ÎCCJ, decizie (scj.ro #206269)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 11.02.2021, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 243.000 lei, ce reprezintă contravaloarea daunelor morale stabilite prin decizia penală nr. 259 din 20.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/1372/2015, pe care le-a achitat în integralitate părților civile, precum și la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, începând cu data la care a achitat acest debit și până la plata integrală a acestuia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1384, art. 1535 C.civ. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința nr. 3719 din 26.04.2021, Judecătoria Brașov a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare în fond a cauzei.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 227 din 22.10.2021, Tribunalul Brașov-Secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 121.700 lei, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata integrală a debitului datorat; a respins restul pretențiilor formulate de partea reclamantă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 997/Ap din 15.06.2022, Curtea de Apel Brașov-Secția civilă a respins apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței; a păstrat sentința apelată; cheltuielile procesuale avansate de stat constând în taxa judiciară de timbru aferentă cererii de apel formulată de apelantul-pârât A. au rămas în sarcina statului.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1.383 și art. 1.456 C.civ. După expunerea situației de fapt și a istoricului litigiului, recurenta a arătat că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o formă obiectivă a răspunderii pentru fapta altuia și are ca fundament obligația de garanție obiectivă față de terți, derivată din riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate, prin asocierea de prepuși aflați sub autoritatea lui (art. 1.373 C.civ.). Față de victimă, comitentul și prepusul răspund solidar, conform art. 1.383 și art. 1.384 C.civ.. În situația în care unul din cei obligați solidar a suportat voluntar sau silit reparația datorată victimei, el are dreptul de a exercita regresul împotriva celuilalt codebitor, după împrejurări. Între codebitorii solidari nu există însă solidaritate, aceasta funcționând exclusiv în raporturile dintre codebitori și victima prejudiciată. Comitentul care a reparat prejudiciul creat victimei prin fapta prepusului are drept de regres împotriva acestuia din urmă, care, finalmente, trebuie să suporte consecințele faptei sale ilicite care a generat răspunderea delictuală. Prin plata despăgubirilor, comitentul se subrogă de drept în drepturile victimei, în condițiile art. 1.596 lit. c C.civ., fiind deci îndreptățit să recupereze de la autorul faptei ilicite, în mod integral, sumele achitate cu titlu de despăgubire. Prin întâmpinările/notele formulate la prima instanță, pârâtul a susținut că se impune divizarea obligației de despăgubire între comitent și prepus. Această solicitare nu are însă fundament legal, dimpotrivă, dispozițiile legale incidente în materie - art. 1.384 alin. 4 C.civ. - admit o exonerare parțială de răspundere a prepusului doar în ipoteza în care acesta dovedește că la săvârșirea faptei ilicite a concurat, alături de propria sa vină, și vinovăția proprie a comitentului. În acest caz, potrivit art. 1.383 C.civ., sarcina reparației se împarte proporțional cu participarea la cauzarea prejudiciului, ori potrivit cu intenția sau gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare dintre debitorii solidari va contribui în mod egal la repararea prejudiciului. În speță însă, prejudiciul a fost cauzat exclusiv de către pârât, reclamanta răspunzând în calitate de parte responsabilă civilmente doar pentru a garanta realizarea obligației de reparație fată de victimă. Așa cum rezultă din considerentele deciziei penale nr. 259/Ap din 20.04.2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/1372/2015, pârâtul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție sexuală, respectiv a infracțiunii de pornografie infantilă, iar răspunderea civilă a angajatorului a fost atrasă doar în considerarea faptului că infracțiunea a fost săvârșită în timpul programului de lucru, sub controlul, coordonarea și supravegherea directă a comitentului. Ca atare, cum nu există o culpă concurentă a comitentului, iar în raporturile dintre acesta și prepus nu există solidaritate, în temeiul art. 1.384 alin. 1-3 C.civ., cel care răspunde pentru fapta altuia, în speță, comitentul, are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva autorului faptei generatoare de prejudicii. Astfel, este necesar să se facă distincția între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia. Prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedește vinovăția ori culpa sa proprie, atunci când a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului. Or, în speță nu ne aflăm în această situație, întrucât prepusul a acționat strict în nume propriu, cu încălcarea obligațiilor prevăzute în fișa postului și în regulamentele interne de aplicare. Așadar, referitor la întinderea prejudiciului, nici instanța de apel nici prima instanță nu au aplicat corect dispozițiile codului civil, recurenta susținând că în cauză erau incidente dispozițiile art. 1.385 alin. 3 C.civ.. În cuantificarea reparației, trebuia să se țină cont de sumele stabilite prin sentința penală, plătite de recurentă, care a reparat prejudiciul creat victimelor prin fapta prepusului, cel care, finalmente, trebuie să suporte consecințele faptei sale ilicite care a generat răspunderea delictuală. Prin plata despăgubirilor, comitentul se subrogă de drept în drepturile victimei, în condițiile art. 1.596 lit. c C.civ., fiind deci îndreptățit să recupereze de la autorul faptei ilicite, în mod integral, sumele achitate cu titlu de despăgubire. Ca atare, se impune admiterea recursului, cu consecința obligării pârâtului A. la plata, către reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială si Protecția Copilului Brașov, a întregii sume pretinse, respectiv suma de 243.400 lei, reprezentând contravaloare despăgubiri (daune morale) și menținerea dispozițiilor instanței de fond referitoare la accesorii.

Apărările formulate în cauză Prin cele două întâmpinări formulate în termen legal, intimatul-pârât A. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că hotărârea atacată este legală și temeinică, este motivată în fapt și în drept, este pronunțată pe baza situației de fapt și a probelor administrate, singurul aspect referitor la care intimatul nu este de acord fiind acela privind plata dobânzilor. Intimatul a făcut referiri teoretice la raporturile dintre codebitori și a menționat că în prezent este în executarea unei pedepse privative de libertate, nu realizează venituri, are o stare de sănătate precară și este inapt pentru muncă. În apărare, a invocat dispozițiile art. 1053, art. 1456, art. 1443, art. 1382, art. 1383 C.civ. și a precizat că susținerile deduse judecății pe calea recursului sunt nefondate. A solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1000 lei, conform chitanței depusă la dosar, care însă nu a fost însoțită de împuternicire avocațială. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Prin soluția pronunțată de instanțele fondului, admițându-se acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului, s-a considerat că pretenția este justificată doar în parte (respectiv, pentru jumătate din suma achitată, cu titlu de despăgubiri, victimelor) întrucât reclamanta (în calitate de comitent) ar avea o contribuție directă la producerea prejudiciului, astfel încât, cu trimitere la dispozițiile art. 1.384 alin. 4 C.civ., trebuie să suporte partea din despăgubire corespunzătoare acestei contribuții. O asemenea statuare este eronată, bazându-se pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.384 alin. 4 C.civ. și respectiv, a regulilor care fundamentează pe de o parte, răspunderea solidară a comitentului și prepusului în relația cu victima și pe de altă parte, regresul comitentului împotriva prepusului, atunci când acesta este exclusiv responsabil de faptul prejudiciabil. Astfel cum au stabilit instanțele de fond pe situația de fapt a pricinii, promovarea de către reclamantă a acțiunii în regres împotriva pârâtului s-a realizat după ce aceasta, în calitate de comitent (și parte responsabilă civilmente în procesul penal) a achitat către victimele infracțiunilor săvârșite de către inculpatul A., sumele de bani la plata cărora s-a dispus obligarea acestora (a inculpatului și părții responsabile civilmente, în solidar). Potrivit hotărârii penale (sentința penală nr. 10/S din 9.05.2016 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia penală nr. 259 din 20.04.2015 a Curții de Apel Brașov - Secția penală), inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție sexuală și pornografie infantilă, în formă continuată, fapte săvârșite în timp ce își desfășura activitatea în cadrul unui Centru de plasament minori, în calitate de angajat al reclamantei. Acest raport juridic între angajator și angajat, la momentul săvârșirii faptelor, cu atribuțiile inerente privind direcția, supravegherea și controlul ce revin angajatorului asupra celui căruia îi încredințează funcții sau însărcinări, înseamnă, pe planul răspunderii civile delictuale, existența raportului de prepușenie în sensul dat de dispozițiile art. 1.373 alin. 2 C.civ. și activarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este motivul pentru care, de altfel, reclamanta a achitat sumele de bani victimelor infracțiunilor sexuale, la plata cărora a fost obligată în solidar cu inculpatul, conform hotărârilor penale menționate anterior. În același timp, efectuarea unei astfel de plăți – pe care comitetul o realizează în numele prepusului său, în virtutea unei răspunderi obiective, de plin drept, independentă de culpă și întemeiată pe ideea de garanție față de victimă – îndreptățește pe comitent la regresul împotriva propriului prepus, un regres integral, atunci când acesta din urmă a săvârșit fapta prin vinovăție exclusivă. Astfel, potrivit art. 1.384 alin.1 C.civ., „cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat”. În speță, vinovăția pârâtului în legătură cu faptele cauzatoare de prejudicii a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală conform căreia a fost condamnat la 9 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de corupere sexuală și pornografie infantilă. În aceste condiții, aprecierea instanței de apel potrivit căreia reclamanta, în calitate de angajator, nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de supraveghere și control, creând contextul favorabil ca pârâtul să-și manifeste comportamentul infracțional – ceea ce ar avea drept consecință, în aplicarea art. 1.384 alin. 4 C.civ., suportarea a jumătate din cuantumul despăgubirilor– se bazează pe lipsa de distincție, necesar a fi făcută, între instituția răspunderii pentru fapta proprie și răspunderea pentru fapta altuia, cu posibilitatea exercitării regresului. Împrejurarea că faptele ilicite au fost săvârșite în perioada cât pârâtul avea calitate de angajat al reclamantei și deci, se află sub direcția, supravegherea și controlul acesteia, a avut drept consecință stabilirea calității de comitet a reclamantei și, mai departe, răspunderea acesteia - o răspundere obiectivă, indiferentă de culpă față de victimă, pentru a asigura protecția acesteia. În continuare însă, pentru a se stabili o răspundere solidară nu doar a comitentului și prepusului față de victimă, ci și în relația dintre comitent și prepus (cu consecința divizibilității ulterioare a obligației și deci, a limitării regresului) este necesar să existe o vinovăție proprie și o contribuție directă a comitentului în săvârșirea faptei (iar nu, cum reține instanța de apel, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de supraveghere și control întrucât această situație premisă este doar de natură să-i atribuie calitatea de comitent și răspunderea față de victimă). În acest sens, recurenta-reclamantă susține în mod corect distincția care trebuie făcută între culpa/vinovăția personală, proprie a prepusului – de natură să-i angajeze răspunderea exclusivă în legătură cu faptul prejudiciabil săvârșit– și vinovăția sau culpa de serviciu, atunci când acționând în limitele funcției încredințate, prin executarea conformă a ordinelor, dispozițiilor și instrucțiunilor date de comitent, înseamnă că acțiunea ilicită este în legătură cu serviciul și cu ordinele primite, astfel încât răspunderea nu mai aparține prepusului ci comitentului (cu rezerva situației în care prepusul ar executa un ordin vădit ilegal). Astfel fiind, faptele ilicite săvârșite de prepus – fără nicio legătură cu atribuțiile de serviciu ci, dimpotrivă, prin încălcarea flagrantă a acestora – îl plasează pe terenul vinovăției personale și exclusive, fără a se putea prevala de o culpă de serviciu, care să ducă la vreo exonerare de răspundere pentru prejudiciul cauzat sau la o partajare a acestuia, proporțional cu vreo culpă a comitentului. Apărarea intimatului-pârât conform căreia ar fi săvârșit faptele pentru că „n-ar fi fost suficient supravegheat” este una fără nicio acoperire legală și inaptă să-i atenueze în vreun fel răspunderea, căci exercitarea supravegherii și controlului de către comitent trebuie să se realizeze, conform dispozițiilor legale, în legătură cu atribuțiile și însărcinările date prepusului, nu în legătură cu infracțiuni pe care acesta le săvârșește. Vinovăția prepusului pe plan civil – deosebit de cea stabilită în penal, ca element constitutiv al unor infracțiuni de ridicat pericol social – este neîndoielnică, atâta vreme cât acesta a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând nu doar prin depășirea atribuțiilor, ci și prin devierea gravă de la acestea, abuzând de funcția și sarcinile încredințate de comitent. De aceea, în mod cu totul eronat instanța de apel a considerat că faptul prejudiciabil ar fi fost săvârșit deopotrivă de către comitent și prepus, așa încât acțiunea în regres a comitentului ar trebui să fie limitată (prin aplicarea prezumției egalității prevăzute de art. 1.456 alin. 2 C.civ.) de contribuția acestuia la producerea prejudiciului. Demonstrând, conform elementelor de fapt rezultate și reținute ca atare de instanțele fondului, că săvârșirea faptelor de către prepus s-a făcut fără nicio legătură cu atribuțiile încredințate, că în persoana acestuia sunt întrunite toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie în sensul dispozițiilor art. 1.357 C.civ., reclamanta, în calitate de comitent, nu-și putea vedea limitat regresul împotriva prepusului. Procedând în sens contrar și făcând aplicarea dispozițiilor art. 1.384 alin.4 C.civ., respectiv art. 1.456 alin. 2 C.civ., pentru a recunoaște dreptul reclamantei la recuperarea despăgubirilor plătite victimelor doar în proporție de 1/2 - corespunzător unei pretinse culpe a acesteia - instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. În consecință, recursul a fost admis și conform art. 497 alin.1 C.proc.civ, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, la reluarea judecății urmând a fi avute în vedere, potrivit dispozițiilor art.501 alin.1 C.proc.civ, dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii în legătură cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și posibilitatea exercitării regresului integral în acele situații în care vinovăția prepusului este una exclusivă, fără legătură cu vreo culpă de serviciu, care să se fi bazat așadar pe îndeplinirea defectuoasă a ordinelor, instrucțiunilor de serviciu, ci, dimpotrivă, prin nesocotirea flagrantă, deviantă a acestora.