ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2429/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 22 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 euro, din care 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și 50.000 de euro, daune morale, pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor (răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1349 și urm. C. civ.). În drept, au invocat dispozițiile art. 1373 C. civ. Pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și invocând excepția de netimbrare a cererii, la valoarea pretențiilor, conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, excepția autorității de lucru judecat în raport de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Bacău, în care reclamanții au formulat aceleași pretenții, fiind identitate de părți, cauză și obiect între cele două acțiuni și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., arătând că se pretind despăgubiri rezultate dintr-un contract de finanțare în care nu a fost parte, iar între această reclamantă și pârâtă nu există niciun raport juridic.

Hotărârea Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Prin încheierea din 30 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe.

Hotărârea Tribunalului Neamț – secția I civilă Prin sentința nr. 435 din 31 martie 2021, Tribunalul Neamț – secția I civilă și de contencios administrativ a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. și a respins acțiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 104.912 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 3303 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Bacău Prin decizia nr. 855 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bacău – secția I civilă a respins apelul promovat de apelanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 435 din 31 martie 2021 pronunțate de Tribunalul Neamț – secția I civilă și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A admis apelul promovat de apelanții A. și B. împotriva aceleiași hotărâri. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 100.000 euro, echivalentă în RON la data plății la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri materiale în loc de 104.912 RON. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 8.263 RON. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. A obligat-o pe apelanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 3.607 RON.

Recursul Împotriva deciziei nr. 855 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă a declarat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ulterior expunerii parcursului dosarului și a circumstanțelor factuale ale cauzei, recurenta a susținut că, în mod greșit curtea a apreciat că s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru faptele prepușilor săi. Contrar reținerilor instanței de apel, recurenta a apreciat că, în cauză, nu există faptă ilicită și nici prejudiciu real și concret. Sub un prim aspect, a arătat că, în mod nelegal curtea a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de recurentă, apreciind că nu există tripla identitate de obiect, cauză și părți cerută de prevederile legale. Prin acțiunea care a constituit obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Bacău, reclamanții A. și B. au solicitat, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea recurentei să îi despăgubească cu echivalentul în RON la data plății a sumei de 150.000 euro, din care 100.000 euro, reprezentând daune materiale și 50.000 euro, constând în daune morale, motivat, în esență, de faptul că aceasta s-ar fi înțeles cu constructorul ales de beneficiar pentru realizarea proiectului, pe care îl împuternicise să îl reprezinte în relația dintre părți. Prin sentința nr. 94 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de apel Bacău în dosarul nr. x/2016, acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca inadmisibilă, soluția fiind menținută printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea soluției, la fel ca și Tribunalul Neamț, Curtea de Apel Bacău a reținut că nu există identitate de cauză, întrucât prezenta acțiune este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1373 C. civ. Recurenta a susținut că motivarea soluțiilor pronunțate de Tribunalul Neamț și de Curtea de Apel Bacău nu îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. A menționat că, pentru a eluda prevederile legii speciale, în cea de-a acțiune, care face obiectul prezentului dosar, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1373 C. civ.. Acest aspect este irelevant cât timp finalitatea, petitul și părțile celor două acțiuni sunt identice, reclamanții tinzând spre obligarea recurentei la plata acelorași despăgubiri cu titlu de daune morale și materiale. Recurenta a invocat dispozițiile art. 431 și pe cele ale art. 430 C. proc. civ., arătând că hotărârile prin care se statuează asupra unei chestiuni litigioase, indiferent de natura ei, au autoritate de lucru judecat încă de la pronunțare, asigurând intangibilitatea sau imutabilitatea verificării jurisdicționale, așa cum este în cazul de față, prin pronunțarea sentinței nr. 94 din 29 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2016. Prin pronunțarea acestei sentințe, rămasă definitivă prin decizia nr. 2999 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că cererii de chemare în judecată a reclamanților îi sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Cel puțin sub acest aspect, conform principiului de drept potrivit căruia specialul derogă de la general, recurenta a apreciat că se poate reține că operează autoritatea de lucru judecat, prin raportare la sentința nr. 94 din 29 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, fiind îndeplinită condiția triplei identități de obiect, cauză și părți, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat. Recurenta a criticat hotărârea recurată și din perspectiva soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, Curtea de Apel Bacău reținând că temeiul de drept al acțiunii îl constituie dreptul comun, iar nu legea contenciosului administrativ. În motivarea soluției, curtea a menționat că există raport de prepușenie, care își are izvorul în contractul de muncă încheiat între recurentă și angajatele C. și D.. Recurenta consideră că raportul juridic care a generat prezentul litigiu este unul de drept administrativ, întrucât contractul de finanțare este un contract administrativ, atât prin prisma părții semnatare, în speță o autoritate publică centrală, respectiv Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (actual AFIR), cât și prin prisma obiectului contractului de finanțare - acordarea unui sprijin financiar nerambursabil din fonduri publice (80% contribuția financiară a Comunității Europene și 20% contribuția publică națională). Față de natura juridică a contractului de finanțare și a actelor administrative emise în executarea acestui contract, a susținut că, în speță, sunt aplicabile exclusiv prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. A făcut referire la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că rezultă, fără putință de tăgadă, că cererea privind acordarea unor despăgubiri ca urmare a emiterii sau neemiterii unor acte administrative unilaterale, este accesorie cererii de anulare a actelor respective sau de obligare la emiterea acestora. A precizat că toate actele pe care le-a emis în executarea contractului de finanțare sunt administrative, astfel că i se poate atrage răspunderea doar în baza legii contenciosului administrativ. Din această perspectivă, a arătat că decizia recurată încalcă principul de drept specialia generalibus derogant, prevederile Legii nr. 554/2004 și pe cele ale C. civ. Consideră că, instanța de apel a ignorat faptul că recurenta a emis acte administrative, prin care a procedat la anularea fișei de avizare a procedurilor de achiziții, acte care ar fi trebuit contestate urmând procedura specială instituită de legea contenciosului administrativ. Din această perspectivă, temeiul de drept al acțiunii, invocat de reclamant, nu are aplicabilitate în raport de contractul de finanțare, de actele administrative emise în cadrul acestuia și de calitatea beneficiarului de parte a unui contract administrativ. Sub un al treilea aspect, recurenta a arătat că, în mod greșit Curtea de Apel Bacău a reținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru pretinsele fapte ale angajaților săi. A arătat că nu există faptă ilicită, cât timp instanța nu a identificat și nu a indicat normele juridice încălcate de angajații săi. În ceea ce privește prejudiciul, recurenta a arătat că instanța de apel nu a motivat decizia atacată, în sensul că acesta nu are o existență certă, ci una prezumată din perspectiva șansei pierdute. De asemenea, a susținut că nici legătura de cauzalitate între fapta angajaților săi și pierderea șansei de către beneficiar nu a fost argumentată în motivarea hotărârii, nearătându-se în ce mod a fost împiedicat în realizarea investiției prin permisiunea îndreptării unor erori materiale din documentele acestuia, asumate prin aplicarea ștampilei întreprinderii individuale. În dezvoltarea acestei critici recurenta consideră că angajații săi nu au avut cunoștință de faptul că beneficiarul anterior revocase mandatul domnului E. în relația cu recurenta, astfel că experții săi nu pot fi în culpă și nu se poate atrage răspunderea lor, în raport de dinamica evenimentelor. A solicitat să se constate că documentația modificată de constructor a fost însușită de beneficiar, astfel că experții recurentei au fost induși în eroare. A arătat că reclamanții și instanța de apel nu au demonstrat că modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentația de achiziții, l-ar fi împiedicat pe beneficiar să realizeze investiția și să își îndeplinească obligațiile asumate prin contractul de finanțare. Experții săi nu au acționat cu vinovăție, ci cu intenția de a-l asista pe reclamant, în limitele impuse de lege, să își atingă obiectivul propus prin încheierea contractului de finanțare. A considerat că nu este întemeiată soluția Curții de Apel Bacău, în sensul că ar exista o legătură între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, nefiind îndeplinite condițiile art. 1373 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale civile. Relativ la apelul formulat de reclamanții A. și B., a arătat că instanța de apel a menținut considerentele sentinței Tribunalului Neamț în ceea ce privește excepția lipsa calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea în sensul că, potrivit contractului de finanțare, aceasta nu are calitatea de beneficiar. Consideră că, din această perspectivă, instanța de apel a motivat contradictoriu hotărârea, recunoscând, pe de o parte, răspunderea contractuală și natura administrativă a contractului de finanțare, iar pe de altă parte reținând răspunderea civilă delictuală a recurentei. În ceea ce privește prejudiciul material și cuantumul acestuia, a arătat că instanța de apel a ignorat condițiile contractului de finanțare atunci când a evaluat prejudiciul constând în pierderea unei șanse. Chiar dacă ar achiesa la opinia instanței (inconsecventă pe parcursul motivării) că este incidentă răspunderea civilă delictuală, a arătat că este obligatoriu să se analizeze condițiile contractului și obligațiile părților, pentru a observa modul în care părțile și-au adus la îndeplinire obligațiile care le reveneau. Astfel, în analiza recursului trebuie să se rețină că principiul de bază al finanțării nerambursabile este al rambursării cheltuielilor eligibile efectuate în prealabil de către beneficiar. Pentru acordarea finanțării nerambursabile pot fi luate în considerare doar cheltuielile eligibile, cheltuielile prevăzute în bugetul proiectului (buget care constituie Anexa II la contractul de finanțare) având caracter estimativ și reprezentând plafonul maxim pentru cheltuielile eligibile. Beneficiarului i se va acorda finanțare nerambursabilă în termenii și condițiile stabilite în contractul de finanțare, cheltuielile fiind eligibile numai în condițiile în care respectă termenii și cerințele asumate. Ulterior încheierii contractului de finanțare, cheltuielile efectuate de beneficiar pot fi invalidate, iar sprijinul financiar poate fi retras din cauza modului de implementare al proiectului, al procedurii de achiziții, a autenticității documentelor care au constituit dosarele de achiziții/plată. A susținut recurenta că, prin încălcarea prevederilor contractuale ori a celor legale care reglementează modul de obținere a finanțării nerambursabile Curtea de Apel Bacău a pronunțat soluția ignorând prevederile contractului de finanțare care consfințesc răspunderea generală a beneficiarului față de modul de implementare a proiectului, incluzând și procedura de achiziții, cu atât mai mult cu cât toată documentația depusă în cadrul dosarului de achiziții era însușită de către beneficiar. În ceea ce privește fapta ilicită, a susținut că aceasta nu există, culpa organizării unor proceduri de achiziții nelegale fiind, exclusiv, a reclamantei. Curtea nu a indicat o faptă ilicită săvârșită de recurentă sau de experții săi, astfel încât să fie aplicabil art. 1373 C. civ., fiind de reținut că aceștia au instrumentat dosarele de achiziții neavizate, îndeplinind o atribuție legală, respectând prevederile legale și pe cele ale manualelor de proceduri aplicabile. Pe de altă parte, existența unei fapte ilicite a fost supusă și controlului organelor de cercetare penală care au concluzionat că nu poate fi reținută săvârșirea vreunei infracțiuni. Niciunul dinte actele presupus vătămătoare nu au fost atacate conform prevederilor legale și nu au fost până în prezent anulate în baza Legii nr. 554/2004. Referitor la prejudiciu, a susținut că acesta nu există, neputând fi reținută vreo culpă a recurentei sau a funcționarilor săi în ceea ce privește diminuarea patrimoniului reclamantului, neimplementarea proiectului fiind culpa exclusivă a acestuia. Prin contractul de finanțare, recurenta a acordat o finanțare nerambursabilă pentru dezvoltarea unei investiții în condițiile stricte ale Programului PNDR transpuse în contractul de finanțare. Reclamanții nu au prezentat un mod de calcul al sumei pretinse cu titlu de despăgubiri și nici perioada exactă pentru care o solicită. Apreciază că finanțatorul acționează exclusiv cu intenția de a gratifica, astfel că nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu pentru emiterea cu întârziere sau indisponibilizarea sumelor atribuite cu titlu gratuit indiferent de motivele care au generat aceste împrejurări. A precizat că, în eventualitatea în care recurenta se va întoarce împotriva salariaților, nu se va putea limita la constatarea și cuantificarea valorică a prejudiciului patrimonial, ci va trebui să producă dovezi certe, în sensul evidențierii modului, a cauzelor și a modalităților de diminuare a patrimoniului, a evidențierii și dovedirii neechivoce a faptei ilicite strict personale a salariatului, săvârșită în legătură cu munca acestuia, dar și raportul de cauzalitate, respectiv contextul cauzal între eventualele fapte ilicite și prejudiciul înregistrat. În lipsa acestor dovezi, acțiunea în regres împotriva salariaților anterior menționați nu este admisibilă, fiind totodată generatoare de cheltuieli de judecată în sarcina recurentei. A arătat că nici condiția culpei și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu sunt îndeplinite pentru a putea fi antrenată răspunderea recurentei pentru repararea prejudiciului. Pentru a fi îndeplinită această condiție ar fi trebuit ca prin fapta recurentei de a emite acte administrative, reclamantul să fie păgubit în mod direct cu suma solicitată. Or, din susținerile reclamantului dezvoltate în cererea de chemare în judecată, cât și din probatoriul administrat și anexat acțiunii, patrimoniul său nu a fost diminuat cu suma de 104.912 RON, astfel cum stabilise tribunalul, nici cu cea de 100.000 euro, cum a stabilit Curtea de Apel Bacău, în contextul în care beneficiarul a cunoscut și consimțit regulile de obținere a finanțării. O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că a menținut în integralitate considerentele sentinței, fără prezentarea unor dovezi certe, concludente și pertinente privind stabilirea în sarcina recurentei a plății sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. Compensația materială acordată trebuie să fie raportată la importanța efectivă a valorilor lezate, respectiv la consecințele negative asupra integrității fizice ori psihice a persoanei vătămate. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să se stabilească legătura între fapta ilicită și prejudiciul moral cauzat beneficiarului. Valorile morale ale reclamanților nu au putut fi lezate prin acte emise în executarea contractului de finanțare, în aplicarea legii și a executării atribuțiilor de serviciu, cu atât mai mult cu cât răspunderea pentru organizarea procedurilor de achiziții este răspunderea exclusivă a beneficiarului. Recurenta a arătat că, o altă condiție pentru acordarea daunelor morale este să fi acționat cu vinovăție, adică să fi urmărit producerea unor consecințe negative pentru reclamanți, despre care nu poate fi vorba în speța de față, în condițiile în care a emis acte administrative legale, necontestate de beneficiar.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare La 24 martie 2022, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 13 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică de la 24 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: În esență, reclamantul în nume propriu și ca succesor al întreprinderii individuale, desființate în timpul derulării prezentului proces, în calitate de beneficiar al unui contract de finanțare, a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva instituției publice pârâte, în calitate de comitent, pentru fapta considerată ilicită a prepușilor săi care au permis mandatarului beneficiarului, căruia îi fusese revocat mandatul pentru evitarea unui conflict de interese (acesta fiind și câștigătorul licitației organizate pentru încheierea unui contract de antrepriză lucrări și instalații), să opereze o modificare în oferta societății licitatoare. Instanțele devolutive au respins excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, au admis excepția lipsei calității procesuale active a soției întreprinzătorului persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, și, pe fond, au apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, inițial fiind acordate despăgubiri materiale de 104.912 RON reprezentând sumele plătite de reclamant, antreprenorului și 10.000 RON daune morale, în apel prejudiciul material fiind majorat la suma de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea întregului contract de finanțare, cu titlu de prejudiciu provenit din pierderea șansei de a duce la bun sfârșit contractul de finanțare. În concret, în ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că activitatea ilicită imputată angajaților AFIR a constat în permiterea operării de către numitul E. (reprezentantul F. S.R.L., antreprenorul care câștigase licitația de achiziții lucrări și instalații), a unor modificări ale documentelor aferente ofertei de lucrări construcții și instalații depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului de execuție lucrări, fără știrea beneficiarului; sesizată fiind chiar de către beneficiar cu existența unei neconcordanțe între documentele din oferta F. S.R.L. existente la dosarul rămas în posesia A. și exemplarele aflate în evidențele AFIR, instituția finanțatoare a anulat fișa de avizare, ceea ce l-a pus pe beneficiar în imposibilitatea de a mai respecta termenul contractual, ducând în final la pierderea finanțării. S-a considerat că fapta ilicită și prejudiciabilă a prepușilor a fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau funcțiile încredințate, cele două angajate fiind în timpul serviciului, la locul de muncă. Astfel, numita C. a permis unei alte persoane, decât cea în drept, introducerea/înlocuirea unor documente de la dosarul de achiziții lucrări, respectiv a avizat formal dosarul de achiziții al beneficiarului, acțiune care a contravenit procedurilor interne de lucru, iar numita D. a avizat formal documentația de achiziție lucrări depusă de către beneficiarul A., acestea fiind sancționate disciplinar de angajator pentru încălcarea procedurilor interne de lucru. S-a apreciat că pârâta răspunde în calitate de comitent atunci când prepusul a acționat prin deviere de la funcțiile sale, prin depășirea lor sau abuzând de acele funcții, așa cum s-a întâmplat în speța de față. În privința cuantificării prejudiciului material, s-a apreciat că reclamantul a pierdut o șansă reală, fiind pe punctul de a începe să fructifice evenimentul favorabil, existând legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul determinat de neproducerea evenimentului, de natură să îi producă victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube. Ca atare, pârâta a fost obligată la plata a 100% din valoarea avantajului economic pierdut constând în suma maximă de finanțare nerambursabilă ce putea fi obținută dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită, adică echivalentul în RON la data plății a sumei de 100.000 de euro. Într-o primă critică formulată în cauză, recurenta susține nemotivarea corespunzătoare a soluției de respingere a excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 94/29.09.2016 a Curții de Apel Bacău, definitivă prin decizia nr. 2999/4.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Consideră recurenta că motivarea soluțiilor pronunțate de Tribunalul Neamț și de Curtea de Apel Bacău nu îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În legătură cu soluția de respingere a acestei excepții, recurenta susține că prin sentința menționată s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanți având același obiect, respectiv obligarea sa la plata de despăgubiri materiale de 100.000 euro și daune morale în cuantum de 50.000 euro, prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1373 C. civ., doar pentru a eluda prevederile legii speciale, cât timp finalitatea, petitul și părțile celor două acțiuni sunt identice, iar în litigiul anterior s-a stabilit că solicitării reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004. Recurenta a invocat dispozițiile art. 431 și pe cele ale art. 430 C. proc. civ., considerând îndeplinită condiția triplei identități de obiect, cauză și părți. Instanța de recurs constată că susținerea referitoare la nemotivarea soluției date excepției autorității de lucru judecat, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Din examinarea modului în care instanța de apel a analizat cauza, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea atacată respectă cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind expuse motivele de fapt și de drept pe care a fost întemeiată soluția. Astfel, instanța de apel a motivat amplu și judicios de ce a apreciat că nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, nici ca excepție procedurală, sub efect negativ, nici ca mijloc de probă, din perspectiva efectului său pozitiv, verificând elementele ce compun această instituție juridică, astfel că hotărârii atacate nu i se poare reține lipsa motivării soluției pronunțate. În ceea ce privește critica privind nelegalitatea soluției de respingere a excepției, și aceasta este nefondată. Astfel recurenta a susținut că finalitatea, petitul și părțile celor două acțiuni sunt identice și că s-ar fi stabilit, în litigiul anterior, că reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că, în litigiul precedent, s-a statuat că solicitarea reclamanților de a se constata inexistența unui act administrativ nu se încadrează în textul art. 8 din Legea nr. 554/2004, că nu poate fi primită nici cererea prin care se solicită obligarea pârâtei de a emite un act administrativ cu un conținut determinat și nici nu s-ar putea vorbi de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, petitul principal fiind inadmisibil. Prin urmare, a fost respinsă și solicitarea de reparare a pagubei, aceasta fiind considerată o latură intrinsecă a litigiului administrativ, ulterioară admiterii unei acțiuni îndreptate împotriva actului administrativ nelegal. Raportat la aceste considerente, sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că instanțele de contencios au stabilit că solicitării reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004, câtă vreme acțiunea precedentă a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că reclamanții, prin modul de formulare a acțiunii, nu au solicitat să se constate inexistența unui drept, ci a unui act prin care să se materializeze răspunsul la sesizarea acestora, respectiv un proces-verbal de constatare a unor nereguli reglementat de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, solicitare incompatibilă cu dispozițiile legii speciale. În prezenta cauză, se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nu în calitatea sa de autoritate administrativă, ci de comitent pentru fapta prepușilor săi, în temeiul art. 1373 C. civ., prepuși cărora li se reproșează încălcarea unor proceduri în derularea contractului de finanțare care au condus la sistarea finanțării și prejudicierea, pe această cale, a reclamantului. În mod corect instanța de apel a apreciat că nu există identitate de cauză și obiect pentru a opera autoritatea de lucru judecat față de soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Cum considerentele hotărârilor pronunțate în contencios administrativ nu conțin nici aprecieri cu privire la conduita pârâtei în raport cu reclamantul, în mod corect s-a apreciat că soluționarea prezentei cauze nu duce la infirmarea celor constatate prin respectivele hotărâri. A mai criticat recurenta menținerea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, considerând că raportul juridic care a generat prezentul litigiu este unul de drept administrativ, în condițiile în care contractului de finanțare, contract de natură administrativă, îi sunt aplicabile exclusiv prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar pârâtei i se impută faptul că a emis acte administrative, prin care a procedat la anularea fișei de avizare a procedurilor de achiziții, acte care ar fi trebuit contestate urmând procedura specială instituită de legea contenciosului administrativ. Critica, analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, în mod corect instanța de apel a apreciat că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acțiune întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Se reține, ca atare, că, raportat la principiul disponibilității, instanțele civile au a dezlega solicitarea de atragere a răspunderii pârâtei în calitate de comitent pentru fapte pretins ilicite săvârșite de angajații săi în exercitarea raporturilor de muncă. Prin urmare, distinct de împrejurarea că raportul juridic între pârâtă și reclamant este un raport contractual de drept administrativ, dată fiind încheierea contractului de finanțare din fonduri nerambursabile, în cauză nu se solicită analiza respectării drepturilor și obligațiilor izvorâte din executarea acestui contract sau a actelor de autoritate ale pârâtei emise în regim de putere publică, ci fapte juridice extracontractuale ale unor persoane fizice, prepuse ale pârâtei, ce au fost considerate ilicite. În consecință, din această perspectivă, acțiunea a fost corect apreciată ca admisibilă, în raport de obiectul material și juridic și de normele de drept material aplicabile. Sub un al treilea aspect, recurenta a susținut, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, în mod greșit Curtea de Apel Bacău a reținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru pretinsele fapte ale angajaților săi. A arătat că nu există faptă ilicită, cât timp instanța nu a identificat și nu a indicat normele juridice încălcate de angajații săi, că prejudiciul nu are o existență certă, ci una prezumată din perspectiva șansei pierdute. De asemenea, a susținut că nu există nici legătura de cauzalitate între fapta angajaților săi și pierderea șansei de către beneficiar, nearătându-se, în hotărâre, cum a fost împiedicat acesta în realizarea investiției, prin permisiunea îndreptării unor erori materiale din documentele ofertei de licitație, asumate prin aplicarea ștampilei întreprinderii individuale. Mai invocă inexistența unei culpe a prepușilor săi, susținând că experții nu au avut cunoștință de faptul că beneficiarul anterior revocase mandatul domnului E., cât timp documentația modificată de constructorul antreprenor a fost însușită de beneficiar, experții recurentei acționând cu intenția de a-l asista pe reclamant, în limitele impuse de lege, să își atingă obiectivul propus prin încheierea contractului de finanțare. De asemenea, consideră că în cauză nu s-a demonstrat nici că modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentația de achiziții, l-ar fi împiedicat pe beneficiar să realizeze investiția și să își îndeplinească obligațiile asumate prin contractul de finanțare. În contextul calificării raportului juridic dedus judecății invocă și o motivare contradictorie, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel a menținut argumentele aduse în ceea ce privește excepției lipsei calității procesuale active a soției reclamantului de către tribunal în sensul că, potrivit contractului de finanțare, aceasta nu are calitatea de beneficiar, recunoscând, astfel, răspunderea contractuală și natura administrativă a contractului de finanțare, iar, pe de altă parte, a reținut răspunderea civilă delictuală a recurentei. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, consideră că instanța de apel a ignorat condițiile contractului de finanțare atunci când a evaluat prejudiciul constând în pierderea unei șanse și nu a analizat modul în care părțile și-au adus la îndeplinire obligațiile care le reveneau. Consideră că patrimoniul reclamantei nu a fost diminuat, în contextul în care beneficiarul a cunoscut și consimțit regulile de obținere a finanțării, conform cărora beneficiarul răspunde și pentru organizarea licitației. Criticile privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale urmează a fi raportate la situația de fapt, astfel cum a fost reținută în fazele devolutive ale procesului. Astfel, în concret, s-a reținut că beneficiarul contractului de finanțare a proiectului "Pensiune Agroturistică, loc. Pluton, com. Pipirig, jud. Neamț", A. a sesizat Oficiul județean al pârâtei prin scrisoarea nr. 115 din data de 23.03.2015, asupra existenței a două variante ale ofertei de lucrări construcții și instalații făcute de antreprenorul F. S.R.L. una aflată în posesia beneficiarului (A.) și alta în posesia OJFIR Neamț. Urmare a sesizării, la data de 28.05.2015 a fost emisă de către Autoritatea contractantă, notificarea prin care beneficiarului i-a fost adus la cunoștință că s-a luat decizia de anulare a Fișei de avizare nr. x/31.10.2014 pentru proiect, acesta fiind îndrumat să reia procedura de licitație. S-a dovedit că neconcordanța a provenit din operarea de către numitul E., administratorul societății care a câștigat licitația organizată de beneficiar pentru încredințarea lucrărilor de construcție, a unor modificări ale documentelor aferente ofertei depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului. S-a reținut și că, la momentul înlocuirilor de documente, prepusele OJFIR Neamț, care au permis modificarea, aveau date că numitul E. nu mai era reprezentant legal sau convențional al beneficiarului A.. Ulterior, împotriva celor două angajate s-a derulat o procedură disciplinară în cadrul căreia s-au reținut în sarcina lor săvârșirea unor nereguli de natură administrativă, respectiv că numita C. a permis unei alte persoane, decât cea în drept, introducerea/înlocuirea unor documente de la dosarul de finanțare, respectiv a avizat formal dosarul de achiziții al beneficiarului, acțiune care nu a produs efecte juridice, dar a contravenit procedurilor interne de lucru. În ceea ce privește pe numita D., s-a reținut că aceasta a avizat formal documentația de achiziție lucrări depusă de către beneficiarul A.. Cele două angajate au fost sancționate disciplinar însă s-a reținut că Decizia D.C.A. de anulare a fișei de avizare nr. x/31.10.2014 este în concordanță cu regulile de finanțare, precum și cu intențiile beneficiarului, că deficiențele sesizate de persoana vătămată au fost produse, în mare măsură, prin concursul numitului E. iar, în legătură cu activitatea celor două angajate implicate în instrumentarea dosarului de achiziție lucrări, s-au reținut exclusiv nereguli de ordin administrativ, fără consecințe financiare și fără efecte juridice. Aceleași fapte au făcut și obiectul unei plângeri penale, finalizate prin hotărârea nr. 462/10.03.2020 a Judecătoriei Piatra Neamț – secția penală, pronunțată în procedura de cameră preliminară, prin care s-a dispus clasarea în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru infracțiunile de neglijență în serviciu și fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptele fiind prescrise, și în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracțiunea de abuz în serviciu, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin hotărârea menționată s-a reținut că modificările nu au afectat rezultatul procedurii de adjudecare a ofertei câștigătoare (prin care, în raport de maniera în care s-a desfășurat licitația de lucrări, beneficiarul însuși părea să fi urmărit cu orice preț ca F. S.R.L. să fie declarată câștigătoare), însă acestea au avut consecințe financiare și efecte juridice, întrucât intimata, în urma verificării neconcordanțelor sesizate de petent, deși reține că acestea au fost simple corecturi de îndreptare a unor erori de formă și de calcul, care nu au produs efecte juridice, în baza acelorași nereguli, a luat decizia de anulare a fișei de avizare, decizie ce a pus beneficiarul de proiect în imposibilitatea de a mai obține finanțarea în termenul contractual. S-a apreciat, din cronologia procedurilor privind contractul de finanțare, că întârzierile în realizarea proiectului beneficiarului au fost determinate în principal de nerespectarea de către beneficiarul privat a regulilor impuse pentru accesarea de fonduri nerambursabile și nu de atitudinea angajaților AFIR, acțiunea culpabilă a acestora intervenind abia către finalul procedurii, la momentul la care au permis partenerului contractual al Întreprinderii Individuale (care anterior pentru o perioadă considerabilă de timp acționase în baza unei procuri autentificate de un notar public, ca mandatar al acesteia în cadrul procedurilor privind contractul de finanțare derulate de instituția intimată) să modifice înscrisuri din dosarul privind oferta declarată câștigătoare în urma finalizării procedurii de adjudecare a contractului de execuție lucrări. În acest context, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la elementul material al laturii subiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Valorizând aceste elemente ca mijloace de probă, instanța de apel a considerat că fapta ilicită imputată angajaților AFIR a constat în permiterea operării de către numitul E. - reprezentantul F. S.R.L. - a unor modificări ale documentelor aferente ofertei de lucrări construcții și instalații depuse de acesta în cadrul procedurii de adjudecare a contractului de execuție lucrări, fără știrea beneficiarului și că anularea fișei de avizare l-a pus pe beneficiar în imposibilitatea de a mai respecta termenul contractual, ducând în final la pierderea finanțării. Cum fapta ilicită a fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau funcțiile încredințate iar raportul de prepușenie are ca izvor contractul de muncă, numitele C. și D. fiind angajatele pârâtei, a apreciat că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube, în condițiile în care reclamantul A. era în cursul exercitării șansei sale ori în măsură să profite de ea, existând o probabilitate a obținerii avantajului dorit. Prin urmare, a considerat că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obținut, iar dacă probabilitatea obținerii întregului avantaj era de 100%, atunci este normal ca și despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută, constând în suma maximă de finanțare nerambursabilă ce putea fi obținută dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită. Recurenta susține, sub un prim aspect, că instanța de apel nu ar fi identificat normele juridice încălcate de angajații săi. Critica este nefondată, în condițiile în care instanța de apel a precizat, analizând actele materiale ale prepușilor prin raportare la modalitatea în care acestea au fost calificate chiar de către angajator, dar și de instanța penală, că, prin permisiunea acordată unei persoane neautorizate de a corecta valori înscrise în ofertă, chiar și în ipoteza unor simple erori de calcul, sunt încălcate regulamentele și procedurile administrative interne. Ca atare, câtă vreme însăși pârâta a statuat, în cadrul cercetării disciplinare a celor două angajate, că acestea au încălcat procedurile interne de lucru, nu se impunea, din partea instanței de apel, o analiză suplimentară asupra caracterului ilicit al faptei, reținută, de altfel, printr-un raționament similar, și în cauza penală. Contrar susținerilor recurentei, nu era necesar, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptelor, nici ca acestea să constituie infracțiuni, ilicitul delictual civil fiind distinct de cel penal. Este lipsită de temei factual și susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi reținut, în motivare, atât aspecte ce țin de raporturile juridice contractuale atunci când a validat soluția de primă instanță asupra lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și pe cele aparținând sferei delictuale a răspunderii juridice, având în vedere că ceea ce s-a dedus judecății a fost un raport juridic extracontractual ce a avut la bază fapta angajaților pârâtei care ar fi determinat o pierdere patrimonială societății al cărei succesor este reclamantul, soția acestuia fiind terț față de raportul juridic analizat în cauză. Criticile referitoare la neîndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale sunt, în parte, fondate. Astfel, dacă în ceea ce privește condiția vinovăției, aceasta nu acționează în privința angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor, ceea ce este de reținut în cauză este greșita apreciere a instanței de apel asupra modalității de constituire a prejudiciului și a existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită reținută în sarcina prepușilor și prejudiciul pretins. În acest sens se are în vedere că, potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Dispozițiile legale evocate nu impun, pentru antrenarea răspunderii, îndeplinirea condiției care vizează vinovăția, răspunderea comitentului fiind, în perspectiva noului C. civ., o răspundere obiectivă, de plin drept. Art. 1373 C. civ. condiționează declanșarea acestei forme de răspundere pentru fapta altuia de obligativitatea întrunirii a trei condiții generale obiective ale răspunderii: prejudiciul, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciul cauzat victimei. Prin urmare, răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa. Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, având o obligație proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă, independentă de vinovăția sau nevinovăția, precum și de răspunderea proprie a prepusului său, care poate fi analizată în cadrul unei acțiuni în regres îndreptată împotriva acestuia. Prin urmare, sub acest aspect, nu vor fi analizate susținerile recurentei referitoare la lipsa vinovăției prepușilor săi, care au fost induși în eroare de manoperele dolozive ale fostului mandatar. Vor fi reținute ca fondate, însă, acele critici prin care recurenta susține că în cauză nu există o legătură de cauzalitate între modificările aduse erorilor materiale strecurate în documentația de achiziții și inaptitudinea beneficiarului de a realiza investiția și de a-și îndeplini obligațiile asumate prin contractul de finanțare, precum și cele potrivit cărora prejudiciul a fost generat de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către însuși beneficiarul, răspunderea fiind a acestuia și nu a finanțatorului, care nu a emis acte administrative nelegale prin care să îl păgubească pe beneficiar cu suma pretinsă. Astfel, în ceea ce privește prejudiciul, în mod greșit în speța dedusă judecății, instanța de apel a conferit caracter cert, prejudiciului cauzat de pierderea unei șanse, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ.. Instanța de apel a considerat că, odată intervenită fapta ilicită care a determinat anularea licitației și, în final a contractului de finanțare, reclamantul a pierdut șansa finalizării acestuia, astfel că prejudiciul material constă în valoarea totală a contractului. Statuând astfel instanța de apel a ignorat faptul că pentru ca acest tip de prejudiciu să devină cert, este necesar ca șansa de care victima a fost lipsită să fi fost reală și serioasă, iar pierderea ei să fie consecința directă a faptei ilicite care angajează răspunderea. Instanța a prezumat că, odată încheiat contractul de finanțare și desemnat constructorul, contractul urma a fi finalizat, fără a ține seama de circumstanțele factuale pe care pârâta le-a relatat, bazate pe istoricul raporturilor dintre părți, astfel cum au fost reținute inclusiv în litigiul penal, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvărșit-o, aceasta nefiind legată de constatările referitoare la existența prejudiciului sau a vinovăției. Or, în acest context, pentru a reține prejudiciul cauzat de pierderea unei șanse, instanța de apel trebuia să analizeze circumstanțele factuale pentru a identifica elemente apte a dovedi faptul că realizarea șansei (finalizarea contractului) era posibilă și iminentă, aceasta fiind împiedicată în mod direct de acordul dat de prepușii pârâtei pentru modificarea calculului valoric din ofertă, prezumția aplicată de judecător nefiind susținută de faptele conexe dovedite. În acest sens, instanța de apel nu a ținut cont de existența factorilor ce țin de comportamentul victimei și acțiunea unor terți, care ar fi putut influența legătura cauzală între faptă și prejudiciu, având potențialul de a determina incertitudinea producerii rezultatului. În speță, instanța de apel nu a analizat apărările pârâtei în sensul că a procedat la anularea avizării și dispunerea reluării procedurii de achiziții lucrări în acord cu dorința beneficiarului de a anula contractul de antrepriză, exprimată în cuprinsul sesizării, că doar erorile de calcul nu ar fi determinat modificarea câștigătorului licitației, fiind constatate și alte deficiențe în organizarea licitației și în ceea ce privește îndeplinirea de către firma câștigătoare a condițiilor de eligibilitate și că reclamantul nu a atacat decizia de anulare a avizării în ipoteza în care considera că aceasta era nelegală. În plus, potrivit susținerilor pârâtei, în raportul de control întocmit urmare a sesizării, s-au reținut și alte deficiențe, de natură a afecta dinamica etapelor de executare a contractului, imputabile reclamantului, inclusiv împrejurarea că, în perioada februarie- aprilie 2015, nu au fost realizate, la termenul prevăzut, alte patru proceduri de achiziție consultanță, utilaje și dotări, fiind avizată negativ și procedura de desemnare a unui diriginte de șantier, acestea reprezentând elemente, intervenite în lanțul cauzal, a căror analiză ar fi putut determina infirmarea constatării unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins. Instanța de apel nu a avut în vedere nici constatările instanței penale în sensul că au existat împrejurări relevante, rămase neanalizate de organele de cercetare penală în raport cu soluția pronunțată, referitoare la stabilirea fluxului documentelor, contextul în care s-a ajuns la înlocuirea lor, presupusele manopere frauduloase ale terțului antreprenor și modul în care aceste aspecte au influențat executarea contractului de antrepriză sau relațiile dintre beneficiar și executantul lucrării, în condițiile în care, prin contract, antreprenorul se obliga să execute construcțiile și lucrările prevăzute în ofertă, acesta având propria răspundere în ceea ce privește valorile eronate trecute în ofertă. De asemenea, instanța de apel nu a evaluat comportamentul victimei și contribuția acesteia la producerea prejudiciului determinat de nefinalizarea în termen a contractului de finanțare, în condițiile în care pârâta a susținut că aceasta, în mod constant, a acționat în afara procedurilor și cerințelor prevăzute pentru avizarea etapelor de execuție a contractului, licitația pentru construcții și instalații fiind reluată de 5 ori, iar după anularea ultimului aviz, deși contractul a fost prelungit pană la 19.09.2015, reclamantul nu a mai reluat licitația, motivând în acțiune că nu ar mai fi dispus de timpul necesar, astfel că, până la data de 1.07.2016 la care contractul a fost reziliat, finanțatorul a constatat că nu s-a mai depus nicio notă de plată pentru contract. În condițiile în care, în lanțul cauzal, există mai mulți factori care concurează la producerea prejudiciului, atât factori care au declanșat cauzalitatea, cât și cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o, devin relevante, pentru analiza legăturii de cauzalitate, atât cauza principală, necesară și directă, cât și condițiile cauzale, neputând fi înlăturate nici contribuția victimei și nici a terțului la producerea prejudiciului. Față de aceste circumstanțe, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, este greșit a se reține existența unei legături de cauzalitate directe, nemijlocite și exclusive între fapta prepușilor pârâtei și prejudiciul acordat în forma stabilită de instanța de apel, neputându-se reține concluzia acesteia conform căreia modificarea ofertei a constituit cauza directă a anulării avizului de desemnare a câștigătorului licitației și că anularea avizul