ÎCCJ, decizie (scj.ro #81707)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81707) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Răspundere

civilă delictuală. Acțiune în regres a comitentului pentru

recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri, stabilite

printr-o hotărâre penală definitivă, către persoanele

prejudiciate prin faptele prepușilor.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

delictuală.

Index

alfabetic :

răspunderea pentru fapta altuia

-

răspunderea pentru fapta proprie

-

comitent

-

prepus

-

prejudiciu

Cod civil, art. 1000, art. 1003

(Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

Dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C.civ. instituie un caz de răspundere pentru fapta

altuia și o solidaritate specifică între comitent și prepus,

exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, comitentul nu

face altceva decât să avanseze în locul prepușilor săi

despăgubirile pe care aceștia din urmă le datorau victimelor.

Chiar dacă victimele au înțeles să pretindă întreaga

despăgubire de la comitent, în final prevalează răspunderea

pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte

singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul

având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor

plătite.

Împotriva

acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra

invocând prezumția de răspundere instituită de art. 1000 alin.

(3) C.civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului,

faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea

prejudiciului. Însă, în situația în care printr-o hotărâre

penală de condamnare s-a reținut în mod expres lipsa oricărei

culpe a comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi

repus în discuție în cadrul acțiunii în regres, iar prepușii nu

pot invoca împrejurarea că au comis faptele cauzatoare de prejudicii ca

urmare a ordinelor primite.

ICCJ, Secția I

civilă, decizia  nr. 290 din 20 ianuarie 2012

Reclamantul

Ministerul Apărării Naționale a chemat în judecată pe

pârâții T.I., B.V., C.I.L. și D.I., solicitând obligarea acestora la

plata următoarelor sume de bani: T.I. - 1.481.340,83 lei, B.V. -

276.007,50 lei, C.I.L. - 276.007,50 lei și D.I. - 222.166,67 lei. De

asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale,

începând cu data de 28.09.2006 până la data plății efective.

Prin

sentința civilă nr. 255 din 22.02.2010, Tribunalul București,

Secția a V-a civilă a admis acțiunea

și a obligat pe

pârâtul T.I. la plata sumei de 1.481.340,83 lei, pe pârâtul B.V. la plata sumei

de 276.007,50 lei, pe pârâtul C.I.L. la plata sumei de 276.007,50 lei și

pe pârâtul D.I. la plata sumei de 222.166,67 lei, precum și a dobânzii

legale aferente începând cu data de 28.09.2006 până la data

plății efective, în favoarea reclamantei.

Tribunalul a

reținut că, în temeiul sentinței penale nr.329/2005

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția penală, definitivă prin decizia nr. 121/2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 judecători, reclamantul Ministerul Apărării

Naționale a fost obligat în solidar cu inculpații (pârâții din

prezenta cauză), la plata sumei de 3.778.530,00 lei, reprezentând daune

materiale, morale și cheltuieli de judecată către cele 83 de

părți civile constituite în dosarul penal. Din acest debit,

Ministerul Apărării Naționale mai are de recuperat suma de

2.255.522,50 lei.

Angajarea

răspunderii pârâților a fost instituită în urma stabilirii

vinovăției acestora, în timp ce răspunderea reclamantului

Ministerul Apărării Naționale a fost instituită în calitate

de parte responsabilă civilmente, în temeiul art. 1000 alin.(3) C.civ.,

comitenții fiind responsabili de prejudiciul cauzat de prepușii lor

în funcțiile ce li s-au încredințat.

Cu

înscrisurile depuse la dosar, respectiv situația privind plata

despăgubirilor la care a fost obligat Ministerul Apărării

Naționale, acesta a făcut dovada plăților către

părțile civile, astfel încât solicitarea recuperării acestor

sume de la pârâții vinovați este legitimă.

Nu a fost

primită apărarea pârâților potrivit căreia aceștia ar

fi executat un ordin, față de faptul că aceste apărări

au fost analizate de instanțe când au stabilit definitiv

vinovăția și răspunderea penală și civilă a

pârâților, astfel încât, în cauză, nu se impune o astfel de

analiză.

De asemenea,

a fost înlăturată apărarea în sensul obligării doar la

jumătate din sumele achitate de reclamant, reținându-se că

acesta are la îndemână acțiunea în regres împotriva pârâților

pentru recuperarea integrală a sumelor achitate către

părțile civile din procesul penal.

Prin decizia

nr. 7 din 19.01.2011, Curtea de Apel București,  Secția a VII a

civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și

asigurările sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

apelanții pârâți.

Instanța

de apel a înlăturat critica vizând modul greșit de soluționare a

cererii de suspendare a judecății până la soluționarea

cererii adresate de apelanți Curții Europene a Drepturilor Omului,

reținând că nu a fost încălcată nicio normă de

procedură, cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a

judecății

fiind limitativ

prevăzute de art. 242, art. 243 și art. 244 C.pr.civ.

Cât

privește criticile tuturor apelanților asupra fondului cauzei,

instanța de apel a reținut că prin sentința nr. 329/2005

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au

fost condamnați inculpații M.I., general col. (r.) T.I., col. B.V.,

lt.col. C.I.L., maior D.I. la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art.174 alin.(1) C.pen., respectiv infracțiunea

de instigare la omor; au fost obligați inculpații să

plătească despăgubiri și cheltuieli judiciare celor 83

părți civile, în solidar cu partea responsabilă civilmente

Ministerul Apărării Naționale; a fost respinsă cererea de

obligare în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul

Român, în calitate de parte responsabilă civilmente.

În

considerentele acestei hotărâri penale s-a arătat, detaliat, pentru

fiecare parte civilă, care a fost prejudiciul încercat prin împușcare

în cadrul evenimentelor din 21-22.12.1989 la Cluj Napoca, care a fost trauma

psihică și care a fost pierderea materială încercată de

fiecare și despăgubirea acordată. De asemenea, s-a arătat

că în fiecare caz în parte inculpații răspund în solidar de

plata daunelor, deoarece fiecare în parte și împreună au contribuit

la producerea prejudiciului.

În

solidar cu inculpații a fost obligat, în calitate de parte civilmente

responsabilă, Ministerul Apărării Naționale deoarece,

potrivit art.1000 alin.(3) C.civ., comitenții sunt responsabili de

prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au

încredințat. Temeiul răspunderii comitentului pentru faptele

cauzatoare de prejudicii ale prepușilor îl constituie obligația de a

garanta despăgubirea celor ce au suferit daune prin acțiunile comise

de prepuși. Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut, în considerentele sentinței, că Ministerul

Apărării Naționale, comitentul, nu este vinovat, el este doar un

garant, calitate care îi dă dreptul ca, după despăgubirea

victimei, să ceară prepusului să achite suma pe care a plătit-o

părții vătămate. Răspunderea comitentului este deci,

un caz excepțional de răspundere fără culpă. Este

riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci

paguba a fost cauzată de această extindere, prin prepuși, a

propriei activități. În ultima analiză însă, prepușii

și nu comitentul plătesc daunele, plată pe care el, comitentul,

o garantează. Cu alte cuvinte, comitentul care plătește integral

despăgubirea are o acțiune de regres, în temeiul art.998-999 C.civ., împotriva propriilor prepuși și împotriva altor prepuși sau

comitenți.

Împotriva

acestei hotărâri penale s-a exercitat recursul de către

inculpați, partea responsabilă civilmente Ministerul

Apărării Naționale și o parte din părțile civile.

Prin decizia nr.121/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Completul de 9 judecători, recursurile au fost

respinse ca nefondate. Criticile referitoare la soluționarea acțiunii

civile în procesul penal, ridicate de inculpați și partea responsabilă

civilmente cât privește cuantumul sau nejustificarea despăgubirilor,

au fost găsite nefondate. S-a reținut că dreptul la

reparație materială este reglementat prin art.14 și art.346 C.

pr.pen. fără însă a fi stabilit și modul de determinare a

daunelor materiale și daunelor morale. Ca atare, sunt aplicabile normele

Codului civil, respectiv dispozițiile de principiu prevăzute de

art.998 și art.999, care nu fac însă distincție între

prejudiciul material și prejudiciul moral, deși ambele sunt supuse

reparării. Cât privește întinderea prejudiciului suferit,

instanța penală de recurs a arătat că, pe temeiul art.1084

C.civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită

și beneficiul de care partea a fost efectiv lipsită, iar daunele

morale sunt stabilite prin aprecierea instanței, subordonată

însă condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții

lezate.

De asemenea,

instanța penală de recurs a considerat corect stabilit raportul de

prepușenie între comitentul Ministerul Apărării Naționale

și prepușii inculpați.

În raport de

cele expuse anterior, curtea de apel a constatat că, în cauza penală,

s-a exercitat acțiunea civilă, în condițiile art. 14 C.pr.pen., repararea pagubei fiind dispusă a se face, potrivit dispozițiilor legii

civile, prin plata unei despăgubiri bănești, pentru repararea

prejudiciului material, dar și pentru repararea daunelor morale pretinse

de victimele constituite părți civile. Întrucât instanța

penală nu a determinat concret obligațiile de plată ce revin

fiecărui inculpat, însă a lămurit raporturile dintre

părți, s-a apreciat că, în prezenta cauză,  urmează a

se stabili regulile aplicabile în desocotirea solidarității pasive.

În

procesul penal purtat anterior și finalizat printr-o hotărâre

penală definitivă de condamnare, a fost soluționată atât

acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, în sensul

că au fost stabilite elementele răspunderii civile delictuale,

conform regulilor generale din art. 998 și art. 999 C.civ., însă cu instituirea solidarității pasive în plata despăgubirilor,

pentru cazul special al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului,

în temeiul art. 1000 alin.(3) C.civ., dată fiind constatarea de către

instanța penală a raportului de prepușenie

întemeiat pe

relația de subordonare între părți.

Reținând

incidența principiului înscris în art. 22 C.pr.pen., potrivit căruia hotărârea definitivă a instanței penale are

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă

acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia și

constatând că instanța civilă a fost învestită numai cu

regresul comitentului Ministerul Apărării Naționale, care a

plătit despăgubirile tuturor părților civile, împotriva

prepușilor T.I., B.V., C.I.L. și D.I., curtea de apel a considerat

că, în această fază instanța are competența

limitată numai la stabilirea sumelor datorate de fiecare prepus

comitentului, fără a putea în vreun fel analiza, așa cum au

cerut apelanții, culpa atât în răspunderea penală, cât și

în răspunderea civilă. Instanța civilă nu poate schimba

ceea ce s-a statuat definitiv și cu autoritate în procesul penal, nici în

sensul înlăturării totale a obligației de plată din sarcina

apelantului C.I.L. și nici în sensul stabilirii în sarcina Ministerului

Apărării Naționale a obligației de plată a unei

părți din suma pretinsă apelanților T.I., B.V. și D.I.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, pârâții T.I., B.V. și D.I.,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În

motivarea recursului se arată că nu poate fi vorba despre

răspundere civilă solidară, cât timp pârâții au comis

faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite, nu numai de la

conducerea Ministerului Apărării Naționale, ci și de la

conducerea superioară de stat, prin hotărârea Comitetului Politic

Executiv al PCR, care reprezenta, în condițiile partidului-stat, organul

suprem de conducere a țării.

Recurenții

invocă încălcarea dispozițiilor legale speciale în materia

răspunderii materiale a militarilor: art. 7 alin.(2) din Regulamentul

Disciplinei Militare, potrivit căruia comandantul poartă

răspunderea pentru legalitatea și urmările ordinului dat; art. 6

alin.(1) lit. d) din O.G. nr. 121/1998, potrivit căruia pentru pagubele

produse în executarea ordinului comandantului sau șefului

unității, răspunderea

revine acestuia

(prevedere preluată din Decretul nr. 207/1976).

Recurenții

consideră că prevederile art. 1000 C.civ. trebuie interpretate în sensul că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină

exclusiv Ministerului Apărării Naționale, mai ales că

textul respectiv și cele următoare nu se referă la

răspunderea solidară. Art. 1003 se referă la răspunderea

solidară numai în cazul codebitorilor. Mai mult, noul Cod civil, chiar dacă

nu a intrat încă în vigoare, stabilește la art. 1373 răspunderea

exclusivă a comitentului pentru pagubele produse de prepuși ori de

câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură

cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Recurenții

mai susțin că în mod nelegal au fost obligați și la

dobânzi, fără a fi somați în acest sens, fără a se

ține seama că sunt în executarea pedepselor privative de libertate

și că sunt în imposibilitate de a plăti.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Recurenții

consideră că reclamantul nu poate pretinde pe calea cererii de

chemare în garanție restituirea sumelor plătite victimelor în temeiul

hotărârii penale, deoarece răspunderea pentru prejudiciul cauzat

victimelor revine exclusiv reclamantului. În acest sens, recurenții

reiterează apărările formulate în procesul penal, care au fost

analizate în hotărârea penală de condamnare, și anume, că

au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite.

Recurenții

mai susțin că, din corelarea prevederilor art. 1000 și art.1003 C.civ., rezultă că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină

exclusiv Ministerului Apărării Naționale, deoarece art. 1000 nu

instituie răspunderea solidară, iar art. 1003 se referă la

răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor.

În

realitate, ceea ce interesează sub aspectul temeiului juridic al

pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză sunt

dispozițiile art. 1000 alin.(3) C.civ., care instituie un caz de

răspundere pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie și care

instituie, contrar celor susținute de recurenți, o solidaritate

specifică între comitent și prepus, exclusiv în folosul victimei.

Plătind despăgubirile, reclamantul nu a făcut altceva decât

să avanseze în locul pârâților despăgubirile pe care

aceștia din urmă le datorau victimelor. Însă în final,

prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică

făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe

care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze

împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.

Împotriva

regresului comitentului, recurenții pârâți nu se pot apăra

invocând prezumția de răspundere instituită de art. 1000

alin.(3) C.civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a

comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial

producerea prejudiciului.

Dispozițiile

art. 1000 alin. (3) oferă exclusiv victimei posibilitatea de a se adresa,

la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie

comitentului și prepusului deopotrivă, fie numai prepusului.

În

speță, victimele au înțeles să pretindă întreaga

despăgubire de la comitent, ceea ce nu este de natură să

înlăture răspunderea proprie a pârâților, care se concretizează

în cadrul cererii de chemare în garanție prin obligarea lor la restituirea

sumelor către comitent.

Caracterul

solidar al răspunderii întemeiată pe art. 1003 C.civ. are în vedere situația în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor

persoane”, ceea ce ar presupune reținerea culpei concomitente a

comitentului și în final o răspundere proprie a acestuia

întemeiată pe art. 998 C.civ. Or, în hotărârea penală de

condamnare s-a reținut în mod expres lipsa oricărei culpe a

Ministerului Apărării Naționale în producerea prejudiciului,

aspect care nu mai poate fi repus în discuție în cadrul acțiunii în

regres.

În

realitate, recurenții tind la o reevaluare a vinovăției lor

(reluând în cadrul acestui litigiu o apărare pe care au susținut-o constant

în fața instanței penale, respectiv îndeplinirea ordinelor militare

primite și lipsa răspunderii lor în calitate de executanți),

ceea ce ar fi contrar principiului autorității de lucru judecat a

hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele

care le-au săvârșit și vinovăția acestora.

Critica

recurenților referitoare la dispoziția de obligare a lor la plata

dobânzilor este invocată omisso medio, nefiind formulată ca motiv de

apel.

În

acest sens, art. 295 alin. (1) teza I C.pr.civ. prevede în mod expres că:

„Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță”. Textul reglementează una dintre limitele efectului

devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi

transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de

fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea

ce s-a cerut prin cererea de apel (

tantum devolutum quantum appellatum

).

În

condițiile în care pârâții nu au criticat în apel dispoziția de

obligare la plata dobânzilor, cuprinsă în dispozitivul sentinței

primei instanțe, respectiv nu au susținut argumentele invocate în

recurs (lipsa punerii în întârziere și imposibilitatea de plată

datorată împrejurării că se află în stare de

detenție), aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel

și nu pot examinate pentru prima oară în recurs.

În

raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta

Curte a respins recursul, ca nefondat.