ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5430/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale ("AFIR"), a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de: 3430,30 Euro, reprezentând diferență de schimb valutar; 179.146,90 Euro, reprezentând dobânzi acumulate până la 16.08.2017; 43.602,16 RON, reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 991 din 29 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22 mai 2018.

Prin sentința civilă nr. 5117 din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 5117 din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 1357 C. civ., stabilind că AFIR nu poate fi obligată la repararea prejudiciului, întrucât acesta nu reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării obligației. Instanța de fond nu a înțeles corect legătura dintre contractul de finanțare semnat cu AFIR și contractul de împrumut cu firma de leasing, îndeplinirea obligațiilor asumate de reclamantă, culpa AFIR și prejudiciul astfel creat.

Arată recurenta-reclamantă că acest contract de finanțare nu ar fi fost semnat dacă beneficiarul nu făcea dovada cofinanțării bunurilor pentru care dorea să obțină finanțare nerambursabilă, iar pe de altă parte, pe lângă cofinanțare, beneficiarul avea nevoie și de restul sumei pentru a achiziționa bunurile care fac obiectul proiectului. Cum recurenta-reclamantă nu a avut disponibile fondurile necesare pentru a cumpăra bunurile, a apelat la o firmă de leasing pentru a obține finanțare până la momentul rambursării sprijinului de către AFIR.

În opinia recurentei, instanța de fond a reținut eronat, ca motiv al respingerii capătului de cerere referitor la dobânzi și penalități, faptul că reclamanta a cunoscut obligațiile pe care și le-a asumat; contractul de finanțare nu prevedea că beneficiarul își asumă implementarea contractului chiar și în cazul dovedirii unei culpe a AFIR, răspunderea asumată de reclamantă fiind doar pentru faptele proprii. Beneficiarul a îndeplinit obligațiile din contractul de finanțare, a realizat procedurile de achiziție avizate de AFIR, a suportat cofinanțarea proiectului, a achiziționat bunurile și a depus cererea de plată la termenele stipulate în contract, iar AFIR a dat acceptul de cumpărare a bunurilor. Acesta a fost motivul pentru care recurenta s-a împrumutat de la un finanțator, a cumpărat și a achitat integral bunurile, considerând că nu există riscul de a nu primi finanțarea.

Cu toate acestea, susține recurenta-reclamantă, AFIR a respins în mod nelegal cererea de plată, aspect dovedit prin sentința civilă nr. 3522 din 18.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 884 din 8.03.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. După rămânerea definitivă a sentinței civile, la data de 11.08.2017, AFIR a achitat reclamantei suma de 694.447,25 RON, depășind cu mult termenul de plată de 90 de zile, iar în tot acest timp societatea de leasing a perceput reclamantei dobânzi și penalități foarte mari. Dacă AFIR ar fi respectat termenul de plată, recurenta-reclamantă ar fi achitat creanțele către firma de leasing în termenul contractual și nu ar fi existat un prejudiciu.

În concluzie, arată recurenta, prejudiciul a fost creat indubitabil din culpa AFIR, fiind o consecință directă a neexecutării obligației de a rambursa contravaloarea bunurilor achiziționate, în termenul legal.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă AFIR a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins un prejudiciu având trei componente, respectiv o sumă reprezentând diferență de curs valutar, o sumă reprezentând dobânzi acumulate până la data de 16.08.2017 și o sumă reprezentând penalități de întârziere.

În calea de atac, reclamanta nu a mai reluat argumentele referitoare la suma reprezentând diferență de curs valutar (respectiv între cursul de schimb de la data la care trebuia achitată suma finanțată, stabilit la 1 Euro = 4,4978 RON și cel de la data achitării efective, stabilit la 1 Euro = 4,6 RON). Prin urmare, vor fi menținute considerentele instanței de fond, prin care s-a arătat că această diferență a fost acoperită prin semnarea de către părți a actului adițional la contractul de finanțare, încheiat după anularea definitivă a procesului-verbal de nereguli, prin care s-a stabilit că va fi utilizat cursul de schimb publicat pe pagina web a Băncii Central Europene valabil pentru data de 1 ianuarie a anului în care s-a încheiat actul adițional de trecere pe tranziție a proiectului, respectiv 1 Euro = 4,5390 RON.

În ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere, Înalta Curte constată că, în recurs, reclamanta a invocat, în esență, greșita interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1357 C. civ., din perspectiva legăturii de cauzalitate directe care există între fapta culpabilă a pârâtei AFIR (neachitarea la termen a sumei finanțate) și prejudiciul invocat, constând în sumele cu titlu de dobânzi și penalități pe care reclamanta le-a achitat societății de leasing care a finanțat achiziționarea bunurilor obiect al contractului de finanțare și pe care, susține recurenta-reclamantă, nu le-ar fi achitat dacă AFIR ar fi plătit la timp suma finanțată, cu care reclamanta ar fi acoperit creanța datorată acestei societăți.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 1357 și urm. C. civ., prin raportare la dispozițiile art. 1533 C. civ., care reglementează principiul previzibilității prejudiciului, în sensul că "Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației."

Astfel, deși în speță este dovedită culpa intimatei-pârâte AFIR în neexecutarea obligației de plată la termen a sumei finanțate (conform hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2014), aceasta răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării în momentul încheierii contractului. Or, plata de către reclamantă a dobânzilor și penalităților de întârziere datorate ca urmare a semnării de către aceasta a contractului de credit nr. x/09.09.2013 (încheiat cu creditorul B., societatea de leasing C. S.A. având inițial calitatea de garant în aceste contract, ulterior devenind creditor al obligației de plată) și a contractului de garantare nr. x/29.08.2013 nu pot fi considerate prejudicii previzibile de către AFIR la momentul încheierii contractului de finanțare, aceasta fiind un terț față de contractele semnate de reclamantă cu societatea de leasing și neputând influența în vreun fel clauzele contractuale și modul de derulare a raporturilor dintre cele două entități.

Nici argumentul reclamantei în sensul că a încheiat contractul de împrumut în considerarea obținerii finanțării acordate de AFIR, dorind să utilizeze această sumă ca să achite creanța datorată societății de leasing, nu este de natură a schimba această concluzie. Voința societății reclamante de achiziționare a bunurilor cu ajutorul unui terț finanțator, precum și intenția de achitare a acestei creanțe din sumele obținute cu titlu de finanțare, nu pot fi considerate elemente de care AFIR ar fi trebuit să țină cont, respectiv să previzioneze consecințelor neplății sumei finanțate în raport de sursele de finanțare ale reclamantei și de situația contractului de împrumut încheiat de recurentă.

Cea de-a doua teză a art. 1533 C. civ., stipulează că, și în cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei sale grave, debitorul răspunde doar pentru ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației. Chiar și luând în considerare culpa gravă a intimatei-pârâte AFIR, instanța de fond a reținut că dobânzile și penalitățile calculate de societatea de leasing nu pot fi considerate o consecință directă și necesară a executării cu întârziere a obligației de către pârâtă, acestea fiind asumate de reclamantă prin semnarea contractului de împrumut, considerente la care achiesează și instanța de control judiciar.

Contestând aceste considerente, recurenta-reclamantă a susținut argumentele prezentate anterior, referitoare la necesitatea semnării contractului de credit pentru obținerea finanțării, apreciind că plata dobânzilor și penalităților de întârziere din acest contract sunt o consecință directă a neplății sumei finanțate de către AFIR. Înalta Curte va respinge aceste argumente, ca nefondate, reținând că pretinsa "consecință directă" nu este dovedită prin vreo probă administrată în cauză, fiind doar o susținere a reclamantei. Astfel, neplata de către recurentă a sumei împrumutate poate avea cauze diverse, între care, exemplificativ, enumerăm activitatea economică și situația financiară globală a societății, care ar fi putut determina o lipsă a fondurilor sau ordinea în care societatea a decis achitarea creanțelor datorate furnizorilor și creditorilor.

În speță nu s-a dovedit cu certitudine că neplata sumei împrumutate, cu consecința calculării de dobânzi și penalități și demararea procedurii executării silite de către societatea de leasing s-a datorat direct și exclusiv neachitării de către AFIR a sumei finanțate, respectiv că ar fi îndeplinită legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suportat de reclamantă. Deși a susținut că singurul motiv al neplății creditului angajat este neachitarea de către intimata-pârâtă AFIR a sumei finanțate, recurenta-reclamantă a administrat probe prin care s-a dovedit doar culpa contractuală a AFIR în neplata la termen a tranșei I, încheierea unor contracte de credit/garantare cu un terț finanțator și demararea procedurii de executare silită de către acest terț împotriva societății; totodată, în speță s-a administrat și proba cu expertiză specialitatea contabilitate, în vederea cuantificării prejudiciului; așadar, niciuna din probele propuse spre administrare nu susțin ipoteza reclamantei, în sensul că fapta ilicită a AFIR reprezintă în mod direct și exclusiv factorul care stă la baza neplății sumei împrumutate.

În concluzie, întrucât în speță nu s-a dovedit că pârâta AFIR avea posibilitatea previzionării prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă și nici că acest prejudiciu este consecința directă și necesară a neexecutării obligației contractuale de plată a sumei finanțate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantei, prima instanță făcând o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1357 raportat la art. 1533 C. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 5117 din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.