Decizia nr. 460/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 2003/2024 a Curții de Apel Pitești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11.08.2022, reclamantele Societatea Națională a Sării S.A. București, Societatea Națională A Sării S.A. - Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 319.510 RON, reprezentând 13.140 RON despăgubiri materiale, 60.000 euro daune morale, 9.520 RON cheltuieli judiciare pe care le-au plătit creditoarelor B. și C.; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data de 29.04.2022, până la momentul plății efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute cu ocazia acestui proces.

Sentința primei instanțe Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința nr. 1362/23.05.2023, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 319.510 RON, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data de 11.08.2022. A fost obligat pârâtul la suma de 100 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Decizia Curții de Apel Pitești, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 1362/23 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pârâtul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că există o hotărâre penală prin care s-a reținut lipsa oricărei culpe a comitentului, fiind ignorate dispozițiile art. 1357 C. civ. Învederează, în esență, că prin decizia penală se reține o culpă în proporție de 40% a victimei, angajat al comitentului, că nicăieri în considerente nu este menționată lipsa culpei comitentului și că s-a încălcat obligația de a avea asigurare auto obligatorie de răspundere civilă pentru autovehicul. Consideră că cel puțin pentru culpa victimei decedate ar trebui să răspundă societatea comitentă, aspect tranșat prin hotărârea penală de condamnare. Afirmă că, în cauză, nu se poate vorbi despre o acțiune în regres când nu exista o vinovăție a pârâtului în sensul nerespectării unei obligații de serviciu sau a unei fapte cu intenție ori prezentarea la serviciu cu încălcarea unei norme legale; consideră că, chiar dacă accidentul s-a produs în incinta societății asigurarea era obligatorie, iar acel vehicul ieșea și pe drumul public însă instanța nu i-a permis să administreze probe în acest sens deși au fost solicitate. Concluzionează că în dosarul penal s-a stabilit o culpă comună, inclusiv a persoanei vătămate care nu poate răspunde penal, dar pentru care societatea trebuie să suporte sumele datorate. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și obligarea intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Societatea Națională a Sării S.A. București a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 1373 alin. (1) și art. 1384 alin. (1) C. civ. Dat fiind că nu a fost reținută culpa comitentului în producerea accidentului, arată că obligația reparației integrale a pagubei revine, pe calea acțiunii în regres, prepusului care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, respectiv pârâtului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 18 noiembrie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că societatea comitentă nu are nicio culpă în producerea accidentului, deși acest aspect a fost tranșat prin hotărârea penală de condamnare. Cum criticile recurentului-pârât vizează o pretinsă încălcare a autorității de lucru judecat a hotărârii penale (din perspectiva art. 431 C. proc. civ., chiar dacă acest text legal nu a fost menționat expres), este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Întrucât sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fără a antrena o devoluțiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că critica formulată de recurent vizează reținerea greșită a culpei exclusive a pârâtului și a faptului că societatea comitentă nu are nicio culpă în producerea accidentului, contrar considerentelor deciziei penale. Critica este nefondată. Astfel cum au reținut instanțele de fond, promovarea de către reclamantă a acțiunii în regres împotriva pârâtului s-a realizat după ce aceasta, în calitate de comitent și parte responsabilă civilmente în procesul penal, a achitat către părțile civile sumele de bani la plata cărora s-a dispus obligarea inculpatului și a părții responsabile civilmente, în solidar. În ceea ce îl privește pe recurentul-pârât, potrivit sentinței penale nr. 144/27.08.2021, pronunțate de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 219/A/28.02.2022 a Curții de Apel Pitești, acesta, în calitate de inculpat, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă și pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, fapte săvârșite în timp ce își desfășura activitatea, în calitate de angajat al reclamantei. Acest raport juridic între angajator și angajat, la momentul săvârșirii faptei, cu atribuțiile inerente privind direcția, supravegherea și controlul ce revin angajatorului asupra celui căruia îi încredințează funcții sau însărcinări, reprezintă, pe planul răspunderii civile delictuale, existența raportului de prepușenie, în sensul dat de dispozițiile art. 1373 alin. (2) C. civ. și activarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Acesta este motivul pentru care, de altfel, reclamanta a achitat sumele de bani părților civile constituite în dosarul penal, la plata cărora a fost obligată în solidar cu inculpatul, conform hotărârilor penale anterior menționate. În același timp, efectuarea unei astfel de plăți, pe care comitetul o realizează în numele prepusului său, în virtutea unei răspunderi obiective, de plin drept, independentă de culpă și întemeiată pe ideea de garanție față de victimă, îndreptățește pe comitent la regresul împotriva propriului prepus, un regres integral, atunci când acesta din urmă a săvârșit fapta prin vinovăție exclusivă. Potrivit art. 1384 alin. (1) C. civ., "Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat". În speță, vinovăția recurentului-pârât în legătură cu faptele cauzatoare de prejudicii a fost stabilită prin hotărârea penală, prin care s-a soluționat definitiv acțiunea civilă a părților civile, hotărârea astfel pronunțată având autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă, recurentul fiind condamnat, astfel cum s-a reținut anterior. Pentru a se stabili o răspundere solidară nu doar a comitentului și prepusului față de victimă, ci și în relația dintre comitent și prepus, cu consecința divizibilității ulterioare a obligației și, deci, a limitării regresului, este necesar să existe o vinovăție proprie și o contribuție directă a comitentului în săvârșirea faptei. Susținerea recurentului, în sensul că din hotărârile penale reiese culpa comitentului întrucât s-a dispus obligarea solidară a acestuia la reparația prejudiciului, este lipsită de fundament din moment ce s-a reținut expres că, prin soluționarea laturii penale, s-a stabilit că faptele ilicite au fost săvârșite de pârâtul A.. Astfel, prin decizia penală nr. 219/A/28.02.2022, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2020, în temeiul prevederilor art. 1.373 alin. (1) C. civ., instanța de control judiciar a constatat că "în mod corect s-a reținut răspunderea, în calitate de comitent a societății angajatoare, întrucât fapta a fost săvârșită de inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu (deservent al autobasculantei) și în timpul serviciului, inculpatul fiind angajatul societății care, în temeiul contractului de muncă, exercita direcția, controlul și supravegherea, așa cum neîndoielnic reiese din înscrisurile depuse și declarațiile de martor". Așadar, din analiza dispozitivului și a considerentelor hotărârilor penale anterior menționate nu rezultă că s-a reținut fapta ilicită a societății comitente angajatoare, care să atragă incidența dispozițiilor art. 1357 C. civ., astfel cum susține recurentul. Prin urmare, instanța penală a analizat răspunderea penală a recurentului-pârât și a dispus angajarea răspunderii acestora în solidar, răspunderea comitentului fiind un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane care survine pentru că legea îl consideră pe comitent a fi garantul intereselor victimei, oferind acesteia din urmă posibilitatea concretă de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit și punând-o la adăpost de eventuala insolvabilitate a prepusului. De altfel, cât privește elementele raportului juridic de despăgubire (părți, conținut și obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanței civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 431 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen.. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanța civilă are a judeca ea însăși acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, ceea ce nu este cazul în speță, demersul judiciar pendinte fiind reprezentat de o acțiune în regres întemeiată pe dispozițiile art. 1384 C. civ., prin care reclamanta, în calitate de comitent ce a achitat pentru prepusul său (pârâtul) despăgubirile civile stabilite prin hotărârea penală a fi plătite părții civile, urmărește recuperarea acestor sume. Înalta Curte mai constată că toate celelalte susțineri din memoriul de recurs (faptul că autobasculanta nu avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, că acel vehicul ieșea și pe drumul public, însă instanța nu i-a permis să administreze probe în acest sens, deși au fost solicitate), raportate la probele administrate în cauză, au fost deja cenzurate de către instanța de apel, iar pe de altă parte, ele nu pot fi reanalizate în calea extraordinară de atac a recursului. Astfel, în cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.