ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 26 februarie 2016, reclamantul Orașul Ocnele Mari, prin primar, a chemat în judecată pe pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. București și Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 53.202,43 mp, astfel cum rezultă din schițele topografice depuse la dosar, situat în orașul Ocnele Mari, ce reprezintă, în fapt, străzi și alte bunuri ce aparțin domeniului public al orașului Ocnele Mari, conform prevederii exprese a Legii nr. 213/1998, actualizată, pct. III din Anexa - privind bunurile proprietate publica, astfel: - strada x în suprafață de 4.557,24 mp., înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - strada x în suprafață de 3.152,94 mp., înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - strada x în suprafață de 21.526,91 mp, înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - strada x în suprafață de 17.968,01 mp., înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - strada x în suprafață de 2.990,75 mp, înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - strada x în suprafață de 3.006,58 mp., înregistrată în C.F. sub nr. x, nr. cadastral x; - să se dispună dezmembrarea acestor imobile din totalul patrimoniului pârâtelor, înregistrat în Cartea Funciară a orașului Ocnele Mari. Prin cererea formulată la data de 15.11.2016, reclamantul a precizat că înțelege să revendice suprafața totală de 50.617,77 mp identificată de către expertul tehnic desemnat în cauză, în loc de 53.202,43 mp cât este menționată în cererea inițială, reprezentând terenuri aferente următoarelor străzi: strada x - 4.557,24 mp; strada x - 3.635,554 mp; strada Goruniș - 21.414,22 mp; strada x - 13.423,52 mp; strada x -1.669,74 mp; strada x - 2.997,24 mp; strada x -2.920,26 mp. Prin încheierea din ședință din 14 martie 2017, instanța a reținut că cererea menționată anterior este o cerere precizatoare, în sensul art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 737 din 30 mai 2017, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins excepția inadmisibilității capătului II din cererea principală, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtele să respecte dreptul de proprietate al reclamantului cu privire la bunurile-imobile (suprafețe de teren) aferente celor 7 străzi, identificate potrivit raportului de expertiză de la dosar. A fost respins capătul II al cererii de chemare în judecată, iar pârâtele au fost obligate, în solidar, la 3.700 RON, cheltuieli de judecată către reclamant. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 3175 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtele Societatea Națională a Sării S.A. și Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 737 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată. Prin aceeași decizie, intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelantele-pârâte a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.597 RON. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei sus-menționate, reclamantul a declarat recurs. II.1. Motivele de recurs Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele: În debutul motivelor de recurs, recurentul reia istoricul proprietății asupra terenurilor pe care le revendică, cu indicarea actelor normative de preluare. Astfel, se arată că prin Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, s-a transmis în administrarea fostului Sfat Popular Ocnele Mari suprafața de 113.700 mp, teren cu construcțiile aferente. Ulterior, în baza Decretului nr. 409/1955 s-a emis Ordinul Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor, OMTT nr. 870 din 31.10.1963. În consecință, încă de la acel moment terenurile revendicate în prezenta cauză reprezentau drumuri comunale, proprietate publică aflată în administrarea Consiliului Popular al orașului Ocnele Mari. Ulterior, au fost emise cele cinci decrete de expropriere care au făcut obiectul analizei din prezentul dosar, astfel: a) Decretul nr. 202/1968 Potrivit articolului unic "Se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea întreprinderii miniere Râmnicul Vâlcea, de sub îndrumarea și controlul Ministerului Minelor, terenurile în suprafață totală de 44.527,5 mp, situate în județul Vâlcea, identificate potrivit planurilor de situație nr. 1 si 2 anexate, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă, care face parte integrantă din prezentul decret." Analizând tabelul anexă, se poate observa că întreaga suprafață expropriată prin acest decret a aparținut locuitorilor, fiind vorba, așadar, despre proprietatea privată a unor persoane fizice. b) Decretul nr. 509/1969 Potrivit articolului 22: "În scopul deschiderii unui nou câmp de sonde pentru exploatarea sării în soluție la Ocnele Mari, se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea întreprinderii miniere Râmnicul Vâlcea, de sub îndrumarea și controlul Ministerului Minelor, terenurile în suprafață de 8.654 mp, situate în orașul Ocnele Mari, identificate prin planul de situație nr. 28 anexat, aparținând locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 18. care face parte integrantă din prezentul decret." Recurentul susține că, analizând tabelul anexă, se poate observa că întreaga suprafață expropriată prin acest decret a aparținut locuitorilor, fiind vorba, așadar, despre proprietatea privată a unor persoane fizice. c) Decretul nr. 216/1971 Potrivit articolului 60: "În scopul dezvoltării exploatării sării în soluție, în câmpul 3 de sonde Ocnele Mari, se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea întreprinderii miniere Râmnicul Vâlcea, din subordinea Centralei Sării București, de sub îndrumarea și controlul Ministerului Minelor, Petrolului și Geologiei, terenurile în suprafață de 36.292 mp, situate în județul Vâlcea, identificate potrivit planurilor de situație nr. 112 si 113 anexate, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 67, care face parte integrantă din prezentul decret." Se arată de către recurent că din analiza tabelului anexă se poate observa că întreaga suprafață expropriată prin acest decret a aparținut locuitorilor, fiind vorba, așadar, despre proprietatea privată a unor persoane fizice. d) Decretul nr. 270/1971 Potrivit articolului 60: "În scopul exploatării prin soluție a sării din câmpul 3 de sonde Ocnele Mari, se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea întreprinderii miniere Râmnicul Vâlcea, din subordinea Centralei Sării București, de sub îndrumarea și controlul Ministerului Minelor, Petrolului și Geologiei, terenurile în suprafață de 59.047 mp, situate în județul Vâlcea, identificate potrivit planului de situație nr. 56 anexat, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 19, care face parte integrantă din prezentul decret." Din tabelul anexă al acestui Decret, se poate observa că întreaga suprafață expropriată și prin acest decret a aparținut locuitorilor, fiind vorba, așadar, despre proprietatea privată a persoanelor fizice. e) Decretul nr. 106/1973 Potrivit articolului 12: "În scopul construirii unor drumuri de acces și a platformelor de sonde, în câmpul nr. 3 de sonde Ocnele Mari, se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea întreprinderii miniere Râmnicu Vâlcea, din cadrul Centralei Sării București, din subordinea Ministerului Minelor, Petrolului și Geologiei, terenurile în suprafață de 14.267 mp, situate în județul Vâlcea, identificate potrivit planurilor de situație nr. 68, 69, 70 și 71 anexate, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 9 la prezentul decret." Analizând tabelul anexă, se poate observa, de asemenea, că întreaga suprafață expropriată și prin acest decret a aparținut locuitorilor, fiind vorba, așadar, despre proprietatea privată a unor persoane fizice. Recurentul susține că în atare situație, este evident că locuitorii expropriați nu dețineau proprietatea drumurilor comunale, iar drumul public de acces nu a făcut niciun moment obiectul exproprierii în baza acestor decrete. În niciunul din cele cinci decrete nu se dispune exproprierea vreunei suprafețe de teren din proprietatea orașului Ocnele Mari. În concluzie, suprafața totală expropriată prin cele cinci decrete este de 162.787,5 mp și s-a făcut doar de la persoanele fizice, locuitorii identificați în tabelele anexe ale decretelor. Se mai arată de către recurent că în ceea ce privește ultimul decret, respectiv Decretul nr. 106/1973 ce a avut ca scop exproprierea pentru construirea unor drumuri de acces și a platformelor de sonde în câmpul nr. 3 de sonde Ocnele Mari, este necesar a se observa existența documentației suplimentare, constând în Memoriul Justificativ și a Acordului din partea Consiliului Popular al Orașului Ocnele Mari după cum urmează: exproprierea și trecerea în proprietatea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea a suprafeței de teren, proprietate particulară de 1,679 mp teren arabil și scoaterea definitivă din producția agricolă; transmiterea definitivă în administrarea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea a suprafeței de 133 mp, drumuri comunale, teren proprietate de stat, aflată în administrarea Consiliului Popular al orașului Ocnele Mari; închirierea si scoaterea temporară din producția agricolă vegetală până la 31.03.1973 a suprafeței de 7.614 mp (situată în vatra satului Lunca), în administrarea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea, pe această perioadă de timp; transmiterea temporară în administrarea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea până la 31.12.1973 a suprafeței de 1.104 mp pădure comunală, teren proprietate de stat, aflată în administrarea Consiliului Popular al orașului Ocnele Mari; transmiterea temporară în administrarea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea până la 31.12.1973 a suprafeței de 180 mp drumuri comunale din vatra satului Lunca, teren proprietate de stat, aflată în administrarea Consiliului Popular al orașului Ocnele Mari. Așadar, în ceea ce privește construirea unor drumuri de acces și a platformelor de sonde în câmpul nr. 3 de sonde Ocnele Mari, pe de o parte, au fost expropriate terenuri de la locuitori în suprafață totală de 14.267 mp, iar pentru restul suprafețelor, Orașul Ocnele Mari fie a transmis temporar sau definitiv dreptul de administrare, fie a închiriat întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate care nu pot, în niciun caz, să fie confundate cu însuși dreptul de proprietate. Mai mult, chiar din Memoriul Justificativ emis de pârâtă și din Acordul menționat rezultă cu evidență faptul că acele suprafețe se aflau în proprietatea orașului Ocnele Mari. Or, conform H.G. nr. 834/1991, pentru ca bunurile deținute de pârâtă să fi putut trece în proprietatea societății cu capital de stat, trebuia ca acestea să se fi aflat în patrimoniul societății, fiind excluse expres cazurile în care bunurile sunt deținute cu alt titlu, situație în care ne regăsim în cazul de față. Recurentul mai susține că suprafața cuprinsă în Certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în baza acestor decrete este de mult mai mare decât cea din decretele de expropriere. Așadar, în măsura în care nu există alte documente care să ateste dreptul de proprietate al întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea, nu se poate concluziona decât că acestea au fost emise cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale, aducând în mod vădit atingere proprietății publice. În acest sens, după cum a precizat și pârâta prin răspunsul la solicitarea recurentului de a-i restitui terenurile, la momentul efectuării documentației pentru deschiderea cărții funciare au fost constatate suprapuneri cu proprietatea publică a statului, refuzându-se deschiderea cărții funciare și înscrierea suprafețelor respective de teren. Mai mult, din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, recurentul solicită a se observa că situația nominală a denumirii străzilor și numerotării clădirilor pe străzi, întocmită de Consiliul Popular al Orașului Ocnele Mari din 24.07.1976 și Raportul Comisiei pentru Recensământul Populației și Locuințelor Orașului Ocnele Mari, efectuat în anul 1992, din care rezultă listele clădirilor cu numărul locuințelor, gospodăriilor și persoanelor de pe străzile Goruniș, Fagul Miului, Teica, Lunca, Intrarea Lunca 1, Livezilor, Sondelor, Salinei, Sării și Salcâmilor, fiind de necontestat existența și destinația acestora de drum public, pe acestea fiind construite locuințele populației, case care există și în prezent, astfel cum reiese din planșele foto atașate. De asemenea, având în vedere cele precizate anterior, respectiv faptul că decretele au avut ca obiect doar exproprierile de la locuitori, deci au privit proprietatea privată a persoanelor fizice, iar anumite suprafețe au fost închiriate sau date în administrarea temporară de la Ocnele Mari către întreprinderea Minieră Râmnicu Vâlcea, nefiind trecute, așadar, în proprietatea acesteia, recurentul susține că în mod corect le-a inclus în inventarul domeniului public al orașului, în baza dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Inventarul domeniului public al orașului a fost însușit de Consiliul Local Ocnele Mari prin Hotărârea nr. 30/03.09.1999, modificată prin Hotărârea nr. 27/12.06.2000, iar atestarea domeniului public, din care fac parte și bunurile revendicate, s-a făcut prin Hotărârea Guvernului nr. 1362/2001, Anexa nr. 9 privind atestarea domeniului public al județului Vâlcea, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Vâlcea. Recurentul mai arată că instanța de apel a ignorat însă toate dispozițiile legale incidente, nu a interpretat în mod corect normele legale supuse analizei și a căror temeinică verificare era esențială în vederea unei soluționări juste și temeinice a cauzei, respectiv decretele enumerate, H.G. nr. 834/1991, Legea nr. 213/1998. În temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)

Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestui motiv, recurentul arată că instanța de apel reține în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate faptul că prin decretele de expropriere ce au stat la baza emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate exhibate de către pârâte, ar fi fost expropriate terenurile aparținând în principal persoanelor fizice, dar și fostului Consiliu Popular al Orașului Ocnele Mari, fiind trecute în proprietatea statului și în administrarea întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea, în vederea exploatării și dezvoltării de sonde în câmpul 3, în scopul construirii unor drumuri de acces, precum și pentru deschiderea unui nou câmp de sonde. Instanța de apel nu a analizat conținutul decretelor de expropriere menționate, ocazie cu care ar fi putut observa că exproprierile s-au efectuat cu privire la terenurile aparținând unor persoane fizice și nu domeniului public, cu excepția terenului reprezentând str. x ce nu mai comportă discuții la acest moment, din cauza fenomenului natural la care a fost supusă. Mai mult de atât, în cuprinsul decretelor nu se menționează niciun moment trecerea vreunei suprafețe de teren din domeniul public al localității în patrimoniul societății. Dispozițiile din cuprinsul decretelor de expropriere au fost analizate de către instanța de apel în mod greșit, făcându-se chiar și o confuzie între dreptul de proprietate și dreptul de administrare temporară sau închirierea de către recurent întreprinderii miniere, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate care nu au făcut obiectul decretelor, ci al Acordului. Recurentul susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile H.G. nr. 834/1991. Astfel, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, între condițiile prevăzute de acest act normativ se află și existența lor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării și utilitatea sau necesitatea lor în raport de obiectul de activitate al acestora. Or, pe de-o parte, la data înființării societății, bunurile aparținând domeniului public nu se aflau în patrimoniul acesteia, neexistând vreo dovadă a exproprierii, iar, pe de altă parte, raportat la obiectul de activitate al societății, drumurile publice nu erau necesare desfășurării activității de exploatare a sării. Recurentul reproșează instanței de apel și interpretarea greșită a înțelesului sintagmei necesare exploatării activității din cuprinsul hotărârii de guvern Instanța de apel a reținut că este necontestat că terenurile obiect al certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în litigiu sunt ocupate de sonde de extragere a sării și de căile de acces la aceste sonde și că în perioada anterioară anului 1990, au fost expropriate, inclusiv de la Consiliul Popular al Orașului Ocnele Mari, și transmise în administrare întreprinderii Miniere Ocnele Mari, astfel că, aceste terenuri, cu destinație specială, nu mai făceau parte din domeniul public al statului. Recurentul arată în sensul celor anterior susținute, că în mod evident sondele de extragere a sării nu se situează pe drumurile publice deschise circulației, ci în câmpul de sonde. În ceea ce privește căile de acces, chiar și instanța de apel pare a fi de acord de această dată cu susținerile reclamantului, potrivit cărora căile de acces diferă de drumurile publice. În accepțiunea legiuitorului, căile de acces sunt acelea care fac legătura între drumul public și câmpul de sonde și nu însuși drumul public, cu atât mai mult cu cât, de-o parte și de alta a sa există locuințe, aceasta fiind calea de ajungere a persoanelor fizice, cu pasul sau cu diverse vehicule, la propriile lor locuințe. Se mai învederează de către recurent că în mod eronat expertul a opinat că prin terenurile revendicate se face accesul la sondele de exploatare specifice activității beneficiarei certificatului, astfel încât sunt necesare pârâtei în raport cu obiectul de activitate al acesteia. Nu orice drum public poate fi considerat ca făcând parte din categoria drumurilor de acces la sonde. A opina altfel, ar însemna că orice proprietate publică, drum sau imobil teren ar putea fi considerate căi de acces la anumite puncte strategice și, având destinație specială, să fie scoase din domeniul public al statului, chestiune evident de neacceptat. Printr-o altă critică, recurentul invocă nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la sarcina probei și partea căreia aceasta îi incumbă Astfel, instanța de apel stabilește în sarcina reclamantului obligația de a face dovada existenței terenurilor revendicate în domeniul public al orașului, respectiv dovada că acestea erau destinate utilității publice și aveau destinația de străzi publice, în condițiile în care a produs dovada existenței drumurilor revendicate în domeniul public, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Așa cum în mod corect s-a reținut și de către instanța ce a soluționat fondul cauzei, din copiile unor registre datând din anii 1971-1975,1981-1985 și din planul de sistematizare al orașului din anul 1978, rezultă că în perioadele înscrise în aceste acte erau evidențiate străzile cu denumirile arătate în cererea de chemare în judecată. Recurentul pretinde că a făcut dovada existenței acestor drumuri în domeniul public al Orașului, pârâtele fiind cele care ar fi trebuit să dovedească contrariul, cu atât mai mult cu cât acestea chiar au recunoscut existența unor suprapuneri cu domeniul public al localității Ocnele Mari. În apărare, pârâtele au depus mai multe decrete de expropriere. însă, din cuprinsul acestora, rezultă faptul că respectivele suprafețe de teren expropriate erau compuse din terenuri aparținând persoanelor fizice și nu unității administrativ teritoriale. În plus, din planșele fotografice depuse de reclamant la dosarul cauzei, rezultă fără putință de tăgadă faptul că terenurile expropriate au vizat exclusiv suprafețe de teren necesare desfășurării activității pârâtelor. În acest sens, evident că drumurile de legătură (de la drumul public până la sondă) pot fi considerate proprietatea societății comerciale vizate, însă drumul public are o cu totul altă destinație, neputând fi cuprins în patrimoniul societății. Extrapolând situația descrisă de către pârâte ar rezulta că dacă pe un drum circulă autovehiculele societății de minerit acesta ar trebui să fie considerat că se află în patrimoniul acesteia, chestiune total eronată. În dezacord cu motivarea instanței de apel, recurentul susține că a dovedit faptul că, atât anterior emiterii celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate invocate de către pârâte, cât și ulterior, terenurile respective erau destinate utilității publice, având destinația de drumuri, fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Din întregul material probator reprezentat de înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că străzile menționate existau ca atare anterior anului 1989, iar pârâtele nu au dovedit situația contrară, proba fiindu-le în sarcină, potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. Or, instanța de apel reține (pag. 9, alin. (6): "faptul că anterior anului 1990 existau denumirile de străzi invocate de către reclamant nu face dovada că ulterior exproprierilor ce au avut loc inclusiv pentru constituirea de drumuri de acces, terenurile au fost înregistrate ca drumuri de utilitate publică." Însă, prin decretele de expropriere nu s-a luat nimic din proprietatea recurentului, ci acestea au privit doar proprietatea locuitorilor. În aceste condiții, instanța de apel nu putea pretinde ca reclamantul să facă proba că ceva ce nu s-a preluat prin decretele de expropriere a reintrat ulterior în proprietatea sa. Cea care trebuia să dovedească preluarea acestora era pârâta, însă nu a făcut acest lucru. În schimb, a reușit să inducă instanța într-o gravă eroare, ceea ce a dus la o interpretare greșită a întregii legislații aplicabile în speță. Recurentul precizează că puterea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul unei hotărâri judecătorești, ci și considerentele pe care aceasta se sprijină. O soluție dată într-o anumită cauză este considerată a exprima adevărul, aceeași cauză nemaiputând fi judecată încă o dată de către o instanță, asigurându-se astfel siguranța circuitului civil. Dobândirea efectului puterii de lucru judecat intervine ca urmare a tranșării de către instanță a unei chestiuni litigioase, soluția se întemeiază pe un raționament juridic, iar decizia judecătorului este argumentată. Recurentul arată că a invocat în apărare două hotărâri judecătorești, referitoare la solicitarea de anulare a altor certificate de atestare a dreptului de proprietate emise pârâtelor, și pentru care instanța fondului a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Într-adevăr, terenurile erau înscrise în alte certificate de atestare a dreptului de proprietate, însă, contrar susținerilor instanței de apel, situația juridică era identică. În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2001, finalizată prin decizia nr. 3303/05.11.2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a reținut că o parte din terenul pentru care se emisese certificatul de atestare a dreptului de proprietate se afla în administrarea primăriei încă din anul 1963, fiind transmis acesteia prin O.M.T.T. nr. 870/1963. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate cu privire la contestarea altor două certificate de atestare a dreptului de proprietate, dar pentru bunuri de aceeași natură cu cele din prezenta cauză, având la bază aceleași acte normative, impune a se stabili aceeași preferință titlului exhibat de recurent. Greșeala de judecată din faza de apel poate rezulta nu numai ca urmare a activității desfășurate de către completul de judecată, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, dar și din expunerea în mod eronat de către pârâte a situației de fapt, în încercarea de a denatura realitatea obiectivă, în scopul obținerii unei soluții favorabile. Recurentul mai arată că din planșele fotografice atașate reiese că terenurile expropriate sunt suprafețele existente până la limitele curților locuințelor aflate de-o parte și de alta a drumurilor/străzilor. În măsura în care s-ar fi expropriat inclusiv drumurile publice, evident că s-ar fi expropriat și locuințele persoanelor fizice, care se interpun între drumul public și suprafețele de teren necesare desfășurării activității de exploatare a sării, conform H.G. nr. 834/1991 Recurentul se prevalează și de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. Când hotărârea cuprinde motive contradictorii În susținerea acestei teze de recurs, recurentul solicită a se observa că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada că terenurile revendicate sub denumirea de străzi/drumuri publice au reprezentat domeniul public al statului și, ulterior, al unității administrativ-teritoriale, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză, terenurile în litigiu au fost expropriate de la persoane fizice sau de la Consiliul Popular al Orașului Ocnele Mari, în vederea deschiderii unui nou câmp de sonde pentru exploatarea sării și ulterior dezvoltării exploatării sării, inclusiv pentru constituirea căilor de acces la aceste sonde. Pe de altă parte, s-a reținut faptul că reclamantul nu a fi făcut dovada că atât anterior emiterii celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate invocate de pârâte în cauză, la acel moment și ulterior lui, terenurile erau destinate utilității publice și aveau destinația de drumuri publice. Or, evident că, în măsura în care acestea nu ar fi avut această destinație, nu ar fi făcut obiectul unei eventuale exproprieri. Potrivit Decretelor de expropriere exhibate de către pârâte, suprafețele de teren au fost expropriate de la proprietari persoane fizice, care evident că nu puteau avea în patrimoniu drumurile publice/străzile. Instanța de apel a făcut o aplicare în bloc, cu privire la toate decretele de expropriere, și reține în mod greșit faptul că terenurile au fost expropriate de la persoane fizice sau Consiliul Popular. Aceasta în condițiile în care nu a existat nicio expropriere, ci doar un Acord din partea Consiliului Popular al Orașului Ocnele Mari prin care fie a transmis temporar sau definitiv dreptul de administrare, fie le-a închiriat către întreprinderea Minieră Râmnicu Vâlcea, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate care nu pot, în niciun caz să fie confundate cu dreptul de proprietate însuși. Cu toate acestea, în viziunea instanței de apel, într-o primă fază consideră că nu s-a făcut în niciun fel dovada că reclamantul ar fi avut în proprietate terenurile respective, contrazicându-se ulterior prin reținerea eronată a faptului că terenurile au fost totuși expropriate de la recurent și trecute în proprietatea pârâtelor. În probațiune, recurentul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, precum și cele atașate prezentului recurs, înscrisuri materiale reprezentate de planșele foto și proba cu expertiza tehnică specialitatea topografie având ca obiectiv identificarea în teren a suprafețelor de teren revendicate de reclamant, prin luarea în considerare a tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, pentru o justă soluționare a pricinii. II.2. Apărările formulate în cauză. Intimatele pârâte au formulat întâmpinare, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Orașul Ocnele Mari, prin primar, împotriva deciziei nr. 3175 din 3 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul Orașul Ocnele Mari - prin Primar este fondat, pentru considerentele ce urmează. Recurentul-reclamant s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., invocându-se, în esență, că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, precum și faptul că decizia a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, prin acțiunea formulată și ulterior precizată, reclamantul revendică de la intimatele pârâte o suprafață de teren de 50.617,77 mp, reprezentând terenuri aferente unor străzi din orașul Ocnele Mari: strada x - 4.557,24 mp; strada x - 21.414,22 mp; strada x - 3.635,554 mp; strada x - 2.920,26 mp; strada x - 13.423,52 mp; strada x -1.669,74 mp și strada x - 2.997,24 mp. S-a învederat că terenurile afectate acestor străzi reprezintă domeniul public al unității administrativ teritoriale Ocnele Mari, jud. Vâlcea, iar acestea sunt ocupate fără drept de către intimatele-pârâte ale cauzei. Instanța de apel a reținut că reclamantul, în susținerea dreptului său, a invocat drept titlu de proprietate Hotărârea de Guvern nr. 1362/2001, anexa 9, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al orașului Ocnele Mari a terenurilor revendicate, incluse în categoria străzi, în baza Hotărârii Consiliului Local al Orașului Ocnele Mari nr. 30/03.09.1999, modificată prin H.C.L. 27/12.06.2000, precum și Hotărârea Consiliului Local nr. 8/2004. La rândul lor, pârâtele au invocat un drept de proprietate asupra terenurilor revendicate, exhibând cu acest titlu două certificate de atestare a dreptului de proprietate, și anume: certificatul seria x nr. x, eliberat la data de 14.10.1998, pentru suprafața totală de 88.861,68 m.p., precum și certificatul seria x nr. x, eliberat la data de 14.10.1998, pentru o suprafața totală de 67.900,19 m.p., ambele înscrise în cartea funciară. De asemenea, curtea de apel a reținut că terenurile revendicate sub denumirea de str. x, str. x, str. x, str. x, fac parte din terenurile înscrise în certificatul de atestare M03 nr. x/14.10.1998 emis în favoarea pârâtei, iar terenurile revendicate sub denumirea de str. x, str. x și str. x sunt înscrise în certificatul de atestare M03 nr. y/14.10.1998. Fiind învestite cu o acțiune în revendicare, instanțele de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 563 și urm. din C. civ., erau ținute să identifice titlul mai bine caracterizat dintre cele opuse de părți. Este de precizat că acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie, întrucât, pe de o parte, protejează un drept real, iar pe de altă parte, soluționarea ei implică punerea în discuție a însăși existenței dreptului de proprietate al reclamantului. În aceste condiții, înainte de a evalua existența și întinderea drepturilor pârâtei decurgând din cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate, era necesar să se procedeze la verificarea dreptului de proprietate al reclamantului, sub aspectul existenței și întinderii lui. Înalta Curte reține că instanța de apel, potrivit prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., avea obligația să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Pentru analizarea criticilor formulate de pârâtă în calea devolutivă de atac, având în vedere situația de fapt reținută în cauză, precum și faptul că reclamantul revendică bunuri proprietate publică, curtea de apel trebuia să procedeze la verificarea titlului reclamantului în condițiile presupuse de regimul juridic al proprietății publice, stabilit, între altele, prin dispozițiile Legii nr. 213/1998. Or, din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al reclamantului este reprezentat de Hotărârea de Guvern nr. 1362/2001, anexa 9, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al orașului Ocnele Mari a terenurilor revendicate, incluse în categoria străzi, în baza Hotărârii Consiliului Local al Orașului Ocnele Mari nr. 30/03.09.1999, modificată prin H.C.L. 27/12.06.2000, precum și Hotărârea Consiliului Local nr. 8/2004. Regulile de soluționare a acțiunii în revendicare, pentru cazul în care, ca în speță, ambele părți opun titluri de proprietate, presupun a se stabili titlul mai bine caracterizat, care se determină prin verificarea titlurilor autorilor părților, urmând a avea câștig de cauză cel care a dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil; totodată, aceste reguli trebuiau a fi aplicate în mod corespunzător de curtea de apel, în raport de obiectul material la revendicării - bunuri imobile proprietate publică (terenuri afectate unor străzi). Înalta Curte constată că, în acest context, dobândește relevanță susținerea recurentului-reclamant din cuprinsul motivelor de recurs care indică faptul că prin Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, s-a dispus transmiterea în administrarea fostului Sfat Popular Ocnele Mari a unei suprafețe de 113.700 mp, teren cu construcțiile aferente. În continuarea motivelor de recurs, recurentul a mai precizat că, ulterior, în baza Decretului nr. 409/1955, s-a emis Ordinul Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor, OMTT nr. 870 din 31.10.1963, pretinzând că încă de la acel moment terenurile revendicate în cauză reprezentau drumuri comunale, proprietate publică, aflată în administrarea Consiliului Popular al Orașului Ocnele Mari. Aceste aspecte nu au fost evaluate de instanța de apel, cu toate că art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. anterior citate, într-o reală și efectivă cercetare a cauzei, impuneau a se justifica înlăturarea constatărilor și evaluărilor primei instanțe din acest punct de vedere. Or, sub acest aspect, tribunalul a reținut următoarele că inventarierea domeniului public al localității, efectuată în baza Legii nr. 213/1998, astfel cum a fost atestată prin H.G. nr. 1362/2001 nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului, întrucât valabilitatea atestării domeniului public al statului este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice. De asemenea, prima instanță a apreciat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu privire la apartenența unor bunuri la domeniul public la statului sau unităților administrativ teritoriale existau mai multe prevederi care s-au succedat sau au coexistat în timp, respectiv art. 476 din vechiul C. civ., Constituția din anul 1991 (art. 135), Legea fondului funciar (art. 5). Prin urmare, s-a apreciat că declarația legii de a afecta un bun unei utilități publice constituia criteriul de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului. Contrar acestor dezlegări ale primei instanțe, curtea de apel a reținut că titlul reclamantei este reprezentat de H.G. nr. 1362/2001 privind atestarea domeniului public al județului Vâlcea, fără a motiva înlăturarea aprecierilor motivate ale primei instanțe cu privire la caracterul numai declarativ al acestei hotărâri de guvern. Înalta Curte constată că din interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (4) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, forma în vigoare la data formulării cererii, domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale poate preexista intrării în vigoare a legii de referință, în timp ce, după intrarea în vigoare a legii, acestea vor trebui declarate de utilitate publică, cu respectarea exigențelor legale. Astfel, art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 prevedea următoarele: "(4) Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean." Așa fiind, rezultă că H.G. nr. 1362/2001 privind atestarea domeniului public al județului Vâlcea, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Vâlcea, reținută de instanța de apel cu valoarea titlului de proprietate al reclamantei, are doar rolul de a inventaria bunurile aflate în domeniul public al Orașului Ocnele Mari (precum și pentru alte unități administrativ-teritoriale de pe raza județului Vâlcea), la data intrării în vigoare a legii, neavând valoare constitutivă pentru domeniul public al Orașului Ocnele Mari. Drept urmare, instanța de apel, în verificarea celor reținute de tribunal, trebuia să solicite reclamantului probe din perspectiva dreptului de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale, întrucât, în caz contrar, nu dispunea de elementele relevante pentru aplicarea regulilor de soluționare a acțiunii în revendicare anterior enunțate. Înalta Curte reține că exigența instituită de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., veritabilă garanție a procedurii echitabile, funcționează pentru toate etapele procesuale. Potrivit acestei norme: "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă și judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă acestea se împotrivesc." Pe de altă parte, astfel cum corect se susține prin motivele de recurs, reclamantul a invocat existența străzilor revendicate anterior anului 1989, implicit, anterior emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate al pârâtelor din anul 1998, prima instanță reținând că au fost administrate probe sub acest aspect, respectiv extrase din registrul agricol din care reieșea existența, anterior anului 1989, a unor denumiri de străzi identice celor revendicate în dosar. Or, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut aprecieri din acest punct de vedere și nici nu a infirmat cele reținute de prima instanță, neverificând situația juridică a terenurilor anterior anului 1989 și, cu atât mai puțin, cea de dinaintea emiterii decretelor de expropriere ce au stat la baza atribuirii unor terenuri în administrarea antecesoarei intimatei - Întreprinderea Minieră Râmnicu Vâlcea. Ca atare, pentru lămurirea circumstanțelor de fapt indispensabile soluționării cauzei, este necesar ca instanța de apel, care judecă într-o cale devolutivă de atac, să procedeze, mai înainte de evaluarea titlului pârâtelor, la verificarea modalității de constituire a dreptului de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale, cercetând în mod efectiv cele susținute de reclamant, ceea ce urmează a face în rejudecare. În acest sens, dacă instanța de apel va considera necesar, va putea dispune completarea probatoriului în vederea stabilirii existenței și întinderii dreptului de proprietate al reclamantului, urmând a se lua în considerare și probele invocate de acesta prin motivele de recurs - situația nominală a denumirii străzilor și numerotării clădirilor pe străzi întocmită de Consiliul Popular al Orașului Ocnele Mari din 24.07.1976, Raportul Comisiei pentru Recensământul Populației și Locuințelor Orașului Ocnele Mari efectuat în anul 1992 etc. Totodată, se reține că recurentul-reclamant susține că terenurile revendicate, afectate străzilor menționate în petitul acțiunii, sunt plasate pe terenul de 113.700 mp ce a fost dat în administrarea Sfatului Popular Ocnele Mari prin Ordinul Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor, OMTT nr. 870 din 31.10.1963, emis în temeiul Decretului 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului. Or, dacă atare susținere este reală - verificare ce urmează a fi realizată de instanța de apel în rejudecare - aceasta este de natură a influența și modalitatea în care curtea de apel a dat dezlegare efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei civile nr. 3303/5.11.2002 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2001 și al sentinței civile nr. 188/5.12.2001 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2001, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3165/12.10.2002 a Curții Supreme de Justiție; drept urmare, această apărare a reclamantei urmează a fi reapreciată. Se constată că, din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut că prin hotărârile judecătorești enunțate s-a făcut dovada că terenurile pentru care se solicitase anularea a altor două certificate de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei, se aflau în administrarea fostului Sfat Popular al Orașului Ocnele Mari. Având în vedere că în privința titlului reclamantei instanța de apel s-a raportat exclusiv la H.G. nr. 1362/2001, iar nu la aspectele relevante pentru identificarea modalității de constituire a dreptului de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale, instanța de apel va trebui ca, în rejudecare, să reevalueze acest aspect. Totodată, se va avea în vedere că recurentul susține că terenul atribuit în administrare Sfatului Popular prin Ordinul 870/1963 avea o suprafață de 113.700 mp, în timp ce prin sentința civilă nr. 188/2001 pronunțată în dosarul nr. x/2001 al Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3165/2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus anularea parțială a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate al intimatei Societatea Națională a Sării - Sucursala E. M. Râmnicu Vâlcea (nr. x/1998), anume pentru o suprafață de 28.390 mp . Prin cealaltă hotărâre judecătorească - decizia civilă nr. 3303/5.11.2002 a Curții Supreme de Justiție -, s-a dispus anularea parțială a unui alt certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei (nr. y/1998) pentru o suprafață de 11.370 mp. Pe de altă parte, este de precizat că în cauză reclamantul a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat ce însoțește cele două hotărâri anterior menționate, în sensul că și în cauza de față, este valabilă evaluarea jurisdicțională a instanțelor anterioare cu referire la chestiunea de drept a includerii într-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, emis în temeiul H.G. nr. 834/1991 și al art. 20 din Legea nr. 15/1990 în favoarea pârâtei, a unor terenuri proprietate publică, în relație cu interdicția instituită în acest sens prin art. 3 din H.G. nr. 834/2001. Drept urmare, era o împrejurare lipsită de relevanță aceea că în cauzele precedente evaluarea instanțelor anterioare a privit alte două certificate de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei Societatea Națională a Sării - Sucursala E. M. Râmnicu Vâlcea, decât cele exhibate în pricina de față, în condițiile în care, în pricina de față, reclamantul nu a invocat efectul negativ al autorității de lucru judecat. Prin motivele de recurs, recurentul a mai susținut că încă de la momentul emiterii OMTT nr. 870 din 31.10.1963, terenurile revendicate în cauză aveau destinația de drumuri comunale, proprietate publică aflată în administrarea Consiliului Popular al Orașului Ocnele Mari, situație preexistentă emiterii decretelor de expropriere care se află la sorgintea constituirii dreptului de proprietate pe care pârâtele îl opun reclamantului în prezent. Nici acest aspect nu a făcut obiectul evaluărilor instanței de apel, întrucât, astfel cum deja s-a arătat, pentru verificarea titlului reclamantei nu s-a avut în vedere situația juridică a terenurilor anterioară anului 2001, când a fost emisă H.G. nr. 1362/2001 cu valoare declarativă, de inventariere a domeniului public al unităților administrativ teritoriale de pe raza județului Vâlcea, cu atât mai puțin, anterioară anului 1989 sau contemporană cu emiterea decretelor de expropriere (1968 - 1973). Pe de altă parte, se constată că, astfel cum corect susține recurentul, instanța de apel, fără temei legal, a reținut că în istoricul constituirii dreptului de proprietate al pârâtelor prin emiterea celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate, se regăsește și împrejurarea exproprierii anumitor terenuri de la însuși Consiliul Popular al orașului Ocnele Mari și care au fost date spre administrare Întreprinderii Miniere Râmnicu Vâlcea. Or, din consultarea anexelor acestor decrete de expropriere, depuse și în recurs, dar aflate deja la dosarul cauzei, rezultă că exproprierea a operat exclusiv de la persoane fizice, în niciunul dintre aceste acte normative neprevăzându-se exproprierea vreunei suprafețe de teren de la unitatea administrativ teritorială Ocnele Mari; astfel, la dosar recurs se regăsește Decretul de expropriere nr. 202/13.03.1968, cu anexe; la fila x - Decretul nr. 509/1969, iar anexa 18 a acestuia, la fila x; la fila x - Decretul nr. 216/1971, însoțit de anexa 67; la fila x, Decretul nr. 270/1971, cu anexa 19; la fila x, Decretul nr. 106/1973, cu anexa

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel avea obligația de a da semnificația corespunzătoare dispozițiilor intrinseci ale acestor decrete de expropriere, astfel încât, și din acest punct de vedere, este necesar ca în rejudecare să reaprecieze concluzia exproprierii unor suprafețe de teren și de la Consiliul Popular al orașului Ocnele Mari, întrucât aceasta este străină de mențiunile din aceste decrete de expropriere. În același cadru, vor fi avute în vedere și celelalte susțineri ale recurentului din motivele de recurs, în ceea ce privește existența unor alte Acorduri/Memorii Justificative cu privire la transmiterea unui drept de folosință temporară, cu titlu de închiriere sau de administrare asupra unor suprafețe de teren, încheiate între Consiliul Popular și Întreprinderea Minieră Râmnicu Vâlcea, în contextul aplicării celui din urmă Decret de expropriere nr. 106/1973, expropriere dispusă "în scopul construirii unor drumuri de acces și a platformelor de sonde, în câmpul nr. 3 de sonde Ocnele Mari." De asemenea, Înalta Curte reține că recurentul a invocat pe parcursul judecării cauzei că, pretinzând pârâtei restituirea terenurilor revendicate în acest dosar, anterior demarării litigiului, aceasta i-a comunicat că, la momentul efectuării documentației cadastrale pentru deschiderea cărții funciare au fost constatate suprapuneri cu proprietatea publică a statului, motiv pentru care i s-a refuzat, la acel moment, deschiderea cărții funciare și înscrierea suprafețelor respective de teren: or, nici această apărare nu a fost evaluată de instanța de apel pentru lămurirea aspectelor esențiale ale cauzei. Totodată, în rejudecare, pe lângă cele arătate în cuprinsul prezentei decizii, vor fi avute în vedere și criticile dezvoltate de către recurent cu privire la greșita interpretare a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, întrucât aceste aspecte privesc modalitatea de constituire a titlului pârâtelor, iar la acest moment este prematur pentru instanța de recurs a face aprecieri din acest punct de vedere, în absența stabilirii premiselor corecte de analizare a cauzei referitoare la însuși dreptul de proprietate al reclamantului. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a realizat o analiză incompletă și distorsionată a cauzei, fără a lua în considerare aspecte esențiale în soluționarea unei cereri în revendicare, pronunțând o decizie care nu permite instanței de recurs exercitarea controlului judiciar. Drept urmare, reținându-se caracterul fondat al motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același Cod, va admite recursul declarat de reclamant, va dispune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.