ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor ce compun gospodăriile reclamanților situate în orașul Ocnele Mari, strada x, nr. 146, județul Vâlcea, construcții și teren, afectate în prezent de extracția sării, în principal prin sondele 429, 430, dar și prin sondele 422, 424, 425 și 426 (în general, sondele din câmpul III Lunca), bunuri imobile pe care le-au evaluat provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 1.350.000 RON, precum și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor morale evaluate provizoriu la suma de 60.000 de RON.

Prin sentința civilă nr. 339 din 13 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea; a dispus obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata către reclamanți a unor despăgubiri materiale în cuantum total de 611.180 RON, pentru degradările cauzate imobilelor construcții și terenuri, precum și la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale pentru degradările aduse pomilor fructiferi și culturii de viță de vie, ca neîntemeiat; a obligat, în solidar, pârâtele la plata, către reclamanți, a sumei de 10.141,56 cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 43,34 % din cheltuielile de judecată, în cuantum total de 23.400 RON, avansate de reclamanți (din care suma de 6.000 RON reprezintă onorariul avocațial, suma de 12.000 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, suma de 2.100 RON reprezintă onorariul aferent expertizei geologia resurselor miniere, suma de 1.500 RON reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea agronomie, iar suma de 1.800 RON reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea evaluări imobiliare.

Prin decizia civilă nr. 2720 din 25 mai 2020 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 339 din 13 martie 2020, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2017, intimați-reclamanți fiind A. și B.; a schimbat, în parte, sentința, în sensul că au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanți a daunelor materiale în sumă de 118.700 RON, reprezentând deprecierea valorii de piață a construcțiilor, respectiv în sumă de 2.356,6 RON, reprezentând deprecierea valorii de piață a imobilului - teren, curți - construcții, în suprafață de 342,73 mp.; a respins cererea privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată; a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.480 RON, proporțional cu admiterea pretențiilor; a menținut, în rest, sentința; a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței ca nefondat; au fost obligați apelanții - reclamanți la plata către apelantele - pârâte a sumei de 9.253 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 2720 din 25 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamanții A. și B. și pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții A. și B. au formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În primul rând, au criticat soluția adoptată de instanța de apel, făcând trimitere la considerentul potrivit căruia "Curtea consideră că, față de dispozițiile art. 1357 raportat la art. 1382 și art. 1385 alin. (4) din C. civ., se impune ca pârâtele să achite, în solidar, despăgubiri constând în deprecierea valorii de circulație a construcțiilor și a terenului aferent, curți-construcții.". Față de acest considerent, arată că instanța de apel a denaturat, în mod vădit, elementele cererii de chemare în judecată, astfel încât a desfășurat o cercetare în afara coordonatelor obiectului cererii și a identificat o altă cauză a acțiunii, pe care recurenții- reclamanți nu au indicat-o.

Apreciază recurenții că instanța de apel a soluționat calea de atac pronunțând o hotărâre în care a rezolvat fondul cauzei (corelativ a schimbat în parte sentința), prin prisma unei cereri care nu a fost formulată de apelantele pârâte în cadrul propriului apel, iar în situația în care ar fi avut în vedere o recalificare a petitelor cererii de chemare în judecată erau incidente dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., cu toate consecințele procedurale prevăzute de aceste norme legale.

De asemenea, susțin că, sub acest aspect, au fost încălcate mai multe dispoziții din C. proc. civ. - art. 5 privind îndatoriri vizând primirea și soluționarea cererilor, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 7 privind legalitatea, art. 20 privind respectarea principiilor fundamentale, art. 22 alin. (6) prin care se stabilește, în mod imperativ, că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Dacă instanța de apel ar fi pus în discuție și o astfel de ipoteză, ca aceea avută în vedere la soluționarea cauzei, era necesară o suplimentare a probatoriului, întrucât, în speță nu au fost calculate deprecieri ale valorii de circulație a imobilelor ca urmare a activității de extragere a sării în soluție (expertul nu a avut un astfel de obiectiv), astfel încât nu poate fi determinată decât incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din același act normativ.

În al doilea rând, apreciază că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și deseori străine de natura pricinii.

Susțin că raționamentul expus în motivarea hotărârii este contradictoriu și confuz, întrucât, pe de-o parte, se tinde a se infirma concluziile fără echivoc arătate de specialiștii desemnați în cauză, fiind chiar negată, în esența sa, aplicarea răspunderii civile delictuale, astfel cum este definită de dispozițiile art. 1349 din C. civ., iar, ulterior, toată construcția juridică expusă pe larg, este la rândul ei infirmată prin următorul considerent: "Or, așa cum s-a reținut anterior, efectele exploatării de sare asupra imobilelor sunt certe, Curtea considerând că acestea depășesc limitele legale ale dreptului de a exploata resursele minerale, reprezentând o faptă ilicită, care justifică angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor. Consecințele negative ale exploatării sării se resimt în ceea ce privește patrimoniul reclamanților, aceștia suferind, în ceea ce privește construcțiile și terenul aferent, o pierdere certă, ca urmare a scăderii valorii de piață a acestor imobile. Chiar dacă reclamanții nu au dovedit că au încercat valorificarea acestor bunuri prin vânzare, Curtea consideră că pierderea este efectivă, fiind evident că și în viitor consecințele activității de exploatare vor fi aceleași. Prin urmare, Curtea consideră că, sub acest aspect, acțiunea este întemeiată, reclamanții fiind îndreptățiți să obțină de la pârâte repararea prejudiciului constând în deprecierea valorii de piață a construcțiilor și a terenului-curți construcții."

Învederează că, în considerente, s-a făcut referire la îmbogățirea fără justă cauză, prin continuarea folosirii bunurilor obiect al despăgubirii, străină în mod vădit de natura cauzei, și arată că era necesară formularea unei cereri reconvenționale în acest sens, cerere care, însă, nu a fost formulată.

Raționamentul contradictoriu al deciziei recurate este regăsit și în privința neacordării deprecierii valorii de piață și pentru celelalte bunuri imobile decât casa și terenul aferent acesteia, în contextul în care expertul desemnat în cauză a apreciat, fără echivoc, scăderi economice în acest sens, dar în privința acestora s-a considerat că "deprecierea nu se înscrie în pierderea unei șanse", deși regimul juridic de exploatare nu poate avea o înrâurire în acordarea sau nu a despăgubirilor aferente.

Arată că, cel puțin în privința terenurilor intravilane aflate în proprietatea recurenților-reclamanți, interdicțiile impuse în zona respectivă conduc nu doar la o depreciere accentuată, astfel cum a constatat inclusiv instanța, ci la o golire de orice valoare economică, în contextul în care, conform logicii din hotărârea căii de atac, reclamanții nu ar trebui să folosească bunurile în mod absolut, ceea ce ar include chiar schimbarea categoriei de folosință, ci doar respectând anumite condiții restrictive care nu le sunt imputabile. Observând considerentele prin care a fost refuzată acordarea de despăgubiri pentru celelalte bunuri imobile care compun gospodăria reclamanților, în sensul că pot fi folosite corespunzător destinației lor, interpretând per a contrario, rezultă că bunurile imobile construcție și teren curți-construcții nu mai pot fi folosite corespunzător destinației lor, iar în aceste condiții despăgubirea trebuia să fie integrală, corespunzătoare valorii de piață, în condițiile în care nu ar fi existat intruziunea nejustificată (recunoscută și de instanța de apel) asupra proprietății în discuție.

Instanța de apel nu are considerente directe în privința apelului formulat de reclamanți și cu atât mai puțin în privința motivului de apel privitor la acordarea despăgubirilor în privința plantațiilor existente pe terenurile proprietatea acestora, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I, din C. proc. civ.

În al treilea rând, arată că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 44 alin. (1)-(2) si (5) și ale art. 53 alin. (1) din Constituție, ale art. 555, art. 15, art. 1349, art. 1357 și ale art. 1385 alin. (1) și (4) C. civ., ale art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003, ale art. 58 C. civ., art. 252 și următoarele C. civ.

Recurenții apreciază că cea mai importantă încălcare a normelor de drept material o reprezintă eludarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de care instanța de apel nu a avut niciun considerent (precizează că această critică vizează și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), deși dispozițiile respective au fost invocate, în mod expres, alăturat și practicii constante pe care C.E.D.O. și-a asumat-o de-a lungul timpului în privința dreptului de proprietate.

Cu referire la practica CEDO, mai susțin că instanța de apel nu a făcut, în cauză, o aplicare a principiilor și criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție - acordarea unei reparații echitabile în situația constatării unei încălcări a dispozițiilor materiale ale Convenției (în acest caz, art. 1, Protocolul 1), reparație care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situație, pe cât posibil, identică sau cel puțin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc, întrucât prin acordarea unei reparații modice și neverosimile pentru deprecierea valorii de piață a imobilului teren, de doar 2.356,6 RON, nu se pot considera întrunite condițiile prevăzute de dreptul comunitar.

De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 555 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Recurenții reclamanți apreciază astfel că, prin exploatarea sării în zona orașului Ocnele Mari, este limitat exercițiul atributelor dreptului de proprietate (jus utendi, jus fruendi și jus abutendi) asupra bunurilor imobile ale acestora, fără a exista o justă despăgubire, acest drept fiind lipsit în prezent de cele trei caractere esențiale ale sale: caracterul absolut, caracterul exclusiv și caracterul perpetuu.

Învederează că prejudiciul încercat de către recurenți nu este unul viitor, ci unul actual, fiind consecința directă a limitărilor impuse în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ca urmare a interdicției absolute stabilite și a afectării prerogativei de a dispune de bunuri - posibilitatea de vânzare la valoarea reală fiind înlăturată ca urmare a riscurilor antropice ce caracterizează zona în care sunt amplasate imobilele, iar aceste situații putând intra sub incidența prezumțiilor judiciare prevăzute de dispozițiile art. 329 din C. proc. civ.. Întrucât Zona Câmpului III Lunca a fost calificată ca fiind zonă cu riscuri antropice, astfel încât în Regulamentul Local de Urbanism se prevede că imobilele situate în zonă pot fi utilizate, însă cu condiționări în sensul că nu se pot autoriza lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reabilitare, schimbare de destinație a construcțiilor de orice fel, toate aceste interdicții fiind impuse pe o perioadă nedeterminată, există o intruziune nejustificată asupra dreptului de proprietate. În acest sens, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1385 alin. (1) din C. civ., având în vedere că prejudiciul nu a fost reparat integral, sumele fiind acordate selectiv cu un pronunțat caracter neverosimil.

Instanța de apel nu a analizat nici dispozițiile art. 1385 alin. (2) C. civ., coroborate cu prevederile art. 1385 alin. (4) din același act normativ, în contextul în care prejudiciul viitor este acela care, deși nu s-a produs încă, există certitudinea că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Arată că, potrivit principiilor UNIDROIT 2004, un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă atât la existența, cât și la întinderea sa.

În analiza răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, instanța de apel trebuia să aibă în vedere și prevederile conținute în art. 1381-1395 din noul C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condițiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.

După ce citează dispozițiile art. 1357 și art. 1349 C. civ., recurenții mai arată că art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003 a ușurat dovedirea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, astfel încât proprietarul bunului este ținut doar a dovedi prejudiciul suportat și legătura de cauzalitate cu faptul generator al prejudiciului, astfel încât se poate observa că efectele activității de minerit au trecut în domeniul ilicitului.

Susțin recurenții că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, fiind evident că nu exista un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit de pârâte prin exploatarea sării și mijloacele utilizate de acestea, stare de fapt care tinde (conform expertizelor efectuate în cauză) să conducă la afectarea definitivă a reclamanților din punct de vedere patrimonial și moral.

Recurenții-reclamanți afirmă că aplicarea dispozițiilor privind dreptul de proprietate, precum și a celor care reglementează răspunderea civilă delictuală a fost alterată prin raportare doar la concluziile favorabile intimatei din rapoartele de specialitate cu trimiteri frecvente la expertiza în specialitatea geologie efectuată de C., în contextul în care prin concluziile expertului desemnat, precum și prin cele expuse de expertul consilier s-a recunoscut afectarea dreptului de proprietate al reclamanților.

În ceea ce privește soluția ce vizează capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, arată că au fost încălcate prevederile art. 58 din C. civ., care se coroborează cu dispozițiile art. 252 și urm. din C. civ. și art. 1385 din același act normativ. Conform jurisprudenței, obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea faptei. S-a apreciat astfel, în acord cu practica CEDO, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, în acest sens fiind și norma procesual civilă reprezentată de art. 327 din C. proc. civ.

Recurenții mai apreciază că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 451 din C. proc. civ., întrucât trebuia să acorde și cheltuielile privind onorariile experților numiți de părți, având în vedere faptul că a făcut trimitere la concluziile rapoartelor de expertiză întocmite de aceștia, iar textul de lege nu distinge între experții numiți de instanță și experții parte.

Arată recurenții că hotărârea pronunțată în apel încalcă legislația internă și comunitară, jurisprudența CEDO și cea națională, întrucât nu s-a putut produce o reparare integrală a prejudiciului în concordanță cu dispozițiile art. 1385 C. civ., în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamanților este iremediabil vătămat în contextul în care soarta bunurilor imobile afectate va fi la fel ca aceea a câmpurilor de sonde prăbușite anterior.

Susțin că, în cauză, nu poate fi vorba decât de o "expropriere de fapt", reținută și în practica CEDO (Cauza Burghelea contra România) care desemnează ipoteza în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului de proprietate, fără ca această privare să facă obiect al unui act juridic, fiind o formă a privării de proprietate interzisă prin lege. Arată că, în condițiile în care reclamanții sunt lipsiți de proprietatea asupra bunurilor lor, fără o justă și prealabilă despăgubire, este evident că ingerința asupra dreptului lor, deși justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerințele prevăzute de art. I din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, deoarece nu există o protejare a intereselor private ale reclamantului. O justă și dreaptă despăgubire nu poate fi limitată la opinia nelegală a instanței de apel, întrucât dreptul de proprietate este alterat în esența sa, atât din punct de vedere valoric, dar și din punct de vedere al manifestării de voință (vânzare-cumpărare, schimbare a categoriei de folosință, obținerea unor autorizații de construcție) cu care proprietarul este abilitat, inclusiv prin legea fundamentală a statului român.

Pentru considerentele expuse, recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În memoriul de recurs, pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea au formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Pitești.

În acest sens, apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a normelor de drept material și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, prevederile aplicate greșit sunt dispozițiile art. 1349, art. 1381, art. 1357, art. 1386 din C. civ. și cele art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Susțin că instanța de apel a reținut, în mod greșit, aplicabilitatea art. 1385 alin. (4) din C. civ. (articol neinvocat prin cererea de chemare în judecată), în condițiile în care reclamanții nu au dovedit că au încercat valorificarea bunurilor prin vânzare sau că ar fi obținut un preț mai mic în ipoteza înstrăinării, nefiind manifestată nici măcar intenția vânzării.

În atare condiții, apreciază recurentele că lipsește caracterul cert al prejudiciului ca urmare a faptului că, pentru a atrage răspunderea civilă delictuală și a obține despăgubiri pentru un prejudiciu cauzat prin "pierderea unei șanse", trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv, existența unui prejudiciu, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.

Apreciază că, în ceea ce privește fapta ilicită imputată recurentelor pârâte, și, anume, limitarea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților, aceasta nu le poate fi atribuită, motivat de faptul că restricțiile de construire din zona unde este amplasată proprietatea au fost stabilite prin PUG-ul Orașului Ocnele Mari, care a fost aprobat prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 30/2011, având un rol preventiv, fiind vorba în cauză de o limitare legală, iar prerogativa modificării acestui PUG nu aparține recurentelor.

Arată că, potrivit dispozițiilor art. 556 alin. (2) din C. civ., prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate, iar potrivit Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, statul, prin intermediul autorităților publice, are dreptul și datoria de a asigura, prin activitatea de urbanism și de amenajare a teritoriului, condițiile de dezvoltare durabilă și respectarea interesului general, potrivit legii, astfel încât aprobarea P.U.G.-ului Orașului Ocnele Mari prin H.C.L. 30/2011 s-a făcut avându-se în vedere interesul general al comunității, privit în ansamblul lui. Singura limitare în exercitarea dreptului de proprietate constă în interdicția de edificare în zona respectivă de construcții noi, respectiv de modificare, extindere ori schimbare a construcțiilor existente.

Consideră recurentele că respectiva ingerință, fără alte afectări ori limitări aduse bunului în ansamblul utilității sale particulare, este prevăzută de lege (prin reglementările locale - H.C.L. nr. 30/2011) și a fost necesară prin raportare la activitatea economică desfășurată de pârâte în zonă, fiind o măsură preventivă, de conservare a proprietăților din zona respectivă, în concordanță cu dispozițiile art. 55 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, intervenția autorităților în sensul arătat era necesară și proporțională, urmărind un scop legitim, cel al conservării proprietăților existente, cu respectarea dreptului de proprietate privată, așa cum a fost consfințit de dispozițiile art. 44 din Constituție.

Astfel, fapta autorităților publice locale de a impune anumite restricții nu poate fi asimilată unei fapte ilicite săvârșite de către recurente în activitatea de exploatare minieră.

Învederează că restricțiile stabilite prin planul de urbanism general sunt menținute pe perioada valabilității lui, putând fi ridicate ulterior, iar P.U.G.-ul Orașului Ocnele Mari a fost aprobat prin H.C.L. nr. 30/11.05.2011 cu o perioadă de valabilitate de 10 ani, conform art. 1 alin. (2) din actul administrativ arătat. În prezent se fac studii pentru a se stabili dacă se mai impune menținerea restricțiilor de construire în arealul stabilit inițial sau se poate proceda la limitarea acestuia, fiind necesare în momentul aprobării noului P.U.G.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că prejudiciul reprezentat de deprecierea valorii de piață a imobilelor construcții și teren poate fi atât un prejudiciu actual, cât și viitor, întrucât acest prejudiciu nu poate fi actual atât timp cât nu a avut loc.

Recurentele citează dispozițiile art. 1381 din C. civ., potrivit cărora orice prejudiciu dă dreptul la reparație, drept care se naște din ziua cauzării acestuia și arată că nu s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în condițiile în care nu a existat vreo tranzacție imobiliară în urma căreia aceștia să-și fi vândut imobilele la un preț sub nivelul pieței datorită restricțiilor din zonă, dar nici nu există un prejudiciu viitor în contextul în care art. 1385 C. civ. prevede că se pot acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor, cu condiția ca producerea prejudiciului să fie neîndoielnică.

Învederează că P.U.G.-ul Orașului Ocnele Mari, așa cum a fost aprobat prin H.C.L. nr. 30/2011 a fost valabil până la data de 11.05.2021, în prezent făcându-se demersuri pentru aprobarea unui nou P.U.G., unde, în mod cert vor fi reconfigurate zonele de risc și, prin urmare, este foarte posibil să fie ridicate restricțiile din zona proprietății intimaților-reclamanți.

Exploatarea minieră din zonă nu a dus prin ea însăși la deprecierea economică a imobilelor reclamanților (fiind cunoscut că activitățile industriale sau exploatare pot avea chiar un efect de sporire a valorii bunurilor imobile din zonă), ci restricțiile de construire impuse cu caracter preventiv de autoritățile locale, care pot fi ridicate prin aprobarea noului P.U.G., context în care obligarea la plata daunelor materiale reprezentând deprecierea valorii de piață a construcțiilor și a imobilului teren curți-construcții, în suprafață de 342,73 mp, a fost dispusă fără analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prev. de art. 1357 și urm. din C. civ.

Apreciază că, în mod greșit, a fost acordată suma de 118.700 RON, cu titlu de despăgubire decurgând din deprecierea valorii de piață a construcțiilor, în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză în specialitatea construcții întocmit de expert D., această valoare reprezintă deprecierea fizică, economică și morală a construcțiilor, fiind cuprinsă și deprecierea datorată vechimii construcțiilor (peste 50 de ani), depreciere ce nu poate fi imputată recurentelor.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., depășind limitele cu care a fost învestită, deoarece reclamanții nu au formulat un capăt de cerere privind deprecierea valorii de piață a construcțiilor și terenului și nici nu s-a solicitat modificarea cererii în acest sens. Instanța de apel stabilește valoarea prejudiciului, în baza unei expertize tehnice judiciare de evaluare a imobilelor realizată în faza procesuală a apelului, unde a fost făcută o astfel de evaluare, fără însă a exista un obiectiv în acest sens propus de părți sau de instanță.

În final, recurentele precizează că au formulat recursul și împotriva încheierii din 10 mai 2022 prin care instanța a respins cererea de amânare a cauzei pentru a se lua cunoștință de raportul suplimentar de expertiză imobiliară și a se formula eventuale obiecțiuni, deși nu fusese respectat termenul reglementat de art. 336 alin. (1) din C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul la apărare.

Pentru aceste considerente, recurentele-pârâte solicită admiterea recursului cu consecința casării, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin întâmpinare, recurentele-pârâte Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea au solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat.

Prin întâmpinare, recurenții-reclamanți au invocat excepția tardivității recursului pârâtelor, întrucât nu a fost respectat termenul de declarare a căii de atac, excepția nulității recursului acestora, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, pe fond, au solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului formulat de pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea. A admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea. A fixat termen de judecată la 19 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții-reclamanții A. și B. au formulat în cuprinsul memoriului lor de recurs critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică adusă deciziei de apel recurenții-reclamanți au susținut că instanța ar fi denaturat, în mod vădit, elementele cererii de chemare în judecată, desfășurând o cercetare judecătorească în afara coordonatelor obiectului cererii și identificând o altă cauză a acțiunii decât aceea indicată de aceștia, obligând pârâtele să le achite, în solidar, despăgubiri constând în deprecierea valorii de circulație a construcțiilor și a terenului aferent, curți-construcții, în temeiul dispozițiilor art. 1357 raportat la art. 1382 și art. 1385 alin. (4) din C. civ.

Înalta Curte trebuie să remarce că o critică similară a fost formulată de recurentele-pârâte, acestea susținând prin propriul recurs că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., depășind limitele cu care a fost învestită, deoarece reclamanții nu au formulat un capăt de cerere privind deprecierea valorii de piață a construcțiilor și terenului și nici nu au solicitat modificarea cererii introductive în acest sens.

Având în vedere că ambele critici aduse deciziei recurate vizează, în esență, încălcarea principiului disponibilității procesuale și pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, Înalta Curte le va răspunde prin considerentele comune ce succed.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" - aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilității ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa formulată în condițiile legii.

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanșează procesul civil, iar în conformitate cu art. 194 din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului" (lit. c) și "arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea" (lit. d).

Unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie, deci, stabilirea cadrului procesual în care se va desfășura judecata din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

De asemenea, Înalta Curte reține că, întrucât introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, modificarea cererii nu se poate realiza decât cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Având în vedere aceste aspecte teoretice în prezenta cauză, Înalta Curte constată că reclamanții au chemat în judecată pe pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Societatea Națională a Sării S.A. București - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor ce compun gospodăriile reclamanților situate în orașul Ocnele Mari, strada x, nr. 146, județul Vâlcea, construcții și teren, afectate în prezent de extracția sării, în principal prin sondele 429, 430, precum și prin sondele 422, 424, 425 și 426 (în general, sondele din câmpul III Lunca).

Au arătat în privința daunelor materiale solicitate că "proprietățile lor sunt grav și iremediabil afectate din cauza exploatării sării prin sondele de saramură", că studiile tehnice efectuate până în prezent "atestă situația că, în viitorul apropiat devine iminentă prăbușirea cavernelor formate în urma exploatării sării, acesta fiind în mod cert un fenomen ireversibil", situație care pune sub semnul întrebării proprietățile reclamanților și care, totodată, a afectat grav integritatea fizică și psihică a reclamanților.

Astfel, deși au renovat construcțiile, acestea suferă o degradare rapidă prin infiltrarea soluției de sare în pereți, imobilele au devenit imposibil de locuit, iar terenurile din jurul construcțiilor și terenurile agricole sunt suprasaturate de sare, ceea ce împiedică dezvoltarea normală a vegetației.

De asemenea, reclamanții au arătat că autoritățile locale au înregistrat zona Câmpului III Luca, unde se află sondele, ca zonă cu riscuri antropice provenite din exploatarea resurselor minerale, zona de risc în care nu se mai pot autoriza lucrările de construire, modificare ori schimbare a destinației construcțiilor de orice fel.

S-a mai susținut că, în afară de aceste interdicții de folosire normală, bunurile sunt golite de valoare economică, posibilitățile de valorificare ale acestora fiind nule, ceea ce justifică, în opinia reclamanților, obligarea pârâtelor la despăgubiri.

Demersul judiciar inițiat de reclamanți în contradictoriu cu pârâtele este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală ca răspundere de drept comun, conform art. 1349 și art. 1357 din C. civ., pe această cale solicitându-se, în esență, acoperirea prejudiciului produs prin împiedicarea exercitării normale a dreptului de proprietate astfel cum este reglementat prin art. 555 C. civ. și garantat prin art. 44 din Constituție, prejudiciu cauzat prin activitatea de exploatare a sării în arealul în care sunt situate imobilele aflate în proprietatea reclamanților.

Învestită fiind cu acest cadru procesual obiectiv, prima instanță a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata către reclamanți a unor despăgubiri materiale în cuantum total de 611.180 RON, pentru degradările cauzate imobilelor construcții și terenuri, precum și la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale pentru degradările aduse pomilor fructiferi și culturii de viță-de-vie, ca neîntemeiat.

Fiind învestită cu apelurile declarate de ambele părți, apeluri prin care a fost criticată soluția adoptată pe fondul pricinii, instanța de prim control judiciar, admițând exclusiv apelul formulat de pârâte, a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanți a daunelor materiale în sumă de 118.700 RON, reprezentând deprecierea valorii de piață a construcțiilor, respectiv în sumă de 2.356,6 RON, reprezentând deprecierea valorii de piață a imobilului-teren curți-construcții, în suprafață de 342,73 mp. și a respins cererea privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată - fiind menținută, în rest, sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere, mai sus arătate.

Sub acesta aspect, Înalta Curte reține că efectul caracteristic al apelului este "efectul devolutiv", ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel. Cu toate acestea, chiar dacă, de regulă, devoluțiunea este totală, judecata în apelul este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, conform art. 478 C. proc. civ. (tantum devolutum quantum iudicatum).

Contrar susținerilor tuturor recurenților, Înalta Curte constată că, în speță, instanța de apel, schimbând parțial sentința, a soluționat pricina dedusă judecății cu respectarea principiului disponibilității, consacrat de normele de procedură anterior evocate, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata unor despăgubiri care să acopere deprecierea valorii de circulație a construcțiilor și a terenului aferent, categoria curți-construcții, proprietate a reclamanților fiind în limitele cadrului procesual obiectiv stabilite prin cererile dedusă judecății.

Reținând existența condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, și evocând în acest sens prevederile legale ale art. 1349 C. civ., conform cărora "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", precum și cele ale art. 1.385 C. civ. care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei printr-o conduită ilicită (norme de drept material invocate, de altfel, și de reclamanți prin cererea introductivă ca temei juridic al pretențiilor la dezdăunare), instanța de apel a avut în vedere, sub aspectul prejudiciului pretins, că probatoriul administrat a relevat doar o depreciere a valorii de piață a construcțiilor și a terenului aferent categoria curți-construcții din cauza amplasării imobilelor în zona de risc, afectată de restricții, depreciere ce este o consecință a activității pârâtelor de exploatare a sării, fie direct, prin efectele asupra terenului, fie indirect, prin restricțiile impuse în ceea ce privește exercitarea dreptului de proprietate, deci nu o golire de conținut economic a acestor bunuri, în condițiile în care degradarea bunului nu este totală pentru a suporta o valoare totală de înlocuire.

Totodată, s-a apreciat că regimul juridic de exploatare a celorlalte imobile-terenuri este diferit, "astfel că pierderea nu poate fi considerată efectivă, în condițiile în care terenurile nu prezintă în prezent degradări, putând fi folosite corespunzător destinației lor."

Procedând astfel, instanța de apel s-a raportat în mod corect la finalitatea demersului judiciar al reclamanților, constatând că aceștia din urmă, prin acțiunea formulată, au urmărit repararea prejudiciului suferit ca urmare a activității de exploatare a sării, fie direct, prin efectele asupra terenului, fie indirect, prin restricțiile impuse cu privire la exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilelor.

Este real că instanța de apel a făcut trimitere în argumentarea raționamentului său și la prevederile alin. (4) al art. 1385 din C. civ., apreciind că acest text legal, privitor la repararea unui prejudiciu prin pierderea șansei de a obține un avantaj, ar fi un temei de drept suplimentar care ar justifica acordarea despăgubirilor bănești pentru acoperirea prejudiciului material reținut.

Referitor la acest considerent, trebuie arătat că, contrar opiniei curții de apel, textul legal evocat nu poate susține soluția adoptată, împrejurare care însă nu poate echivala cu depășirea limitelor învestirii instanței, respectiv, cu o încălcare a principiului disponibilității procesuale, și, prin urmare, nu poate atrage nici incidența motivului de casare examinat.

Trebuie menționat astfel că în doctrină și în jurisprudență s-a statuat în mod constant că este cert un prejudiciu actual (deja produs la data la care se pretinde repararea lui), precum și, în anumite condiții, unul viitor, nu însă și prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii și pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică", despăgubirea pentru prejudiciu cuprinzând "pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului" [alin. (2) și (3) ale art. 1385].

Potrivit art. 1385 alin. final din C. civ., pierderea șansei a devenit un prejudiciu reparabil, textul prevăzând expres că "Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei".

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" [alin. (1)] și că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului" [alin. (2)].

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, inclusiv în situația în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranța producerii sale și sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

În ceea ce privește pierderea posibilității unei persoane de a realiza un câștig patrimonial sau de a evita o pagubă, pentru a putea obține reparații, partea interesată trebuie să probeze că a pierdut o șansă reală și serioasă, fiind, deci, necesar ca victima, la momentul săvârșirii faptei ilicite, să fi început să-și fructifice șansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării șansei.

Se impune, așadar, a se dovedi de cel ce pretinde acoperirea unui asemenea prejudiciu care ar fi fost valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii șansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptățită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei șanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporțional cu probabilitatea realizării șansei respective.

Or, în prezenta cauză instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat și a situației de fapt stabilite ca atare, o diminuare actuală certă a patrimoniului reclamanților urmare a activității pârâtelor, consecințele negative ale exploatării sării resimțindu-se în prezent sub aspectul scăderii valorii de piață a acestor imobile, apreciindu-se, totodată, că și în viitor consecințele activității de exploatare vor fi aceleași, reparația nefiind, așadar, acordată pentru o șansă pierdută, iar întinderea despăgubirilor nefiind stabilită prin raportare la probabilitatea obținerii unui avantaj ori, după caz, a evitării unei pagube viitoare (legată, după caz, de o eventuală înstrăinare cu titlu oneros de către proprietari a imobilelor respective, cum susțin, de pildă, recurentele-pârâte).

Deprecierea valorii de piață a construcțiilor și a terenului aferent, categoria curți-construcții, a fost reținută deci de instanță ca reprezentând un prejudiciu material actual cert, conform probelor administrate, apt de a fi reparat. Or, în condițiile în care, potrivit elementelor de fapt prezentate în cererea de chemare în judecată, reclamanții au urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru fapta proprie, în vederea recuperării prejudiciului produs ca urmare a faptului ilicit săvârșit de pârâte, Înalta Curte constată că faptele stabilite corespund calificării juridice date acțiunii, în concordanță cu cauza cererii de chemare în judecată, respectiv cu situația de fapt calificată juridic, și nu se poate reține o schimbare, dincolo de voința părții, a fundamentului juridic al pretenției formulate, astfel cum se afirmă prin ambele cereri de recurs.

Prin urmare, întrucât judecătorul a dat curs solicitării reclamanților de reparare a prejudiciului in limita în raport de motivele de fapt ale cererii și de scopul urmărit prin promovarea acțiunii, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Nu pot fi reținute nici alte încălcări ale altor norme de procedură, care să atragă incidența aceluiași motiv de casare anterior menționat, conform alegațiilor în termeni generali ale recurenților-reclamanți, aceștia enumerând în acest sens mai multe texte legale (art. 5, art. 6, art. 7 ori art. 20 din C. proc. civ.), fără însă a formula critici concrete referitoare la efectele acestora în cauză, respectiv, fără a argumenta juridic nelegalitățile invocate prin precizarea unor eventuale greșeli de judecată ale instanței în legătură cu aceste dispoziții legale, argumentare care să fie aptă a contura critici distincte de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar din perspectiva acestora.

În ceea ce privește alegația recurentelor pârâte, subsumată aceleiași critici vizând depășirea limitelor învestirii contrar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., că instanța de apel ar fi stabilit valoarea prejudiciului în baza unei expertize tehnice judiciare de evaluare a imobilelor realizată în faza procesuală a apelului, în lipsa unui obiectiv în acest sens propus de părți sau de instanță, se constată că aceasta nu poate fundamenta vreun aspect de nelegalitate al deciziei din această perspectivă, în condițiile în care instanțele de fond sunt suverane în aprecierea utilității și concludenței probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., precum și în privința aprecierii dovezilor administrate, aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs.

De asemenea, împrejurarea că reclamanții nu sunt de acord cu considerentele prin care instanța de apel a statuat asupra circumstanțelor de fapt ale cauzei, pe care le apreciază a fi fost nedovedite în raport de probatoriile administrate în cursul judecății, care în opinia acestora, trebuiau suplimentate, nu poate susține, prin ea însăși, criticile referitoare la nesocotirea principiilor de drept consacrate prin textele de lege sus-menționate și nici o critică privind lipsa de motivare, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum eronat se pretinde în acest context prin recurs.

În ceea ce privește incidența acestui ultim motiv de casare, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs formulată de reclamanți s-a invocat și s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva lipsei motivării hotărârii, respectiv, a motivării necorespunzătoare a acesteia, critici ce vor fi analizate în continuare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În acest context, verificând conținutul deciziei atacate, Înalta Curte reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat-o să acorde în parte reclamanților daunele pretinse.

Din cuprinsul hotărârii judecătorești analizate reiese că instanța de apel a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra ambelor cereri de apel, ceea ce face ca afirmațiile recurenților vizând o atare neregularitate să apară ca fiind vădit nefondate.

Înalta Curte nu poate valida nici critica referitoare la lipsa considerentelor instanței de prim control judiciar în privința motivului de apel privitor la acordarea despăgubirilor în privința plantațiilor existente pe terenurile proprietatea reclamanților, reținând în acest sens că prin decizia recurată s-a apreciat, pe de o parte, că tribunalul a respins cererea privind despăgubiri