Decizia nr. 1982/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 1 septembrie 2023 cu nr. x/2023, ulterior declinată spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat instanței să dispună următoarele: - pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb imobiliar între reclamanta-copermutantă A., pe de o parte, cu privire la imobilele proprietatea acesteia situate în Ocnele Mari, str. x, înscrise în cartea funciară nr. x a localității Ocnele Mari, imobile constând în teren în suprafață de 700 mp, precum și construcțiile existente pe teren, respectiv o casă cu 3 niveluri (P+S+M) cu suprafața construită la sol de 99 mp, și 4 anexe cu suprafețe construite la sol de 9 mp, 3 mp, 2 mp și 4 mp, și între pârâții-copermutanți Statul Român și Ministerul Economiei, pe de altă parte, cu privire la imobilele proprietatea acestora din urmă, identificate ca lotul nr. x, situate în Râmnicu Vâlcea, cartier Căzănești, str. x, jud. Vâlcea, înscrise în cartea funciară nr. x a orașului Râmnicu Vâlcea, imobile constând într-un teren în suprafață de 720 mp având nr. cadastral x, precum și construcțiile existente pe teren, respectiv o casă cu suprafața construită la sol de 128 mp având nr. cadastral x și o anexă cu suprafața construită la sol de 58 mp având nr. cadastral x; - pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb imobiliar între reclamantul-copermutant B., pe de o parte, cu privire la imobilele proprietatea acestuia situate în Ocnele Mari, str. x, jud. Vâlcea, înscrise în cartea funciară nr. x (nr. CF vechi x) a localității Ocnele Mari, cu număr cadastral x (nr. cadastral vechi x), imobile constând în: teren în suprafață de 713 mp, precum și construcțiile existente pe teren, respectiv o casă cu suprafața construită la sol de 28 mp (cu nr. cadastral x) și o) anexă cu suprafața construită la sol de 27 mp (cu nr. cadastral x), și între pârâții-copermutanți Statul Român și Ministerul Economiei, pe de altă parte, cu privire la imobilele proprietatea acestora din urmă, identificate ca lotul nr. x, situate în Râmnicu Vâlcea, cartier Căzănești, str. x, jud. Vâlcea, înscrise în cartea funciară nr. x a orașului Râmnicu Vâlcea, imobile constând într-un teren în suprafață de 695 mp având nr. cadastral x, precum și construcțiile existente pe teren, respectiv o casă cu suprafața construită la sol de 96 mp, având nr. cadastral x și o anexă cu suprafața construită la sol de 23 mp, având nr. cadastral x; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârile pronunțate de tribunal Prin încheierea de dezbateri din 18 iunie 2024, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 2179 din 27 iunie 2024, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de reclamanți. A constatat că a intervenit un schimb imobiliar fără plata unei sulte, între reclamanta A. pe de o parte, cu privire la imobilele proprietatea acesteia situate în orașul Ocnele Mari, județul Vâlcea, înscrise în C.F. nr. x a localității Ocnele Mari: teren în suprafață de 700 mp precum și construcțiile existente pe teren, respectiv o casă cu 3 niveluri (P+S+M) cu suprafața construită la sol de 99 mp, 4 anexe cu suprafețe construite la sol de 9 mp, 3 mp, 2 mp, 4 mp și între pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Economiei pe de altă parte, cu privire la imobilele proprietatea acestora din urmă, identificate ca lotul nr. x, constând într-un teren în suprafață de 720 mp (nr. cadastral x), precum și construcțiile de pe teren, respectiv o casă cu suprafața construită de 128 mp și o anexă cu suprafața construită de 58 mp, imobile situate în Râmnicu Vâlcea, cartier Căzănești, str. x, jud. Vâlcea, înscrise în cartea funciară nr. x

Hotărârea pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 930/2025 din 4 martie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2179 din 27 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2023, intimați fiind reclamanții A. și B.. A obligat pe apelanți să plătească fiecărui intimat-reclamant în parte suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Motivele de recurs formulate de Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului Pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de schimb imobiliar, în temeiul art. 1669 alin. (1) coroborat cu art. 1764 C. civ., este necesar ca anterior să fi existat o promisiune de schimb, iar această promisiune să fie încheiată între părțile prezentului litigiu, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului și reclamanții A. și B.. Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material sau nu a examinat în detaliu dacă sunt îndeplinite condițiile contractului de schimb pentru a se putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de schimb imobiliar, astfel cum au solicitat reclamanții. Reclamanții nu au făcut dovada existenței promisiunii de schimb a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, iar instanța a considerat eronat, ca fiind asimilate promisiunii de schimb, contractele de comodat încheiate între Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (în prezent Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului), prin Conversmin S.A. și aceștia, aspect necercetat de instanță. La pagina 9 din sentința recurată, Tribunalul a menționat următoarele: "Contractul de comodat (… ) prevede expres că folosința gratuită a imobilelor este asigurată până la semnarea contractului de schimb de proprietăți (. . .)." Contractele de comodat nu pot fi asimilate unei manifestări de voință în sensul promisiunii de a încheia, pe viitor, un contract de schimb având unul dintre cele două obiecte din contractul de comodat. Actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic. În continuare, sunt redate prevederile art. 1279 din C. civ. Instanța a apreciat în mod greșit că s-a făcut dovada condiției existenței unei promisiuni de schimb pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de schimb imobiliar în temeiul art. 1669 alin. (1) din C. civ., coroborat cu art. 1764 din același act normativ. Pe de altă parte, contractul de schimb își are sorgintea în troc, când banii, ca marfă universală, încă nu constituiau mijlocul de schimb. După apariția banilor, schimbul a fost înlocuit cu vânzarea, iar vânzătorul plătește în bani prețul bunului. Conform art. 1764 din C. civ., "(1) Dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului. (2) Fiecare dintre părți este considerată vânzător, în ceea ce privește bunul pe care îl înstrăinează, și cumpărător, în ceea ce privește bunul pe care îl dobândește. În acest fel, contractului de schimb i se aplică în mod corespunzător dispozițiile legale de la vânzare." Prin urmare, contractul de schimb este o dublă vânzare, în care fiecare dintre părți este considerată vânzător în ceea ce privește bunul pe care îl înstrăinează și cumpărător în ceea ce privește bunul pe care îl dobândește. În plus, din adresa Ministerului Justiției nr. 2/99456/5 noiembrie 2021 rezultă: "în măsură în care bunul ar fi pierit schimbul de proprietăți nu ar fi posibil dat fiind că potrivit art. 1764 din C. civ., referitor la contractul de schimb se aplică dispozițiile privitoare la vânzare. Mai mult, art. 1659, C. civ. (...) prevede că dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect." Potrivit art. 868 alin. (2) din C. civ., "Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare dacă este cazul, de actul de constituire." În cererea de apel și apărările de la fondul cauzei s-a arătat faptul că Ministerul Economiei prin Direcția Resurse Minerale a elaborat două proiecte de acte normative: - Proiect de Hotărâre privind aprobarea schimbului de proprietăți între Statul Român și proprietarii imobilelor situate în zona de risc din Orașul Ocnele Mari, Județul Vâlcea, afectate de lucrările de închidere din Câmpul I și II de sonde, Ocnele Mari, Județul Vâlcea; - Proiect de Hotărâre privind trecerea unor și din administrarea Ministerului Economiei, domeniul public al statului și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea. Referitor la proiectul de hotărâre privind trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului și din administrarea MEAT în domeniul public al statului și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin adresa Direcției Generale Juridice nr. 174.000/19 octombrie 2021 a fost restituit neavizat proiectul, în considerarea discuțiilor din 12 octombrie 2021 și a observațiilor Ministerului Justiției. În prezent, nu au fost emise hotărâri de Guvern care să reglementeze cele două spețe. În rejudecarea fondului, se impune ca valoarea imobilelor ce fac obiectul prezentei cauzei și pentru care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb poate fi diferită de valoarea imobilelor proprietatea reclamanților ce au făcut obiectul inundațiilor cu saramură, motiv pentru care este necesară analiza îndeplinirii condițiilor pentru perfectarea unui contract de schimb. La dosarul cauzei este atașată lista proprietarilor de teren afectați de lucrările de lichidare a riscului din Câmpul 1 de sonde, Ocnele Mari Jud. Vâlcea cu care se încheie contract de schimb de proprietate edificate în vederea strămutării. În drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. 4.2. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea Instanța de apel avea obligația sa efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile spetei, să poată stabili calitatea de reprezentant a statului, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ministerul Finanțelor nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale. Din extrasele de carte funciară rezultă, fără putere de tăgadă, faptul că proprietar al acestor imobile este Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Astfel că în mod greșit a fost respins apelul, reținându-se că Ministerul Finanțelor are calitate de reprezentant al Statului Român. Conform prevederilor H.G. nr. 396 din 9 aprilie 2008: (1) Se aprobă transmiterea, fără plată, a unui teren aflat în domeniul public al statului și în administrarea Agenției Domeniilor Statului, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, în domeniul privat al statului și în administrarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în vederea strămutării a 54 de gospodării din orașul Ocnele Mari, județul Vâlcea. (2) În cazul în care aceste gospodării nu vor mai fi strămutate pe amplasamentul prevăzut la alin. (1), terenul revine în domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Ca atare, deși denumirea ministerului era Ministerul Economiei și Finanțelor, nu trebuie confundate aceste doua instituții, având în vedere faptul că prin O.U.G. nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației public centrale, la art. 7 se precizează astfel: "Se înființează Ministerul Economiei prin preluarea activității și structurilor specializate pe domeniul economic de la Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și, dacă este cazul, prin preluarea unor activități din cadrul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a unor structuri din portofoliul acesteia, astfel cum va fi stabilit prin actul normativ de organizare și funcționare a ministerului." Totodată în cuprinsul contractelor de comodat nr. x din 7 iunie 2010, respectiv nr. 2700 din 7 iunie 2010 este stipulat că: "Imobilul ce face obiectul prezentului contract se află în circuitul civil și a intrat în proprietatea comodantului prin contractul nr. x din 8 aprilie 2009." Așadar, imobilele au intrat în proprietatea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, actualmente Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului (M.E.A.T). Se impune admiterea recursului, în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român față de următoarele argumente suplimentare: - nu există niciun angajament al Statului Român prin Ministerul de Finanțe față de reclamanți; - intabularea nu a fost solicitată de către Statul Roman prin Ministerul Finanțelor. În ceea ce privește fondul cauzei, se impune respingerea cererii ca neîntemeiată față de următoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor art. 1764 alin. (1) din C. civ., "Dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului.", iar potrivit art. 1669 alin. (1) din C. civ., "Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite." Totodată, potrivit art. 1279 alin. (1) din C. civ.: "Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea." Aceste dispoziții au caracter general, aplicându-se tuturor promisiunilor de a contracta, așadar atât promisiunii de vânzare, cât și promisiunii de schimb, în privința acesteia din urmă și prin prisma dispozițiilor art. 1764 alin. (1) din C. civ. Cu alte cuvinte, prin prisma dispozițiilor art. 1279 alin. (1) din C. civ., orice promisiune de a contracta trebuie să conțină toate clauzele contractului ce urmează a fi încheiat și în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea. În cele două acte de comodat, se menționează că Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - comodant - dă spre folosință comodatarilor, până la semnarea contractelor de schimb de proprietăți, câte un imobil situat în cartierul Căzănești din Râmnicu Vâlcea. Or, în respectivele antecontracte nu se menționează că ar fi vorba de o promisiune de schimb și nu se indică bunurile care vor face obiectul schimbului. De asemenea, nu se indică toate părțile. Prin prisma dispozițiilor art. 1279 alin. (1) din C. civ. este necesar ca, atât în antecontractul de schimb, cât și în contractul de schimb promis să figureze exact aceleași părți. Or, în cererea de chemare în judecată se indică faptul că, figurează în calitate de coschimbași, pe de o parte reclamanții, iar pe de altă parte Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului. Din contractul de comodat lipsește Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, astfel încât părțile din contractual promis sunt altele decât cele din contractul de schimb. În concluzie, este vorba despre contracte de comodat, nicidecum promisiuni de schimb care să conțină toate clauzele contractului ce urmează a fi încheiat și în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea. Prin urmare, cum nu sunt îndeplinite condițiile necesare pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb, se impune admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. În drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, considerând că au fost aplicate corecte dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ. De asemenea, au invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, întrucât criticile nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Intimații-reclamanți au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 RON (câte 4.000 RON pentru fiecare din cele două familii reclamante). II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție 1. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului exercitat de pârâtul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, invocată de intimații-reclamanți, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". În conformitate cu textele legale enunțate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Cum recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă (nu are loc o rejudecare a fondului pricinii), susținerile referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în recurs. Dimpotrivă, acestea pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât indică, în mod generic, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dezvoltarea motivelor se întemeiază pe: afirmații generale privind pretinsa "aplicare greșită a normelor de drept material" ori "neexaminare în detaliu" a condițiilor schimbului, teza că reclamanții nu au făcut dovada existenței unei promisiuni de schimb și că instanța ar fi asimilat contractele de comodat unei promisiuni, redări de texte legale, considerații teoretice, un extras dintr-o adresă a Ministerului Justiției privind ipoteza pieirii bunului și referiri la proiecte de acte normative și la necesitatea analizei echivalenței valorice. Or, astfel formulate, susținerile nu pun în evidență un viciu de nelegalitate a deciziei instanței de apel, apt de subsumare unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Formulările "a aplicat greșit normele de drept material" ori "nu a examinat în detaliu" au caracter pur declarativ și nu satisfac exigența dezvoltării motivelor, în condițiile în care recurentul-pârât nu expune interpretarea corectă a normelor și nici raționamentul concret al instanței de apel care ar fi contrar legii. Teza centrală a criticilor - inexistența promisiunii de schimb și imposibilitatea asimilării contractelor de comodat unei promisiuni - presupune, în realitate, reanalizarea conținutului înscrisurilor, a conduitei părților și a concluziilor factuale trase de instanțele de fond, adică o reevaluare probatorie incompatibilă cu recursul. Recurentul nu indică o eroare de drept punctuală a instanței de apel, ci contrapune propriei interpretări a înscrisurilor concluzia reținută de instanță. Așadar, nu este suficient ca recurentul-pârât să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanță, respectiv răspunderea civilă contractuală generată de o promisiune de schimb bunuri imobile, fără să indice în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greșit (iar nu exclusiv să se invoce interpretarea probelor cu privire la condițiile răspunderii civile contractuale), ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate și nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Motivele de recurs privesc exclusiv situația de fapt, recurentul-pârât susținând doar critici de netemeinicie, invocând că decizia instanței de apel se bazează pe o interpretare eronată a probelor administrate în cauză, precum și nemulțumiri referitoare la situația de fapt reținută de instanța de apel, chestiuni ce au fost invocate de altfel fără nicio referire la normele de drept material încălcate sau aplicare greșit. Împrejurarea că a menționat conținutul unor dispoziții legale, respectiv art. 868 alin. (2), art. 1279, art. 1763, art. 1669 și art. 1764 din C. civ., care reglementează exercitarea dreptului de administrare, promisiunea de a contracta, contractul de schimb, promisiunea de vânzare și promisiunea de cumpărare și respectiv aplicabilitatea la contractul de schimb a dispozițiilor de la vânzare, fără referire concretă la incidența și, respectiv, încălcarea sau aplicarea greșită a acestor norme de drept material în decizia instanței de apel, nu este suficientă pentru a permite încadrarea în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Invocarea proiectelor de hotărâri de Guvern, a corespondenței administrative și susținerea privind posibila diferență de valoare a bunurilor urmăresc, în esență, completarea/reconfigurarea cadrului factual și probator și realizarea unei rejudecări pe fond, demers specific căilor devolutive, nu recursului. Înalta Curte reține că aprecierea instanței de apel asupra probelor administrate nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar aspectele ce țin de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Mai mult, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la stabilirea altei situații de fapt. În sensul exigențelor prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., este necesară formularea unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, iar nu doar expunerea situației de fapt și analizării probelor administrate în fazele procesuale anterioare. De asemenea, nici expunerile despre "troc" și "schimb ca dublă vânzare" nu sunt articulate ca o critică juridică punctuală la adresa deciziei recurate. Tot astfel, extrasul din adresa Ministerului Justiției referitor la ipoteza pieirii bunului este indicat pentru prima dată în recurs, rămânând străin de raționamentul instanței de apel și de circumstanțele cauzei. Față de aceste considerente, întrucât niciuna dintre susținerile invocate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este incidentă sancțiunea nulității recursului și va constata nul recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului. 2. Luând în examinare recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, reprezentată de Agenția Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente de drept: Cu toate că recurentul-pârât indică în drept motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținerile dezvoltate privesc, în esență, chestiunea reprezentării Statului Român. Or, în raport cu conținutul lor, aceste critici sunt susceptibile de analiză prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din Codul de procedură, întrucât pun în discuție modul de soluționare a excepției de procedură prin raportare la modul de aplicare a dispozițiilor de drept material stipulate de art. 223 alin. (1) din C. civ. Totodată, susținerile prin care recurentul-pârât tinde la reevaluarea concluziilor instanțelor asupra naturii juridice și efectelor unor înscrisuri (contractele de comodat) și, implicit, la reaprecierea situației de fapt stabilite în cauză excedează limitelor recursului, care vizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. În continuare, Înalta Curte va examina criticile care au caracter determinat și pot fi supuse controlului de legalitate, constatând însă că acestea sunt neîntemeiate. În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român în proces, în esență, recurentul-pârât susține că instanța de apel ar fi respins greșit excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, arătând că (i) Ministerul Finanțelor nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale, (ii) din extrasele de carte funciară ar rezulta că proprietar este Statul Român "prin Ministerul Economiei și Finanțelor", (iii) H.G. nr. 396/2008 ar indica administrarea bunului de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar reorganizarea din O.U.G. nr. 221/2008 ar exclude confundarea celor două instituții, (iv) intabularea nu ar fi fost solicitată de Ministerul Finanțelor și nu ar exista "angajament" al Statului Român prin Ministerul Finanțelor față de reclamanți. Instanța de apel a reținut corect cadrul normativ aplicabil reprezentării statului în raporturi civile, acesta fiind stabilit de dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora: "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens." Or, actele normative invocate de recurentul-pârât (H.G. nr. 396/2008, respectiv O.U.G. nr. 221/2008) nu instituie o asemenea derogare. H.G. nr. 396/2008 reglementează transmiterea unui teren în domeniul privat al statului și în administrarea unui minister de resort, în vederea strămutării unor gospodării; aceasta privește regimul juridic al bunului și dreptul de administrare, fără a stabili, în mod expres, un alt organ care să reprezinte statul în litigii ori în operațiuni de perfectare a unui act translativ/de dispoziție. Nici O.U.G. nr. 221/2008, care privește reorganizarea administrației centrale, nu conține o normă care să înlăture regula stipulată de art. 223 alin. (1) din C. civ. ori să atribuie reprezentarea statului, în raporturi civile, exclusiv unui minister "de resort" în considerarea administrării bunului. În același sens, mențiunile din cartea funciară privind înscrierea proprietarului ca "Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor" nu pot fi interpretate ca o derogare de la prevederile art. 223 alin. (1) din C. civ.. Relevant este că titularul dreptului de proprietate rămâne Statul Român, iar reprezentarea sa în raporturi civile se face, în lipsa unei dispoziții contrare exprese, prin Ministerul Finanțelor. De asemenea, împrejurările invocate de recurentul-pârât în sensul că "nu există un angajament" al statului prin Ministerul Finanțelor față de reclamanți ori că intabularea nu ar fi fost solicitată de Ministerul Finanțelor sunt nerelevante pentru stabilirea reprezentării procesuale: calitatea de reprezentant rezultă din lege, nu din existența unui act de voință al ministerului ori din inițierea unor formalități de carte funciară. Prin urmare, instanța de apel a menținut în mod corect soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant, iar critica formulată sub acest aspect este neîntemeiată. În ceea ce privește trimiterea recurentului-pârât la dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu pune în evidență o critică autonomă, distinctă de cea referitoare la pretinsa lipsă a calității de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, ci reprezintă doar un argument de principiu utilizat pentru a susține aceeași nemulțumire privind soluția dată excepției. Or, norma invocată consacră rolul activ al instanței, iar pentru a dobândi relevanță în recurs, era necesar ca recurentul să indice concret care demers procedural impus de lege ar fi fost omis de instanța de apel și în ce constă vătămarea procesuală rezultată. În lipsa unei asemenea individualizări, critica întemeiată pe dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. se confundă cu critica principală privind reprezentarea statului și nu se impune a fi examinată separat. Cu privire la criticile privind fondul cauzei, recurentul-pârât susține netemeinicia cererii de chemare în judecată, invocând prevederile art. 1279 alin. (1), art. 1669 alin. (1), art. 1764 alin. (1) din C. civ., prin raportare la împrejurarea că actele de comodat din 2010 nu ar constitui promisiuni de schimb, întrucât nu ar cuprinde clauzele esențiale și nu ar exista identitate de părți, astfel încât nu ar fi îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb. Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Regula instituită de aceste dispoziții legale este o aplicare în materia recursului a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia o cale de atac extraordinară nu poate fi exercitată omisso medio. Înalta Curte reține că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Partea care vrea să își conserve dreptul la critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, ocazionând, așadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă aceste demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs. Reținând incidența acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că prin încheierea din 18 iunie 2024, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare și a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin sentință a fost admisă cererea formulată de reclamanți, s-a constatat că a intervenit un schimb imobiliar fără plata unei sulte, între reclamanta A. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Economiei, pe de altă parte, precum și un schimb imobiliar fără plata unei sulte, între reclamantul B. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Economiei, hotărârea ținând loc de act autentic de schimb imobiliar pentru ambii reclamanți. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâții Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, criticile acestui din urmă pârât vizând exclusiv calitatea procesuală a pârâtului Statului Român și calitatea de reprezentat a Ministerului Finanțelor. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român nu poate critica pentru prima oară în recurs soluția pronunțată pe fondul cauzei. Or, cum instanța de apel nu a fost învestită cu o critică în acest sens, instanța de recurs nu mai poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, deoarece partea neatacată din hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat. Drept urmare, analiza instanței de recurs se va constitui doar într-un control judiciar asupra judecății realizate de instanța de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia împotriva căreia a fost exercitat recursul. În plus, aceste susțineri exprimă dezacordul recurentului-pârât cu modul în care instanțele de fond au interpretat înscrisurile și au stabilit situația de fapt relevantă, urmărind, implicit, reevaluarea probelor și reconfigurarea concluziilor asupra naturii și efectelor raportului juridic dedus judecății. Or, asemenea critici antamează temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia, motiv pentru care nu pot fi primite în recurs, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare invocate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat. Raportat la soluțiile pronunțate în cauză asupra celor două recursuri, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, în calitate de părți căzute în pretenții, vor fi obligați în solidar la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. și la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant B., conform dovezilor de la dosarul de recurs. În ceea ce privește aprecierea cuantumului, Înalta Curte constată că sumele acordate sunt proporționale cu activitatea desfășurată de avocat în etapa procesuală a recursului, întrucât prin întâmpinarea depusă au fost formulate argumente în susținerea excepției nulității recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, cât și de respingere a criticilor invocate de recurentul-pârât Statul Român, activitate ce a presupus analiza regulilor de drept incidente și elaborarea unui răspuns adecvat complexității cauzei.