ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2655/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, în data de 08 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. (fostă S.C. B.), societate în faliment, solicitând să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață totală de 35.711,88 mp, compus din: 15.618 mp "Zona de Agrement Ostroveni-Sălcioara", 976,35 mp drum acces zona de agrement Sălcioara, 11.659,16 mp "Parc Sălcioara", 7.458,37 mp "Zona de Agrement Insula Pescarilor", teren inventariat în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, situat în Râmnicu Vâlcea, str. x, zona de agrement Ostroveni-Sălcioara și Insula Pescarilor; să se dispună rectificarea cărții funciare nr. x, nr. cadastral x și a cărții funciare nr. x nr. cadastral x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 136 din Constituția României, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001, art. 480 din C. civ., Legea nr. 7/1996 și celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul său. Ulterior, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a formulat o precizare în care a arătat că a solicitat rectificarea cărții funciare nr. x, număr cadastral x și a cărții funciare nr. x, număr cadastral x, susținând că, din eroare, a solicitat rectificarea cărții funciare 8989 în loc de 8978. C. și D. S.A. au formulat cereri de intervenție accesorie, în interesul pârâtei A. S.A., acestea fiind admise în principiu prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2019 a Tribunalului Vâlcea. La data de 29 noiembrie 2019 a formulat cerere de intervenție accesorie și B., aceasta fiind soluționată de instanță prin încuviințarea în principiu în ședința din 16 februarie 2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1319 din 04 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. (fostă S.C. B.), prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E. și, în consecință a fost obligată pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, terenul solicitat prin acțiune și identificat prin raportul de expertiză depus la dosarul cauzei în suprafață de 35.711,88 m.p., identificat sub număr topografic x și 8989 și nr. cadastral x și 4299; s-a dispus rectificarea cărții funciare nr. x, număr cadastral x și cărții funciare nr. x, număr cadastral x; au fost respinse cererile de intervenție formulate de C., B. și S.C. D. S.A.; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 26.667 RON, constând în suma de 7.000 RON reprezentând onorariu avocat și 19.667 RON reprezentând onorarii experți numiți de instanță; a fost respinsă cererea privind acordarea onorariului expertului observator.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar E., împotriva sentinței civile nr. 1319 din 04 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă și a fost obligată apelanta la plata sumei de 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul Municipiul Râmnicu Vâlcea.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâta A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență E., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență E., a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Un prim motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. În acest sens, printr-un prim argument, se susține că, potrivit textului de lege menționat, cel care inițiază o acțiune în revendicare trebuie să aibă calitatea de proprietar asupra bunului revendicat, cerință neîndeplinită în cauză de intimatul reclamant, care a invocat și a depus la dosar Hotărârile de Consiliu Local nr. 96/1999, nr. 38/2003, nr. 182/2004 și nr. 30/2007, precum și H.G. nr. 1362/2001 și H.G. nr. 54/2008, toate privind inventarierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ-teritoriale, care nu pot fi considerate titluri de proprietate întrucât nu au caracter constitutiv de drepturi și nu fac dovada dobândirii dreptului de proprietate într-unul din modurile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 213/1998, împrejurare recunoscută de apărătorul reclamantului, la interpelarea instanței, la ultimul termen de judecată în apel. Recurenta arată că și instanța de apel a stabilit, prin considerentele deciziei pronunțate, că înscrisurile invocate de reclamant nu constituie titlu valabil de proprietate. De aceea, este evident că Municipiul Râmnicu Vâlcea nu a dovedit dreptul său de proprietate și că acțiunea sa trebuia respinsă. Al doilea argument adus în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la faptul că inventarele întocmite de reclamant, pe lângă faptul că nu dovedesc existența terenurilor inventariate, anexele nefiind semnate și însușite de consiliul local, sunt ulterioare titlurilor de proprietate ale recurentei pârâte, iar terenurile nu mai puteau fi inventariate în domeniul public. Astfel, titlurile de proprietate ale recurentei pârâte au fost emise la data de 6 iunie 2002 iar inventarele de care se prevalează reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea au fost însușite prin hotărâri de consiliu local adoptate în perioada 2003 - 2007, inventarierea anterioară neproducând efecte. Al treilea argument vizează împrejurarea că cele patru terenuri cuprinse în anexele inventarelor reclamantului nu au nicio legătură cu terenurile cuprinse în titlurile de proprietate ale recurentei, existând diferențe de vecinătăți, de suprafață, număr, configurație. De asemenea, pe terenurile pretinse de părți există construcții diferite: cele din inventarul intimatului reclamant au evidențiate două construcții iar cele din patrimoniul recurentei pârâte au evidențiate mai multe construcții, aceste active rezultând din extrasele de carte funciară. Astfel, în opinia recurentei decizia atacată încalcă dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ. Al doilea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 555 din C. civ., potrivit cu care proprietatea privată dă dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În primul argument subsumat acestui motiv de recurs, recurenta arată că a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenurilor revendicate, cu titluri de proprietate valabile, respectiv certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în temeiul H.G. nr. 834/1991. În acest sens, realizează o prezentare a istoricului terenurilor ce fac obiect al prezentului litigiu arătând, în final, că, în temeiul H.G. nr. 834/1991, cu modificările și completările ulterioare, au fost emise în favoarea sa: - Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 06.06.2002 pentru terenul în suprafață de 20.663,04 mp aferent activului F., dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea. - Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 06.06.2002 pentru terenul în suprafață de 15.618,17 mp aferent activului G.; dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea. Al doilea argument se referă la faptul că, după emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, terenurile au fost transferate de stat în patrimoniul societății recurente ca urmare a majorării capitalului social cu valoarea lor. Astfel, Statul Român, prin AVAS a dobândit o participare de 28,50% la capitalul societății, împrejurare care a fost confirmată de AAAS (fostul AVAS) în întâmpinarea depusă la dosar. Un ultim argument vizează faptul că reclamantul, prin primar, a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra lor. Această recunoaștere confirmă că terenurile cuprinse în inventarele intimatului reclamant nu au legătură cu terenurile proprietatea recurentei pârâte, nu există identitate între ele, recunoașterea fiind suficientă, prin ea însăși, pentru respingerea acțiunii. Or, în opinia recurentei pârâte, instanța de apel a recunoscut valabilitatea titlurilor sale de proprietate astfel că soluția pronunțată încalcă dispozițiile art. 555 din C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin al treilea motiv de recurs se susține că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului general al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a guvernului. În acest sens, se arată că, deși instanța de apel a reținut că titlurile invocate de reclamant nu au valoare constitutive de drepturi, a respins apelul apreciind că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public al statului, iar titlul statului derivă din Constituție, în condițiile în care trebuia să se verifice dacă aceleași terenuri au trecut în domeniul public al reclamantului potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998. Al patrulea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. În lipsa acordului menționat, bunurile societății comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, după o justă și prealabilă despăgubire. Recurenta arată că, pentru trecerea terenurilor în discuție, din patrimoniul societății comerciale la care statul era acționar, în domeniul public, era necesar să fie îndeplinite cele două condiții impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, însă nu s-a făcut dovada îndeplinirii lor, instanța de apel încălcând aceste dispoziții legale atunci când a stabilit că terenurile fac parte din domeniul public. Prin al cincilea motiv de recurs se arată că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 834/1991, potrivit cu care terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private a comunelor, orașelor sau județelor, societățile comerciale urmând a preda autorităților locale, după o procedură stabilită de lege, terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta pârâtă susține că nu există dovada predării prin protocol către autoritatea locală întrucât terenurile au făcut obiect al unor certificate de atestare a dreptului de proprietate, emise în favoarea sa. De asemenea, alin. (1) al aceluiași articol prevede că terenurile rămase neatribuite prin certificate de atestare a dreptului de proprietate aparțin proprietății private a unității administrative teritoriale. Al șaselea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 554 din C. civ., instanța de apel reținând că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public, ca urmare a destinației acestora de parcuri și zone de agreement, respective căi de acces. Or, terenurile recurentei nu sunt, nici prin natura lor, nici prin declarația legii, de uz sau interes public și nici nu au destinația de parcuri, zonă de agrement sau căi de acces. Așa cum se arată, explicit, în certificatele de atestare a dreptului de proprietate, terenul în suprafață de 15.618, 17 mp este aferent activului "H.", iar terenul în suprafață de 20.663,02 mp este aferent activului "I.", destinația lor fiind de terenuri aferente activelor societății comerciale. Instanța de apel în mod nelegal a atribuit terenurilor recurentei denumirile existente în inventarele reclamantului atunci când a stabilit uzul public al acestora, însă și în această situație, pentru a putea stabili că terenurile se află în proprietatea publică a reclamantului, instanța trebuia să verifice dacă este îndeplinită condiția cerută de art. 554 C. civ., respectiv dacă au fost legal dobândite de către reclamant, verificare pe care nu a făcut-o. Astfel, în opinia recurentei pârâte, nu s-a dovedit uzul public și nici dobândirea lor în proprietate, în mod legal, de către autoritatea reclamantă. Al șaptelea motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 891 din C. civ., întrucât instanța de apel trebuia să facă o comparare a titlurilor și, față de faptul că ambele părți au ca autor comun statul, să dea preferință celui care a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară. Recurenta pârâtă și-a înscris dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 20.663,04 mp, la data de 03.07.2002, în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea și pentru terenul în suprafață de 15.618,1 mp, la data de 10.07.2002, în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea. Intimatul reclamant nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel încât dreptul de proprietate invocat nu putea avea preferință pentru niciunul din terenurile revendicate.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, a depus întâmpinare, înregistrată la data de 30 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca în principal, inadmisibil și, în subsidiar, ca fiind nefondat. Acesta invocă inadmisibilitatea recursului cu motivarea că hotărârea atacată este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului, în considerarea dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat arătând, pe de o parte, că obiectul material este reprezentat de bunuri imobile aflate în proprietate publică și, pe de altă parte, că titlul său de proprietate este mai preferabil. Întâmpinarea a fost comunicată părților implicate în proces iar recurenta pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității, iar pe fond, respingerea apărărilor, ca nefondate.

Procedura de filtru. Completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta S.C. A. (fostă S.C. B.) - prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 29 noiembrie 2023 în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declarației de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Circumscris unicului motiv de casare, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia instanței de apel au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material incidente în cauză, în sensul celor ce succed: - decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate invocat și nici nu a dovedit identitatea terenurilor revendicate cu cele aflate în posesia și folosința pârâtei; hotărârile de consiliu local și hotărârile de guvern nu sunt titluri de proprietate. Se arată că inventarele întocmite de reclamant în temeiul Legii nr. 213/1998 nu dovedesc existența terenurilor inventariate, anexele nefiind semnate și însușite de consiliul local, sunt ulterioare titlurilor de proprietate ale pârâtei și nu au nicio legătură cu terenurile la care fac referire aceste titluri. Criticile sunt nefondate. Cu titlu preliminar, instanța de recurs relevă că acțiunea civilă exercitată de reclamant este una în rectificare tabulară, grefată pe o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun, care reprezintă capătul principal de cerere, astfel cum în mod corect au calificat juridic această acțiune și instanțele fondului. În esență, reclamantul afirmă că pârâta exercită fără drept posesia unor bunuri imobile care aparțin domeniul public al municipiului, prin natura și destinația lor, fiind vorba despre terenuri în suprafață de totală de 35711,88 mp., situate în Râmnicu Vâlcea, zona de agrement Ostroveni-Sălcioara și Insula Pescarilor, identificate în cărțile funciare nr. x și nr. 8978 cu nr. cadastral x și respectiv 4299. Se arată că terenurile s-au aflat în proprietatea statului, atât înainte de anul 1990, cât și ulterior, așa încât, cu privire la acestea nu puteau fi emise certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, fiind scoase din circuitul civil ex lege. Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în litigiu a fost inventariat, de altfel, în domeniul public de interes local, potrivit H.G. nr. 1362/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 54/2008, cu respectarea prevederilor legale în materie, cuprinse în Legea nr. 213/1998. Prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, a fost promovată în data de 8 septembrie 2016, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietății publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică. În raport cu dispozițiile art. 865 alin. (1) din C. civ., statul și unitățile administrativ-teritoriale au obligația apărării în justiție a proprietății publice, inclusiv prin intentarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acțiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată. Acțiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietății publice este și ea o acțiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acțiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun. Așa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietății publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acțiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit asupra bunului revendicat. În același sens, procedând la delimitarea obiectului proprietății publice de domeniul privat, prin art. 859 alin. (1) C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăți publice bunurile menționate expres în cuprinsul alin. (1), (bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental), precum și alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăți publice, având în vedere criteriul naturii sau destinației lor. În raport cu alin. (2) al art. 859 C. civ., toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 C. civ.). Concluzionând în privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază că, pe de o parte, declarația expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, prin lege fiind enunțate criteriile generice pentru o astfel de determinare: uzul sau interesul public. Pe de altă parte, pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declarația expresă a legii că ele pot aparține exclusiv proprietății publice, condiția impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege". Sintagma primește un dublu sens, și anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ..(achiziție publică, expropiere, donație sau legat, prin convenție cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unității administrativ teritoriale în domeniul public, prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudență, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice. Așadar, aparțin domeniului public toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate prin normele constituționale ca aparținând exclusiv proprietății publice, relevante sub acest aspect în proces fiind atât textele constituționale anterioare anului 1991(conform cărora dreptul de proprietate asupra"apelor" aparținea"intregului popor", fiind exercitat de stat"), precum și art. 136 alin. (3) din Constituția de la 1991, revizuită, care prevede textual:" bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice". Se observă că noua lege fundamentală a făcut trimitere și la alte acte normative ce puteau stabili că fac obiectul exclusiv al proprietății publice și alte bunuri în afara celor menționate expres prin normele constituționale. În acest sens, prin Legea nr. 18/1991, lege preconstituțională, s-a statipulat (art. 5) că aparțin domeniului public și terenurile pe care sunt amplasate "rețele stradale și parcuri publice", "albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public." Potrivit art. 35 (1), terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidenta al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice. Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică, s-a prevăzut că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. În anexa 1 la această lege, cea care cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, la pct. III subpct. 2-3 sunt incluse în domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor parcurile publice, precum și zonele de agrement, lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean. Legea nr. 213/1998 a prevăzut și obligația întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât și pentru comunitățile locale (art. 19-21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenței bunului la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinței legiuitorului. Prin Legea apelor nr. 8/1974 s-a prevăzut că apele de suprafață - inclusiv apele maritime interioare și marea teritorială - și apele subterane împreună constituie fondul unic de stat al apelor, legea reglementând și modul de utilizare și gestionare a albiilor cursurilor de apă, cuvetelor lacurilor, malurilor. Așa fiind, esențial în prezentul proces era ca instanțele fondului să identifice, cu exactitate, terenurile revendicate de reclamant, având în vedere amplasamentul, categoria de folosință, întinderea, evidențele cadastrale, valorificând, în acest scop, înscrisurile probatorii depuse de reclamant la dosar și administrând proba cu expertiza tehnică judiciară și să lămurească, cu certitudine, care era regimul juridic al acestora, atât la 1 ianuarie 1990, cât și ulterior. Or, în acest sens, instanța de apel a stabilit în fapt, cu suficientă claritate, că potrivit planului geologic din anul 1958, suprafața de teren în litigiu se afla, parte pe o insulă în mijlocul apelor, parte pe o zonă sub apă, cât și pe malul stâng, ce aparținea comunei Budești, râul delimitând cele două unități administrativ-teritoriale. Între anii 1974 și 1976, au fost emise o serie de decrete prezidențiale și decizii de expropriere în vederea edificării centralei hidroenergetice Râureni și constituirii lacului de acumulare aferent, lucrările de investiții realizate cauzând devierea cursului natural al râului Olt pe amplasamentul existent și în prezent. După devierea cursului râului Olt și crearea lacului de acumulare Râureni, se pot identifica terenurile în litigiu pe raza administrativ-teritorială a municipiului Râmnicu Vâlcea. Pe aceste terenuri, conform schiței executate în anul 1980, nu se identifică amenajări, insulele existente în planul geologic din anul 1958 regăsindu-se sub aceeași formă și în anul 1980. Reclamantul a identificat în arhiva sa decizia nr. 440/20.12.1986 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Râmnicu Vâlcea - Comitetul executiv, prin care se hotărăște că se vor efectua lucrări din contribuția în muncă pentru "Zone verzi și de agrement mal drept Râul Olt (Ostroveni)", și decizia nr. 393/25.12.1987 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Râmnicu Vâlcea - Comitetul executiv, prin care se hotărăște că se vor efectua lucrări din contribuția în muncă pentru "Amenajare zone verzi și de agrement - mal drept Râul Olt". Pe aceste terenuri, s-au amenajat astfel unități turistice, care au fost date în administrarea fostului Oficiu județean de Turism Vâlcea, astfel cum recunosc ambele părți în proces. Se statuează cu certitudine că în urma devierii cursului natural al râului Olt, în fosta albie s-a creat lacul Ostroveni, iar terenurile revendicate, cele identificate inițial ca fiind " o insulă în mijlocul apelor", au căpătat configurația actuală, fiind destinate amenajării unor parcuri și zone de agrement, respectiv căi de acces. Sub aspectul posesiei terenurilor revendicate, instanța de apel reține că pârâtă a recunoscut și a probat că are posesia terenurilor pe care fostul O.J.T. Vâlcea le avea în administrare, deoarece erau necesare desfășurării activității sale, pe aceste terenuri aflându-se construcțiile indicate în anexa la Ordinul nr. 154/1991, emis în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, respectiv: F. și G.. Mai mult decât atât, se reține ca fiind probată suprapunerea terenurilor cu privire la care reclamantul a făcut dovada unui drept de proprietate publică, cu cele aflate în posesia pârâtei, cu privire la care aceasta invocă existența valabilă a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x și nr. x din 06.06.2002-titluri de proprietate în temeiul cărora si-a inscris dreptul în cărțile funciare. Instanța de apel precizează că își fundamentează această concluzie pe susținerile părților în proces, coroborând expertiza tehnică judiciară cu celelalte probe administrate, având în vedere și lămuririle date de experții cauzei, diferențele de măsurători (de 570 m.p. pentru întreaga suprafață de 35.711 m.p.) încadrându-se în toleranțe admisibile. Instanța de apel reține, de asemenea, din analiza probelor, faptul că terenurile revendicate au fost inventariate în domeniul public al municipiului Râmnicu Vâlcea prin Hotărârile de Consiliu Local nr. 96/1999, nr. 38/2003, nr. 182/2004 și nr. 30/2007, precum și prin H.G. nr. 1362/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 54/2008, fiind menționate în anexele la hotărârile menționate astfel: suprafața de 15.618 m.p. se regăsește sub denumirea "Zona de Agrement Ostroveni-Sălcioara" la poziția 4972 din H.C.L. nr. 96/1999 și la poziția 1402 din H.C.L. nr. 30/2007, dar și la poziția 1206 a Anexei 2 la H.G. nr. 1362/2001, respectiv la poziția 1409 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafața de 976 m.p. se regăsește sub denumirea "Drum acces zona de agrement Sălcioara" la poziția 5 din H.C.L. nr. 38/2003 și la poziția 270 din H.C.L. nr. 30/2007, dar și la poziția 271 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafața de 11.659,16 m.p. se regăsește sub denumirea "Parc Sălcioara" la poziția 4 din H.C.L. nr. 38/2003 și la poziția 2071 din H.C.L. nr. 30/2007, dar și la poziția 2078 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafața de 7.458,37 m.p. se regăsește sub denumirea "Zona de Agrement Insula Pescarilor" la poziția 7 din H.C.L. nr. 38/2003 și la poziția 177 din H.C.L. nr. 30/2007, dar și la poziția 178 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008. Aceste împrejurări de fapt esențiale, stabilite în urma analizei și sintezei probelor care s-au administrat, atât în primă instanță, cât și în apel, împrejurări care nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs în cadrul unui control de nelegalitate a hotărârii recurate, pun în evidență apartența imobilelor revendicate de reclamant la domeniul public al statului(anterior anului 1990), iar ulterior la domeniul public de interes local, prin declarația expresă a normelor constituționale, precum și a legilor organice în vigoare după 1 ianuarie 1990, în considerarea naturii și destinației acestora. Ipoteza speței este cea reglementată de art. 859 alin. (1) C. civ., bunurile revendicate de reclamant făcând obiectul exclusiv al proprietăți publice, prin declarația textelor constituționale, precum și aceea a unor legi organice, în vigoare după anul 1990, anterior evocate. Prin urmare, în aceste circumstanțe de fapt și în raport cu textele normative anterior evocate, corect s-a concluzionat de către instanța de apel în sensul că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, titlul statului român derivând din lege, respectiv din Constituția României din 1965, coroborat cu împrejurarea dovedită că terenurile revendicate se aflau inițial în albia minoră a râului Olt, iar pe acestea au fost amenajate ulterior, din fonduri publice, parcuri/baze de agrement, căi de acces, în aria teritorială a municipiului Râmnicu-Vâlcea. Concluziile instanței de apel referitoare la existența unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, în patrimoniul reclamantei, nu se bazează pe efectul constitutiv de drept al procedurii de inventariere, menționat suplimentar de reclamant. Dimpotrivă, în mod corect instanța de apel subliniază textual: "prin nicio dispoziție legală nu se atribuie efecte constitutive de drept procedurii de inventariere." Se arată, în continuare, că inventarierea domeniului public al unității administrativ teritoriale reclamante, efectuată în baza Legii nr. 213/1998, astfel cum a fost atestată prin H.G. nr. 1362/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 54/2008, nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea entității, întrucât valabilitatea atestării domeniului public este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice; H.G. nr. 1362/2001 și H.G. nr. 54/2008-invocate de reclamant- au doar rolul de a inventaria bunurile aflate în domeniul public al unității administrativ teritoriale la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, neavând valoare constitutivă, ci doar declarativă. Cu valoarea unor argumente complementare, în mod corect instanța de apel invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în contradictoriu cu reclamantul și pârâta din prezenta cauză, decizie prin care s-a analizat legalitatea includerii parcelei în suprafață de 15.618 m.p., situat în punctul Sălcioara, din totalul în domeniul public al județului Vâlcea prin H.G. nr. 1362/2001, privind atestarea domeniului public al județului Vâlcea, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din acest județ, parcelă care face parte din suprafață totală revendicată în prezentul proces. Prin evocata decizie a Înaltei Curți, se reține că terenurile menționate în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei nu puteau face parte din patrimoniul unei societăți, ci numai din patrimoniul statului (domeniu public), la apariția Legii nr. 15/1990, în raport și de prevederile art. 7 ale Constituției din anul 1965, în vigoare încă în anul 1990, aceste terenuri din domeniul public, parcurile publice, zonele de agrement și ștrandurile fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, fapt atestat și de Anexa nr. 9 la H.G. nr. 1362/2001, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 135 din Constituția României și Anexa nr. 3 a H.G. nr. 548/1999, precum și art. 11 pct. 4 și art. 3 din Legea nr. 213/1998. A concluzionat Înalta Curte că existența certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, emise ulterior hotărârii de guvern, nu afectează acest din urmă act, iar în ipoteza în care se va stabili că acestea sunt legal emise, ca și hotărârea de guvern, se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate de către instanțele de drept comun. Totodată, s-au înlăturat, cu autoritate de lucru judecat, criticile de nelegalitate ale pârâtei aduse procedurii premergătoare elaborării Hotărârii de Guvern nr. 1362/2001, apreciate a fi lipsite de importanță majoră, ele referindu-se la componența comisiei speciale de inventariere, semnarea listelor de inventar, faptul că aceste liste nu cuprind referiri la actele de proprietate ale bunurilor inventariate și nu fac vorbire despre notificările trimise de către moștenitorii foștilor proprietari, dar chiar și așa fiind, ele nu sunt întemeiate, nu sunt relevante în adoptarea hotărârii de guvern din perspectiva analizării prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care se referă la bunurile ce fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale. Pentru toate aceste considerente, criticile circumscrise pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 563 alin. (1) din C. civ. nu pot fi primite. - decizia atacată încalcă dispozițiile art. 555 din C. civ., precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nesocotește dreptul pârâtei la un bun. Recurenta arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate în temeiul Legii nr. 15/1990, având titluri de proprietate valabile, respectiv certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în anul 2002 în procedura reglementată prin H.G. nr. 834/1991, terenurile fiind transferate de stat în patrimoniul societății recurente ca urmare a majorării capitalului social cu valoarea lor. Mai mult, reprezentantul legal al reclamantului a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra acestora. Criticile sunt nefondate. În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtei-posesorul recunoscut al terenurilor aflate în litigiu-, instanța de apel a reținut existența celor două două certificate de atestare a dreptului de proprietate, identificate prin seria x nr. x și nr. x din 06.06.2002, emise în beneficiul pârîtei după parcurgerea procedurii instituite de H.G. nr. 834/1991. Mai mult decât atât, înlocuind, parțial, considerentele sentinței, instanța de apel a considerat, în raport cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 și cu cele cuprinse în H.G. nr. 834/1991, că certificatele de atestare a dreptului de proprietate depuse de pârâtă, supuse regimului de publicitate imobiliară, au valoarea unor acte constitutive de drepturi. Prin urmare, contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel a recunoscut existența unui drept de proprietate în patrimoniul pârâtei, cu privire la terenurile pe care le posedă, precizând că legalitatea titlurilor de proprietate constituite în favoarea acesteia se prezumă, ea nu poate fi cercetată, în cadrul prezentului proces, atâta timp cât nu a fost formulată de către partea reclamantă o cerere distinctă în constatarea nulității. Astfel fiind, nu se poate considera că instanța de apel a nesocotit dreptul pârâtei la un bun, în sensul semnificației pe care jurisprudența Curții europene a dat-o acestei noțiuni, în interpretarea art. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reținând însă că atât pârâta -posesor al terenurilor revendicate- deține titluri constitutive de drept în favoarea cărora operează o prezumție de legalitate, cât și reclamanta, care este titulara unui drept de proprietate publică asupra acelorași terenuri, drept dobândit prin declarația expresă a legii, instanța de apel a concluzionat că ceea ce se impune este o comparare a acestor titluri prevalate de părțile aflate în litigiu, pentru a se putea stabili care este titlul preferabil. Din această perspectivă, stabilind că terenurile revendicate de reclamant sunt supuse regimului juridic al proprietății publice, reținând, totodată, anterioritatea titlului de proprietate invocat de reclamant, instanța de apel a apreciat că titlul reclamantei este preferabil. Astfel, a fost invocat regimul proprietății publice, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituția României (1991), conform căruia bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În același sens, prin Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, art. 11, se stipulează: Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credința asupra bunurilor mobile.(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută. Au fost avute în vedere și prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, cele care au exclus terenurile aparținând domeniul public de la aplicarea acestui act normativ, pe care instanța de apel le-a apreciat relevante, dat fiind că pârâta invocă respectarea procedurii instituite de H.G. nr. 834/1991. Concluziile instanței de apel sunt corecte, deduse fiind din circumstanțele de fapt dovedite ale cauzei și o corectă identificare și interpretare a textelor normative substanțiale incidente, menționate cu prilejul analizei celei dintâi critici aduse deciziei recurate. Pe cale consecință, confirmarea soluției date litigiului de către prima instanță a fondului, este consecința unei statuări în fapt și în drept, consecutivă unei prealabile recunoașteri a unor valabile titluri de proprietate în favoarea ambelor părți litigante. Or, reclamanta fiind titulara unui drept de proprietate publică, atestat în patrimoniul propriu prin H.G nr. 1362/2001, caracterul inalienabil al unei astfel de proprietăți este cel care împiedica emiterea ulterioară, în anul 2002, a unor certificate de atestare cu privire la aceste terenuri, dreptul reclamantei fiind în mod incontestabil preferabil. Împrejurarea că reprezentantul legal al reclamantului a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra acestora, nu este de natură să contrazică concluziile instanței de apel. Ea este lipsită de relevanță juridică, atâta timp cât terenurile sunt supuse regimului juridic al proprietății publice, reglementat prin norme imperative, a căror aplicare nu poate fi înlăturată printr-un act de recunoaștere implicită în sens contrar, de natura celui invocat de recurentă. Relevante sunt, în contextul acestei analize, și cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în contradictoriu cu reclamantul și pârâta din prezenta cauză, decizie evocată anterior. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că "terenurile menționate în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate nu puteau face parte din patrimoniul unei societăți, ci numai din patrimoniul statului (domeniu public) la apariția Legii nr. 15/1990, în raport și de prevederile art. 7 ale Constituției din anul 1965, în vigoare încă în anul 1990, aceste terenuri din domeniul public, parcurile publice, zonele de agrement și ștrandurile fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, fapt atestat și de Anexa nr. 9 la H.G. nr. 1362/2001, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 135 din Constituția României și Anexa nr. 3 a H.G. nr. 548/1999, precum și art. 11 pct. 4 și art. 3 din Legea nr. 213/1998". Prin urmare, existența certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, emise ulterior hotărârii de guvern, nu afectează acest din urmă act, iar în ipoteza în care se va stabili că acestea sunt legal emise, ca și hotărârea de guvern, se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate de către instanțele de drept comun. Pentru toate aceste considerente, criticile nu pot fi primite. - decizia atacată încalcă dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât, deși instanța de apel a reținut că titlurile invocate de reclamant nu au valoare constitutivă de drepturi, a considerat că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public al statului, iar titlul statului derivă din Constituție, fără să verifice condițiile în care aceleași terenuri au trecut în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998. Criticile sunt nefondate. Înalta Curte consideră că s-a răspuns acestor critici în cadrul analizei realizate în precedent, cu referire la condițiile în care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în posesia pârâtei și la regimul juridic specific acestor terenuri. În ceea ce privește verificarea condițiilor în care aceleași terenuri au trecut în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998, temeinic instanța de apel a precizat că o astfel de verificare excede limitelor prezentului proces, precum și principiului disponibilității părților, sub aspectul cererilor deduse judecății. Se arată că apărarea referitoare la inexistența unei hotărâri de guvern de trecere a terenurilor în litigiu din domeniul public al statului în cel al municipiului nu are relevanță semnificativă în cauză, de vreme ce "asemenea argumente se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a titlului invocat de reclamant și care nu pot fi analizate în limitele cadrului procesual configurat în speță de cererile părților". Pentru aceste considerente, criticile nu pot fi primite. - decizia atacată încalcă dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în considerarea anteriorității titlului de proprietate al pârâtei. Recurenta arată că pentru trecerea terenurilor în litigiu din patrimoniul societății comerciale la care statul era acționar, în domeniul public, era necesar să fie îndeplinite cele două condiții impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, însă nu s-a făcut dovada îndeplinirii lor. Critica este nefondată. Înalta Curte reamintește că prin Decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în contradictoriu cu reclamantul și pârâta din prezenta cauză, decizie prin care s-a analizat legalitatea includerii terenului în suprafață de 15.618 m.p., situat în punctul Sălcioara, în litigiu în speță, în domeniul public al județului Vâlcea prin H.G. nr. 1362/2001, privind atestarea domeniului public al județului Vâlcea, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din acest județ, a fost stabilit, cu putere de lucru judecat, prin considerente decisive, că S.C. B. (actuală S.C. A.) nu a devenit proprietara terenurilor în litigiu "in mod automat, prin apariția Legii nr. 15/1990", pentru simplul motiv că le avea în administrare operativă directă, întrucât, potrivit H.G. nr. 834/1991, toate unitățile administrative erau obligate a întocmi documentația necesară obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Instanța supremă a reținut, în acest proces, că S.C. A. (fostă S.C. B.) a exercitat un drept de administrare operativă directă asupra bunurilor din patrimoniul său, iar prin Ordinul nr. 154/1991 emis de J.., activele aflate în administrarea fostei societăți la data apariției Legii nr. 15/1990 au trecut în proprietatea acestei societăți însă acest ordin, emis în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, și lista anexă cuprinde construcții și nu terenuri, transferate din administrarea operativă a C.H.R. Govora în administrarea operativă a O.J.T. Vâlcea, acest aspect fiind reținut cu putere de lucru judecat și prin decizia nr. 5871 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, pe care le avea în folosință la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, prin efectul direct al acestei legi, fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru ca noile societăți să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor, în speță fiind vorba despre construcțiile evidențiate prin Ordinul nr. 154/1991 emis de J.., anterior evocat. Procedura specială a fost finalizată, potrivit celor stabilite în fapt de către instanța de apel, în anul 2002, prin emiterea celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x și nr. x din 06.06.2002. Or, la data la care erau emise în favoarea pârâtei cele două certificate care au valoarea unor titluri constitutive de drept, inventarierea domeniului public al unității administrativ teritoriale reclamante, efectuată în baza Legii nr. 213/1998, atestată prin H.G. nr. 1362/2001, punea în evidență existența dreptului de proprietate publică al reclamantului, cu privire la aceleași terenuri. Incontestabil, actele normative emise în procedura de inventariere și atestare a domeniului public de interes local nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea entității, însă valabilitatea atestării domeniului public a avut ca premisă un mod legal de dobândire a proprietății publice și anume declarația expresă a legii, cu privire la terenuri care, inițial prin natura lor, iar ulterior prin destinație, pot aparține exclusiv domeniului public, în sensul celor anterior enunțate. Așa fiind, nu era necesară îndeplinirea cele două condiții impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în sensul criticilor formulate de recurentă, în principal, pentru că nu a fost probată ipoteza unui transfer al proprietății din patrimoniul societății comerciale la care statul era acționar, în domeniul public. Mai mult, nu a fost pusă în discuție, prin cereri exprese formulate în cadrul prezentului proces, legalitatea unei astfel de proceduri, pentru ca instanțele fondului să aibă obligația efectuării unor verificări sub acest aspect. Pentru aceste considerente, critica nu poate fi primită. - decizia atacată încalcă dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 834/1991, câtă