ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2688/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22.12.2017 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C., obligarea pârâtei să îi respecte dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafața de 2636 mp, ce face parte din terenul de 9821,75 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, suprafață identificată conform planului de situație întocmit de ing. D.; obligarea pârâtei să desființeze gardul ce împrejmuiește terenul revendicat, precum și construcțiile improvizate, aflate pe acesta iar, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâtei să-și ridice vehiculele și utilajele, precum și orice alte bunuri sau obiecte pe care le deține, de pe acest teren, iar în caz de refuz să le ridice reclamanta pe cheltuiala pârâtei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept a invocat prevederile art. 563, 582 C. civ.

Prin sentința nr. 4266/28.09.2018, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

La data de 18.11.2019, reclamanta a depus cerere de majorare a pretențiilor, prin care a solicitat: obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate și liniștită posesie pentru suprafața de 2723 mp stabilită de expertul E., în raportul de expertiză aflat la fila x și identificată în Planul de situație- ANEXA 1 a raportului de expertiză, hașurată cu negru și delimitată între punctele: 8-30-31-32-33-34-35-36-37-38-39-40-41-42-43-44-45-12-11-10-9; 2; să fie obligată pârâta: a) să desființeze gardul din plasă de sârmă cu stâlpi din țeavă de fier, pe care l-a edificat pe terenul proprietatea reclamantei, aflat pe aliniamentul colorat cu culoare verde în ANEXA I a raportului de expertiză tehnică topo, situat între punctele 34-35-36-37-38-39-40-41-42-43-44-45, cât și cel de 18,64 metri situat în fața depozitului de carburanți, ce pleacă din punctul 42 spre Est, iar în caz de refuz să o despăgubească cu c/val lucrărilor de demolare în valoare de 5.892 RON; b) să demoleze următoarele platforme betonate construite de pârâtă pe terenul lor, individualizate pe schița topo ANEXAI, hașurate cu culoare roșie, anume: stația de pompe alimentare cu carburanți pentru autovehicule in suprafața de 12 mp, o platformă betonată pentru un cântar, în suprafața de 1 mp, o platformă betonată de acces în depozitul de carburanți, în suprafață de 23 mp, o platformă betonată în fata clădirii cu birouri, în suprafața de 19 mp, iar în caz de refuz să o despăgubească cu c/val lucrărilor de demolare în valoare de 3.680 RON, evaluare stabilită prin expertiza F., ANEXA 1, fila x; să fie obligată pârâta să-și ridice de pe terenul proprietatea reclamantei materialele, vehiculele și utilajele de mică și mare mecanizare, identificate de către expertul F., în ANEXA 2, fila x, iar în caz de refuz să o despăgubească cu c/val lucrărilor de ridicare a acestora de pe terenul lor, în sumă totală de 49.810 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 79/27.01.2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să respecte reclamantei dreptul de proprietate și liniștită posesie asupra unui teren în suprafață de 2723 mp delimitată de expertul E. în anexa 1 la raportul de expertiză între punctele 8-30-31-32-33-34-35-36-37-38-39-40-41-42-43-44-45-12-11-10-9; a obligat pârâta să ridice vehiculele și utilajele aflate pe terenul revendicat de reclamantă așa cum au fost ele identificate în anexa nr. 2 la raportul de expertiză întocmit de F., iar în caz de refuz a autorizat pe reclamantă să le ridice pe cheltuiala pârâtei, lucrare evaluată la suma de 49.810 RON; a respins capătul de cerere privind desființarea construcțiilor și a gardului; a obligat pârâta la plata sumei de 12214 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia nr. 3441/18.11.2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis și cererea de desființare a construcțiilor și a gardului, identificate în expertiza F., cu obligarea pârâtei să le desființeze, iar în caz de refuz a autorizat apelanta să efectueze aceste lucrări, evaluate la suma totală de 9.590 RON; a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată din apel în sumă de 2.000 RON, către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A..

Recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia recurată a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței de fond, fiind admisă cererea acesteia de desființare a construcțiilor și gardurilor identificate în expertiza F., cu obligarea pârâtei la desființare și ridicare, iar în caz de refuz, a fost autorizată reclamanta să efectueze aceste lucrări, evaluate la suma de 9590 RON.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că pârâta este constructor de rea-credință, întrucât nu a dovedit faptul că a preluat construcțiile respective, iar acestea au fost edificate după ce reclamanta a devenit proprietara terenului.

Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza finală și art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, întrucât, contrar celor statuate prin aceasta, buna-credință se prezumă, iar în cauză sarcina probei cu privire la reaua-credință a pârâtei revine, potrivit dispozițiilor legale menționate, reclamantei.

Momentul la care s-ar aprecia buna sau reaua credință este anul 2009, când reclamanta a invocat față de pârâtă dreptul său de proprietate pentru prima dată, iar nu momentul anului 1994, când antecesoarea sa în drepturi a dobândit dreptul de proprietate. Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească că pârâta a realizat construcțiile după anul 2009, probă care însă nu a fost făcută.

În condițiile în care în cauză nu este stabilit nici măcar momentul edificării construcțiilor, cu atât mai mult nu se poate reține reaua-credință a pârâtei, dedusă de către instanța de apel printr-o prezumție contrară dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

În soluționarea aspectului aplicării dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. (cu referire la situația constructorului pe terenul altuia), dar și a dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. civ., urmează să fie avute în vedere și îndrumările deciziei Tribunalului Suprem nr. 13/1959, potrivit cărora "În acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 494 C. civ., instanțele nu vor putea deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit, plantat sau executat lucrări pe un teren ce nu-i aparține nu are vreun titlu asupra terenului, ci vor cerceta condițiile în care s-au făcut construcțiile, plantațiile sau lucrările a căror desființare se cere. Instanțele vor cerceta dacă acțiunea proprietarului fondului nu îmbracă aspectul unui abuz de drept prin pasivitatea sau acceptarea acestuia de a se face lucrările, făcând opunere sau introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau aproape de sfârșitul lor. Instanțele vor cerceta, de asemenea, dacă prin facerea lucrărilor s-a adus reclamantului un prejudiciu efectiv și apreciabil sau dacă, în raport de aceste împrejurări sau altele asemănătoare, acțiunea reclamantului nu prezintă un caracter șicanator sau nu este expresia intenției de a folosi aceste împrejurări în scopul de a obține foloase ilicite".

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22.09.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.12.2021.

La data de 05.03.2021 (data poștei), în termen legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepția de nulitate, intimata-reclamantă a arătat că recurenta nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și a reluat criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța deja s-a pronunțat.

Referitor la caracterul nefondat al recursului, intimata-reclamantă a arătat că soluția instanței de apel este fundamentată pe probatoriul administrat în cauză, din care rezultă că imobilele construcții în litigiu nu existau la momentul înființării recurentei-pârâte, respectiv la nivelul anului 1995, fiind edificate ulterior.

Prevederile art. 1899 alin. (2) din vechiul C. civ. invocate de către recurenta-pârâtă nu sunt aplicabile în cauză, iar potrivit art. 486 C. civ., posesorul este de bună-credință dacă posedă ca un proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute. În măsura în care proprietarul are un titlu în sensul de instrumentum (cum este cazul pârâtei, cu privire la suprafețele pe care le deține în proprietate), acesta trebuie să cuprindă mențiuni referitoare la întinderea suprafeței acelui teren, să fie însoțit de planuri cadastrale, fiind astfel inadmisibilă orice susținere cu privire la o pretinsă bună-credință la momentul edificării construcțiilor provizorii pe terenul intimatei-reclamante.

O soluție contrară celei adoptate de către instanța de apel ar prejudicia interesele legitime ale intimatei-reclamante, întrucât în ipoteza în care are de-a face cu un constructor de rea-credință, aceasta nu are nicio obligație de dezdăunare a constructorului, dimpotrivă.

Solicită a se constata nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 25.03.2021 (data poștei) în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate și a arătat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv normele de drept material încălcate de către instanța de apel sunt dispozițiile art. 493 alin. (3) teza finală și art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864. Solicită respingerea apărărilor formulate în cadrul întâmpinării, prin acestea invocându-se aspecte de fapt rezultate din probele administrate, lucru inadmisibil în faza recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- este nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza finală și art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, în considerarea faptului eronat că ar fi constructor de rea-credință, deși partea reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei, nu a dovedit că ar fi edificat construcțiile după momentul în care aceasta a dobândit dreptul de proprietatea asupra terenului.

Astfel cum corect enunță partea pârâtă, poziția subiectivă a celui care construiește pe terenul altuia produce efecte juridice, dispozițiile art. 494 C. civ. reglementând, într-adevăr, un tratament diferit pentru constructorul de bună-credință față de constructorul de rea-credință pe terenul altuia.

Ceea ce ignoră partea pârâtă, atunci când pretinde aplicarea prezumției de bună-credință, prevăzute de art. 1899 alin. (2) C. civ. și a efectelor statuate prin art. 494 C. civ. pentru constructorul de bună-credință, este faptul că în această situație, partea reclamantă, beneficiază, la rându-i, de prezumția instituită prin art. 492 C. civ., potrivit căreia: Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra, care, în speță, este partea reclamantă.

Or, domeniul de aplicare al normei de drept prevăzute de art. 494 C. civ., așa cum rezultă din conținutul explicit al acesteia, are în vedere exact situația în care o persoană edifică construcții pe terenul proprietatea alteia, fără însă a avea acordul acesteia din urmă.

În această situație, buna-credință semnifică convingerea (greșită) a constructorului cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită asupra terenului și ea trebuie dedusă din împrejurările de fapt în care s-au edificat, în concret, construcțiile.

În opoziție, reaua-credință presupune că cel care construiește cunoaște că nu are un drept cu privire la terenul pe care edifică construcțiile sau pe care le dobândește, indiferent în ce mod, nefiind în eroare cu privire la situația juridică a terenului.

În aceste condiții, statuarea asupra intenției constructorului și a condițiilor în care a înțeles să construiască pe proprietatea altuia se realizează în baza probatoriilor administrate de părți.

În speță, împrejurările de fapt, concrete, în care au fost edificate construcțiile în litigiu de partea pârâtă pe terenul aflat în proprietatea părții reclamante sunt expuse în cuprinsul hotărârii recurate.

Anume, instanța de apel a reținut că terenul este proprietatea părții reclamante, societate absorbantă, în anul 2007, a S.C. G. care și-a înregistrat titlul de proprietate asupra acestuia în Registrul de transcripțiuni al fostului Notariat de Stat al Județului Vâlcea, sub nr. x/27.12.1994.

Rezultat al evaluării probatoriilor, instanța de apel a statuat că aceste construcții au fost edificate de partea pârâtă după momentul înființării sale în anul 1995, cunoscând că nu deține un titlu asupra terenului și a indicat argumentele pentru care a înlăturat, ca nesinceră, apărarea părții pârâte, potrivit căreia a preluat construcțiile de la autoarea sa, motiv pentru care nu poate preciza nici împrejurările și nici momentul executării lor.

Anume, a constatat că respectivele construcții, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul F., nu sunt identificate în actele de predare-primire încheiate la 29.12.1995 și 05.04.1995 de partea pârâtă cu autoarea sa, Regia autonomă de Energie, Salubritate și Apă (societate din care s-a desprins în baza Hotărârii de Consiliu Local nr. 88/1994), aspect de natură să confirme susținerea părții reclamante privind faptul edificării construcțiilor după anul 1995.

În plus, instanța de apel a constatat că partea pârâta nu deține vreun document privind amplasamentul și întinderea terenului pe care l-a dobândit de la autoarea sa pentru a justifica eroarea în ceea ce privește ocuparea terenului proprietatea părții reclamante și îngrădirea acestuia, respectiv vreo autorizație de construire în legătură cu construcțiile aflate, în prezent, în posesia sa, dar pe terenul proprietatea părții reclamante.

În considerarea acestor aspecte de fapt ale cauzei, instanța de apel a statuat că gardul împrejmuitor și construcțiile în litigiu au fost edificate de partea pârâtă cu rea-credință și că partea reclamantă este îndreptățită să ceară desființarea lor, în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ.

Or, aspectele menționate sunt chestiuni de fapt ale litigiului exceptate de la controlul exercitat de instanța de recurs, care, în aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., are a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu cu probatoriile și nici cu evaluarea dată acestora de instanța de apel.

Cât privește apărarea invocată prin recurs, potrivit căreia instanțele de fond aveau a aprecia buna sau reaua-credință raportat la anul 2009, când partea reclamantă a acționat în justiție pretinzând că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului, nu la anul 1994, când antecesoarea acesteia a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, nu este de natură, astfel cum se afirmă, să pună în discuție legalitatea hotărârii recurate, întrucât nu evidențiază un aspect esențial în legătură cu poziția subiectivă avută de constructor la momentul edificării gardului împrejmuitor ori a construcțiile în litigiu, condiție relevantă din perspectiva analizei impuse de aplicarea dispozițiilor art. 494 C. civ.

- este nefondată și susținerea părții pârâte (neargumentată) potrivit căreia, la judecata în fond a cauzei, nu au fost respectate îndrumările statuate prin decizia nr. 13/1959 a fostului Tribunal Suprem, redatate în cuprinsul memoriului de recurs.

Prin decizia menționată s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 494 C. civ., instanțele nu vor putea deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit, plantat sau executat lucrări pe un teren ce nu-i aparține nu are vreun titlu asupra terenului, ci vor cerceta condițiile în care s-au făcut construcțiile, plantațiile sau lucrările a căror desființare se cere, cum, de altminteri, au procedat și instanțele de fond în litigiul pendinte, în raport cu probatoriilor pe care părțile au înțeles să le administreze în acest scop.

Fostul Tribunalul suprem a mai statuat că instanțele au obligația de a cerceta și poziția subiectivă a părții reclamante, anume dacă acțiunea proprietarului fondului nu îmbracă aspectul unui abuz de drept (prin pasivitatea/acceptarea de a se face lucrările, făcând opunere sau introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau aproape de sfârșitul lor), dacă aceasta nu are caracter șicanator (în considerarea prejudiciului produs care trebuie să fie efectiv și apreciabil) sau dacă nu este expresia intenției reclamantului de a folosi această împrejurare cu scopul de a obține pentru sine foloase ilicite.

În speță, în ceea ce privește poziția subiectivă a părții reclamante ori a autoarei acesteia, este de observat că partea pârâtă nu a formulat astfel de apărări la judecata în fond a cauzei, motiv pentru care nu există statuări ale instanței de apel asupra acestei chestiuni prin hotărârea recurată care să poată face obiectul controlului instanței de recurs, caz în care, formulat fiind omisso medio, argumentul nu poate fi primit și analizat în recurs.

În plus, se impune constatarea că aplicarea dispozițiilor art. 494 C. civ. nu poate ignora faptul că dreptul de proprietate, în prezent, este un drept fundamental al persoanei și că, date fiind exigențele prevederilor constituționale actuale și ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul acestui drept trebuie să fie legitimă și aptă să asigure un just echilibru între interesul general al societății și cel al dreptului de proprietate, neputând fi justificată prin conduita proprietarului terenului, a cărei relevanță prezenta însemnătate socială la momentul pronunțării deciziei nr. 13/1959 a fostului Tribunal Suprem în contextul existenței unor reglementări juridice diferite, adoptate de statul comunist, în privința dreptului de proprietate particulară asupra terenurilor.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A., prin administrator judiciar C. și prin administrator special H. împotriva deciziei nr. 3441 din 18 noiembrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2021.