiunea civilă formulată de către

reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Brașov prin Președintele

Consiliului Județean Brașov, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ

Teritorială - Municipiul Brașov prin Primar. A fost obligată reclamanta la plata

sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 867/2002 s-a prevăzut trecerea

unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății

și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene

respective .

Printre imobilele obiect

al acestei reglementări se află și Spitalul de Copii Brașov.

Prin H.G. nr. 972 din

5 septembrie 2002 a fost atestat domeniului public al județului Brașov, precum și

al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Brașov, printre bunuri aflându-se

și Spitalul de Pediatrie, Policlinica de Pediatrie, Centrala Tehnică și anexele

acestuia.

În anul 1979 se emite

autorizația de executare lucrări pentru Spitalul pediatrie 500 paturi + Policlinica

Brașov, fără a rezulta vreo identificare cadastrală a acestuia.

La data de 04 iunie 2007

se înscrie dreptul de proprietate, conform H.G. nr. 972/2002, în favoarea Municipiului

Brașov.

Prin cererea sa, reclamanta

solicită a se constata că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al

acestuia, formulând și capete de cerere accesorii prin care solicită radierea dreptului

pârâtei și înscrierea dreptului propriu în același temei, respectiv H.G. nr. 972/2002.

Această constatare apare

ca o constatare a unui fapt juridic și nu a unui drept, contrar dispozițiilor

art. 111 C. proc. civ., drept care este, de altfel, materializat în normele legale

evocate și reprezentate de cele două hotărâri de Guvern.

Pentru exercitarea acțiunii

în constatare trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: să nu poată

fi cerută realizarea dreptului, să fie justificat un interes și, prin acțiune, să

nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt, rezultând

că acțiunea în realizare primează față de cea în constatare.

Prin aceste norme procedurale

s-a consacrat principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea

în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor

două acțiuni.

Din întreaga documentație

existentă la dosarul cauzei rezultă că reclamanta își poate realiza dreptul solicitat

a fi constatat, dar nu printr-o acțiune în constatare, ci numai printr-o acțiune

în realizare, în cadrul căreia să fie clarificate toate aspectele legate de originea

dreptului și identificarea obiectivului vizat, acesta fiind înscris cu denumiri

diferite și neexistând o identificare cadastrală certă.

Pe de altă parte, acțiunea

în rectificarea unei înscrieri în C.F. are caracter accesoriu, fiind grefată pe

acțiunea principală, care vizează constatarea nevalabilității înscrierii sau a actului

în temeiul căruia s-a făcut această operațiune.

Acțiunea principală constituie

suportul juridic al celei în rectificare, cum rezultă din dispozițiile

art. 36

din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană

interesată poate cere rectificarea înscrierilor din C.F., dacă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în

temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Astfel, reține instanța

de fond, cum rezultă din formularea cererii reclamantei, pârâta și-a înscris dreptul

cu rea credință și prin încălcarea

legii, fără ca reclamantul să fi solicitat anterior

constatarea

nevalabilității

actului ce a stat la baza înscrierii.

Ca atare, reține instanța

de fond în speță, capătul de cerere

privind rectificarea C.F. a fost formulat în

accesoriu față de cel în constatare, ceea ce accentuează acest caracter al rectificării,

care apare ca o solicitare directă, fără să se fi obținut în prealabil desființarea

actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F. în favoarea pârâtei ceea

ce determină, de asemenea, ca acțiunea reclamantei să fie neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ – Teritorială Județul Brașov iar

prin decizia civilă nr. 13 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, s-a

admis apelul, s-a desființat hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru următoarele motive:

Apelul este fondat.

Deși în dispoziția sentinței

atacate nu se prevede explicit, considerentele hotărârii conduc la concluzia că

prima instanță s-a pronunțat pe un fine de neprimire, reținând în primul rând că

nu sunt întrunite cerințele art. 111 C. proc. civ., iar în al doilea că acțiunea

în rectificare este de neprimit cât timp nu s-a obținut în prealabil desființarea

actului care a stat la baza înscrierii dreptului în C.F., fiind accesorie acestei

acțiuni.

Soluția, bazată pe chestiuni

de procedură, este greșită, Tribunalul interpretând mecanic și disparat petitele

cererii de chemare în judecată, fără a observa dependența acestora și înscrierea

lor în formularea logică a acțiunii în realizare, ce tinde la radierea dreptului

de proprietate al pârâtei și înscrierea dreptului reclamantei.

Prima instanță a interpretat

greșit petitul unu al acțiunii, chiar analizat separat, fiind evident că sintagma

„constatarea că... Spitalul de Copii Brașov constituie domeniu public” privește

o stare de drept și nu una de fapt, are se circumscrie dispozițiilor art. 111

C. proc. civ. Oricum, sensul atribuit de prima instanță este eronat, petitul unu

venind să dea drumul petitului doi, al acțiunii în rectificare de sens al acțiunii

în realizare, având în vedere și cauza acțiunii determinată de includerea imobilului

în domeniul public al județului Brașov prin H.G. nr. 867/2002 și anularea prin decizia

civilă nr. 60/R/2002 a Curții de Apel Brașov, a H.C.L. Brașov nr. 286/1999 prin

care același bun a fost inclus în domeniul public al Municipiului Brașov.

Formalizându-se pe aspecte

ce privesc sensul literal al termenilor utilizați în capetele de cerere, prima instanță

a procedat, deși nu a pus în discuția părților, la soluționarea litigiului pe un

fine de neprimire, omițând să cerceteze fondul pricinii prin prisma cauzei și obiectului.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar solicitând modificarea

ei în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul susține

că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fiind incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai susține că în mod

greșit s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra unei excepții, pe „un

fine de neprimire”, în condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat pe fondul

cauzei.

În aceeași idee, mai arată

recurentul că reclamantul avea posibilitatea formulării unei cereri de apel împotriva

încheierii de C.F. prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, în favoarea Municipiului Brașov, iar nu să procedeze direct

la formularea unei acțiuni în constatare, urmată de o cerere de rectificare de C.F.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

C. proc. civ. instituie

prin art. 111 teza a doua, principiul subsidiarității acțiunii în constatare față

de cererea de realizare a dreptului, prevăzând că „cererea nu poate fi primită dacă

partea poate cere realizarea dreptului”.

Prin urmare, între alte

condiții instituite prin art. 111 C. proc. civ., o acțiune în constatare este admisibilă

numai dacă partea nu „poate cere” realizarea dreptului său.

De altfel principala problemă

care se ridică cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare, este dacă se

poate sau nu introduce o acțiune în realizare în concret.

Ca atare instanța în baza

rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., are obligația verificării și analizării

condițiilor privind admisibilitatea unei acțiuni în constatare.

Mai mult din interpretarea

logică și literală a art. 111 C. proc. civ., rezultă că acțiunea în realizare ce

determină inadmisibilitatea acțiunii în constatare trebuie să aibă în vedere același

drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatare și nu altfel.

Astfel din această perspectivă,

instanța de apel a analizat petitele acțiunii, reținând că nu a fost cercetat fondul

cauzei, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ca atare susținerile recurentului

sunt astfel nefondate, și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar împotriva deciziei nr. 131Ap din

12 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2011.