ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2008/2023

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 06.04.2016 sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Marie Sklodowska Curie a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 415.216,04 RON, precum și a dobânzii legale datorate de la data efectuării plății și până la achitarea efectivă a sumei de către pârât, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea interlocutorie din 12.10.2017, tribunalul a încuviințat cererea pârâtului de introducere în cauză a asigurătorului de răspundere civilă, respectiv S.C. B. S.A., în calitate de intervenient forțat, în condițiile art. 78 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 06.12.2017, această societate de asigurare, în calitate de intervenient forțat, a solicitat respingerea cererii în ceea ce o privește, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentința nr. 898/02.05.2019, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis acțiunea precizată; a obligat pârâtul A. la plata, către reclamant, a sumei de 415.216,04 RON, precum și a dobânzii legale de la data efectuării plății și până la achitarea efectivă a sumei de către pârât; a obligat pârâtul A. la plata, către reclamant, a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 554/A/13.04.2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelul intervenientei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea în contradictoriu cu intervenienta B. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 6960 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva aceleiași sentințe; a obligat apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant în sumă de 5325 RON reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 și 8 C. proc. civ., pârâtul A..

Recurentul a arătat că prin încheierea de ședință din 10.03.2022, nu au fost respectate încheierile interlocutorii pronunțate în datele de 17.06.2021, 21.10.2021 și 13.01.2022, prin care instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 235 teza finală, art. 7, art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și la apărare al recurentului, întrucât instanța de apel nu a avut un rol activ în aflarea adevărului juridic (caracterul devolutiv) prin solicitarea de informații oficiale și relevante suplimentare, prin prisma respectării situației de facto dezlegate și analizate deja cu privire la necesitatea și utilitatea existenței unui dispozitiv medical tonometru de presiune Stryker în cadrul secțiilor de ortopedie și traumatologie și dacă acesta există disponibil în alte spitale de specialitate din țară și care poate determina cu precizie apariția sindromului de compartiment prin măsurarea presiunii și tensiunii intracompartimentale la nivelul mușchilor membrelor inferioare, avându-se în vedere răspunsul incomplet, nedocumentat și neclar al Comisiei de Ortopedie Pediatrică din cadrul Ministerului Sănătății. Cu toate că prin decizia penală nr. 726/05.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, cu autoritate de lucru judecat s-a menționat existența acestui dispozitiv, a fost ignorată această informație.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, ab initio, nu au fost identificate cele 6 motive de apel pe care recurentul le-a formulat, astfel cum au fost redate pe larg la paginile 9-11, acestea nefiind analizate ut singuli și motivată, totodată, respingerea lor în raport de probele administrate în cauză și legea de drept material aplicată, atât în fond, cât și în apel, prin prisma efectului devolutiv al apelului și a limitelor în care acesta se judecă potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la nerespectarea art. 7, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) și art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanța de apel doar precizând formal în cuprinsul hotărârii "că va judeca în raport de principiul tantum devolutum quantum apellatum".

În cauză nu au fost identificate motivele de apel formulate, iar apelul a fost analizat generic, fără raportare la fiecare motiv de apel în parte, care avea o finalitate juridică distinctă, în acest mod recurentul fiind lipsit de un grad de jurisdicție.

Aspectele care nu au fost avute în vedere se referă la: nemotivarea sentinței, lipsa unei analize și coroborări a probelor administrate în fond și încălcarea drepturilor recurentului la apărare și la un proces echitabil; greșita motivare a sentinței prin prisma teoriei riscului profesional despre care s-a reținut greșit că nu poate să stea la baza acțiunii în regres; greșita analiză a răspunderii în condițiile legii civile a spitalului, prin raportare la normele de drept material speciale, impunându-se anularea în tot a sentinței, cu consecința respingerii acțiunii.

Prin urmare, hotărârea instanței de apel este străină pricinii, cu nerespectarea efectului devolutiv al apelului potrivit art. 476, art. 477 alin. (2) și art. 479 C. proc. civ., în acord cu principiul disponibilității părților în procesul civil prevăzut în art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru că s-a plecat de la o greșită identificare temporală a situației de fapt și de la aplicarea și interpretarea în mod eronată a dreptului material în cauza pendinte (răspunderea civilă delictuală prin elementele definitorii), conchizându-se, în mod nefundamentat, că în cauză sunt incidente dispozițiile din Noul C. civ., în condițiile în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost comisă sub imperiul vechiul C. civ. (în anul 2007). Prin urmare, legea de drept material general care trebuia aplicată este vechiul C. civ., iar nu dispozițiile Noului C. civ., cum s-a reținut greșit în hotărârea recurată, fiind incident motivul de recurs instituit prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a examinat și analizat, prin decodificarea factuală și în raport de legea de drept material aplicabilă în cauză, răspunsul reclamantului nr. x/23.09.2021 emis la solicitarea instanței, referitor la lipsa, din arhiva instituției a rapoartelor de gardă din perioada spitalizării pacientei C., perioada 02.08.2007-12.08.2007, în special, această probă fiind imperios necesară pentru a se corobora cu alte probe și a demonstra elementele care au condus în mod nemijlocit, factorii determinați în conduita profesională a recurentului, prin lipsa unei structuri organizatorice și funcționale a secției de Ortopedie Chirurgie Pediatrică, fiind mai multe persoane implicate și responsabile în actul medical dispus, condițiile de muncă nefiind cele reglementate și fiind astfel incident art. 643 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 645 și art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Prin încheierea de ședință interlocutorie din 17.06.2021, instanța de apel a încuviințat probele solicitate de recurent, pe care însă nu le-a analizat și nici nu le-a avut în considerare, prin coroborarea cu restul probelor administrate în cauză, potrivit art. 264 C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere că nu s-au depus rapoartele de gardă din perioada 02.08.2007 - 12.08.2007 încuviințate de instanță și față de care reclamantul a susținut că "nu se găsesc", cum nici radiografiile pacientei nu au fost "găsite" și nu s-au pus la dispoziție la INML pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală în cauză, toate acestea reliefând modul defectuos de organizare și de lucru din cadrul secției de ortopedie chirurgie pediatrică a spitalului.

Prin lipsa rapoartelor de gardă nu s-a putut stabili structura organizatorică a secției și persoanele care acordau asistență de specialitate împreună cu recurentul (nu doar acesta a îngrijit pacientul 10 zile, 240 de ore consecutive), nu s-a stabilit cine era persoana care a fost în locul medicului șef de secție și care era în concediu în acea perioadă, nu s-au stabilit care au fost factorii concurenți la această neglijență ce a fost imputată recurentului, care este baza neglijenței, situația premisă, ce alte cauze conexe și incidente au intrat în concurs și au condus la evenimentul medical regretabil.

Recurentul a arătat că, potrivit art. 249 și urm. C. proc. civ., neglijența ce i-a fost imputată a fost generată de lipsa de conlucrare profesională (au fost mai mulți medici implicați in actul medical), lipsa aparaturii medicale necesare pentru tratare și diagnosticare a sindromului de compartiment apărut, condițiile de lucru, lipsa unui Ghid de diagnostic și tratament al Sindromului de Compartiment la nivelul spitalului față de care să se stabilească atitudinea terapeutică standard în situația dată, toate acestea reliefând o contribuție proprie a spitalului la fapta ilicită imputată recurentului.

Toate aceste probleme organizatorice ale reclamantului nu au fost analizate în cadrul dosarului penal și trebuiau să fie stabilite în mod corect și complet de către instanța de apel, însă fără vreo motivare, toate apărările recurentului nu au fost avute în considerare, nefiind posibil juridic reținerea unei culpe exclusive a acestuia, iar nu a unei culpe concurente cu reclamantul, mai ales că nu există vreo dovadă a vreunui refuz de conlucrare profesională din partea recurentului cu un alt medic.

Nu a fost analizată Adresa nr. Reg. 1/2641/04.02.2022 emisă de Ministerul Sănătății-Direcția Generală de Asistență Medicală, Medicină de Urgență și Programe de Sănătate Publică, prin care se menționa că dispozitivul medical - Tonometrul de Presiune - poate fi util pentru diagnosticul Sindromului de Compartiment, că nu se regăsește în Spitale și că fiecare pacient este tratat conform manifestărilor clinice individuale și a sechelelor în cazul pacientului pediatric.

Instanța de apel nu a analizat nici restul probelor administrate, care conduceau la o soluție diametral opusă, fiind încălcate dispozițiile art. 254 alin. (5), art. 255, art. 264, art. 425 alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 482 C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și la apărare. În acest sens, recurentul arată că nu au fost analizate interogatoriile reciproce administrate; declarația de martor din dosarul penal încuviințată de instanță; înscrisuri privind Sindromul de Compartiment; situația procedurilor efectuate pacienților externați în perioada 01.01.2007-01.01.2017 privind Sindromul de Compartiment de la nivelul spitalului, care atestă că au existat doar 2 cazuri în 10 ani; opinia de specialitate nr. 3209/02.02.2017, emisă de reclamant, prin care s-a conchis ferm că, pe baza probelor noi supuse analizei de specialitate pacienta a avut o evoluție favorabilă, nu prezintă elemente specifice unei leziuni nervoase și vasculare ireversibile, nu există o infirmitate fizică permanentă și nici sluțire, iar în condițiile date, recurentul a exercitat în mod corect și complet activitatea profesională, a supravegheat și îngrijit corespunzător și cu profesionalism cazul medical, instituind la timp și în mod corespunzător un tratament adecvat; referatul privind pacienta C. întocmit de către Profesor Dr. D. - Șeful secției de Ortopedie Pediatrică -Șeful Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică din cadrul spitalului; regulamentul de Organizare și Funcționare a spitalului; răspunsul nr. x/14.05.2018 primit de la Ministerul Sănătății - Direcția Generală Asistență Medicală și Sănătate Publică care arăta modul în care trebuia să funcționeze o unitate medicală; fișa cu Gărzi Chirurgie - Ortopedie august 2007, etc.

În mod greșit și străin de natura pricinii instanța de apel a interpretat, motivat și aplicat prin decizia recurată, autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 3197/14.11.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosar nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 726/05.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București în același dosar, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.

Decizia penală definitivă a Curții de Apel București statuează că privire la culpa recurentului constând în omisiunea de a supraveghea în mod corespunzător evoluția pacientei și de a diagnostica sindromul de compartiment apărut și nu o culpă în alegerea tratamentului recomandat, precum și tratamentele medicale specifice ulterioare alese și se precizează clar și în mod transparent, răspunderea solidară a spitalului împreună cu recurentul, în primul rând în calitate de furnizor de servicii medicale, deoarece pacienta a fost internată în cadrul acestei unități spitalicești și care funcționează în afară de legea specială incidentă și după regulamente, protocoale medicale, ghiduri de tratament și diagnostic, uzanțe, cutumă ș.a., și, totodată, răspunderea spitalului în calitate de comitent al prepusului - medic angajat, practic fiind vorba de un concurs de răspunderi între recurent și spital. Instanța penală nu a statuat referitor la orice lipsă de implicare a spitalului, ca prestator de servicii medicale conform Legii cu nr. 95/2006, în rezultatul socialmente periculos, și nici nu s-a pus în discuție care au fost factorii determinanți direcți și indirecți care au generat ajungerea recurentului la omisiunea de a supraveghea în mod corespunzător evoluția pacientei și de a diagnostica sindromul de compartiment apărut, nici nu s-a pus în discuție și nici nu s-a conchis cu caracter definitiv, dacă au existat erori de organizare, planificare, conducere și de funcționare a secției de chirurgie ortopedică pediatrică în perioada în care pacienta a fost internată, contrar celor reținute de instanța de apel, fiind astfel încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil al recurentului.

În mod greșit instanța de apel nu a observat calitatea dublă a răspunderii spitalului și a dat prioritate dispozițiilor de drept material general, iar nu celor din legea specială, și doar celor în calitate de comitent, iar nu și acela de prestator, furnizor de servicii medicale, care trebuiau analizate împreună. Acesta era singurul temei de drept pe care s-a fundamentat în mod greșit acțiunea în regres (spitalul are dublă calitate - prestator, furnizor de servicii medicale și de comitent), în condițiile în care, în cauză trebuia să fie analizată răspunderea civilă delictuală privind o obligație in solidum prin raportare la legea specială aplicabilă - art. 643 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 645 și art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 și legislația conexă, prin coroborare și cu Regulamentul de organizare și funcționare a spitalului, întrucât în procesul penal s-a reținut și statuat ambivalent, calitatea spitalului de furnizor de servicii medicale și totodată calitatea de comitent (pacienta a fost internată) față de recurent, ca medic angajat prepus. În acest sens nu a fost analizat Răspunsul nr. x/14.05.2018 primit de la Ministerul Sănătății - Direcția Generală Asistență Medicală și Sănătate Publică, care arăta modul în care trebuia să funcționeze o unitate medicală, o secție, și care nu a fost respectat.

Cererea de chemare în judecată trebuia să fie întemeiată pe dispozițiile imperative din Legea nr. 95/2006 și cele conexe, iar nu doar pe dispozițiile singulare ale art. 1384 alin. (1) din C. civ., fiind astfel incident în cauză motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că în cauză trebuia să fie analizate obligațiile șefului de secție, obligațiile managerului spitalului și trebuia să fie avute în vedere următoarele aspecte, rămase neanalizate: condițiile de lucru ale recurentului în cadrul secției de chirurgie ortopedie pediatrică din cadrul spitalului, cu precizarea că lipsesc din arhiva instituției rapoartele de gardă din perioada spitalizării pacientei C., în special, din perioada 02.08.2007-12.08.2007; relațiile de conlucrare profesională existente în spital în cadrul secției în care lucra recurentul la nivelul lunii august 2007, când a avut loc incidentul medical; ce atribuții avea fiecare persoană în cadrul secției de chirurgie ortopedie pediatrică prin medicul șef secție și care se afla în concediu; care era organigrama și funcționalitatea secției de chirurgie ortopedie pediatrică în luna august 2007; căror persoane se subordona recurentul, cine îl supraveghea și îi dădea indicații, în condițiile în care în data de 02.08.2007 era Linia III de Gardă; care este persoana care a ținut locul medicului șef secție în perioada care acesta a fost în concediu, în luna august 2007; care au fost medicii care au efectuat vizitele pacientei în perioada în care recurentul nu era la spital, fiindu-i încheiat programul legal de muncă din punct de vedere al axei temporale, deoarece pe parcursul celor 10 zile de internare, recurentul nu a lucrat 240 de ore în mod continuu și astfel pacienta trebuia să fie supravegheată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07.06.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.11.2023.

Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și a reiterat aspecte expuse în memoriul de recurs

La data de 30.01.2023 (data email), în termen legal, intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Marie Sklodowska Curie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat intimatul că instanța de apel a analizat toate motivele de apel formulate și le-a respins motivat, prezentând în detaliu argumentele care au condus la această soluție. S-a reținut în mod corect că în cauză sunt aplicabile prevederile noului C. civ. în ceea ce privește acțiunea în regres, chiar dacă fapta ilicită ce a făcut deja obiectului unei judecăți definitive în instanța penală a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului C. civ., întrucât acțiunea în regres a comitentului s-a născut după intrarea în vigoare a noului C. civ. (cauza penală fiind soluționată în 2013 și rămasă definitivă în 2014).

În ce privește susținerile recurentului că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind nemotivarea sentinței instanței de fond, în cauză nu a fost invocat un astfel de motiv de apel. Prin apelul formulat, s-a invocat înlăturarea nemotivată a apărărilor formulate de recurent la fond, ceea ce, în accepțiunea sa, echivalează cu nemotivarea sentinței de fond. Or, la o simplă analiză atât a sentinței de fond cât și a deciziei recurate, se poate observa că ambele instanțe au motivat, in extenso, rațiunea care a condus la admiterea acțiunii în regres, respectiv la respingerea apelului formulat de recurent. În acest context motivul de recurs este neîntemeiat, recurentul fiind în situația în care nu este mulțumit de soluțiile primite, iar nu într-un veritabil caz de nemotivare a hotărârii.

În mod corect instanțele anterioare au constatat îndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea acțiunii în regres. La data săvârșirii faptei, recurentul era angajatul Spitalului Marie Curie în funcția de medic specialist chirurgie, specialitatea chirurgie infantilă, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată nr. 1450/1991, încheiat la data de 01.02.1991 (Anexa 5 a cererii introductive), acesta fiind și în prezent salariatul spitalului. Cu ocazia exercitării funcției de medic în cadrul spitalului și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, recurentul a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., pentru care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 4 luni, cu suspendarea condiționată a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 4 luni.

Neefectuarea de către instanța de apel a unor diligente suplimentare și lipsa administrării unor probe suplimentare, care nu au fost cerute de părți și nici nu erau necesare nu are nicio legătură cu legalitatea sentinței apelate și nu atrage incidența art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

În cauză nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, au fost administrate toate probele solicitate de recurent, iar încheierile care au vizat încuviințarea probatoriului și revenirea cu adrese către autorități sunt încheieri preparatorii, și nu interlocutorii cum greșit apreciază recurentul.

Fapta ilicită pentru care s-a angajat răspunderea solidară a spitalului a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale recurentului-pârât, care a acționat ca prepus al spitalului în situația neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a sarcinilor de serviciu care, deși nu sunt străine asistenței medicale, sunt stabilite prin regulamente sanitare, respectiv efectuarea vizitelor și contravizitelor, respectarea programului de gărzi, etc. S-a reținut cu putere de lucru judecat că recurentul nu a supravegheat eficient evoluția fracturii și a complicațiilor aferente pentru care partea civilă C. a fost internată în spital, fapt ce a condus la vătămarea integrității corporale a acesteia. În consecință, apărările recurentului în sensul absenței vinovăției sale sunt în contradicție cu cele reținute cu putere de lucru judecat de instanța penală. Răspunderea Spitalului Marie Curie în calitate de comitent a fost generată exclusiv de încălcarea, de către acesta, a obligației sale de serviciu privind supravegherea corectă a pacientei aflată în grija sa, iar nu de culpa în alegerea și aplicarea tratamentului medical.

Fapta ilicită pentru care s-a angajat răspunderea solidară a spitalului a fost săvârșită cu încălcarea obligațiilor de serviciu ale recurentului, fără ca spitalul să fi contribuit la prejudiciul produs victimei și fără a exista o culpă în acest sens în ceea ce privește spitalul. Recurentul a încălcat regulile interne de acordare a asistenței medicale pacienților internați în spital, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul intern atașat, respectiv art. 53 lit. e) și k) (Anexa 6 a cererii introductive).Aspectele privind culpa proprie a recurentului au fost dezlegate cu putere de lucru judecat de către instanța penală, fără a mai putea fi repuse în discuție la acest moment. În plus, nicio dotare suplimentară a spitalului nu ar fi împiedicat consecințele lipsei de supraveghere a pacientei aflate în grija recurentului. Cu alte cuvinte, aspectele învederate de recurent ar fi condus la exonerarea de răspundere a acestuia, iar nu la reținerea unei culpe concurente a spitalului și ar fi trebuit analizate în cursul procesului penal. Așa cum corect au motivat ambele instanțe, repunerea în discuție a acestor aspecte ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în cauză. Totodată, din declarațiile ambilor martori audiați, nu rezultă vreo culpă a spitalului pentru starea de pericol generată de medic prin nesupravegherea continuă a pacientei internate ori vreo culpă în ceea ce privește organizarea internă a activității în cadrul spitalului.

În acest context, nu există niciun temei pentru a se reține că recurentul a acționat la ordinele spitalului sau ale superiorilor săi ori că a întâmpinat vreo dificultate în realizarea sarcinilor sale ca urmare a lipsei de organizare internă.

Referitor la aparatura necesară pentru diagnosticare invocată de recurent, sub un prim aspect, această chestiune ar fi trebuit invocată în fața instanței penale în vederea unei eventuale înlăturări a răspunderii proprii a recurentului, iar sub un al doilea aspect, așa cum reiese din depozițiile martorilor, diagnosticarea precoce a sindromului de compartiment ar fi putut să aibă loc prin observarea atentă a semnelor clinice și, eventual, prin practicarea fasciotomiei, ceea ce în speță nu a avut loc.

La data de 14.02.2023 (data email), recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 16.02.2023 (data email), în termen legal, intimata-intervenientă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este motivată, instanța de apel a stabilit corect situația de fapt și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, pe baza unei evaluări judicioase a probatoriului administrat.

La data de 02.03.2023 (data email), în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, despre care a arătat că este încadrat și motivat conform art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7,8 C. proc. civ.. A mai solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. partea pârâtă pretinde că raportului juridic dedus judecății în procesul pendinte îi sunt aplicabile normele de drept comun prevăzute de C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, nu cele ale C. civ. de la 1864, cum eronat a statuat instanța de apel.

Susținerea părții este corectă în considerarea normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căreia faptele juridice săvârșite mai înainte de intrarea în vigoare a noului cod nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor.

Rezultă că fapta ilicită care a generat raportul juridic de despăgubire dedus judecății instanței penale în dosarul nr. x/2012 și care a atras răspunderea solidară a părții reclamate, în calitate de comitent, alături autorul acesteia, partea pârâtă, în calitate de prepus, pentru prejudiciul cauzat părții vătămate, C., ce a stat la baza formulării acțiunii în regres din procesul pendinte, a fost săvârșită în luna august 2007, astfel că litigiului îi sunt aplicabile normele de drept prevăzute de C. civ. de la 1864.

Momentul plății de partea reclamantă a despăgubirilor stabilite de instanțele penale către partea vătămată, în executarea hotărârilor pronunțate în dosarul penal menționat, sentința penală nr. 3197/14.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București și decizia penală nr. 726/5.06.2014 a Curții de Apel București, nu este relevant analizei, motiv pentru care prezentele considerente se vor substitui celor prin care instanța de apel a statuat, greșit, în considerarea acestui moment, cu privire la aplicabilitatea normelor C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Indicarea de instanța de apel în prezentarea raționamentului judiciar ce fundamentează soluția a textelor de lege prevăzute de noul cod, contrar susținerilor părții pârâte, nu atrage casarea hotărârii recurate, dată fiind identitatea de conținut a normelor de drept prin care sunt reglementate răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și a comitentului pentru fapta prepușilor în cele două coduri.

Anume, dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 prevăd următoarele: Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara și că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pe acele ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

În același sens sunt și dispozițiile art. 1357 alin. (1) și (2) din noul cod potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare și autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Totodată, definind comitentul la art. 1373 alin. (2) ca fiind "cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia", noul cod stabilește în sarcina comitentului la alin. (1) al articolului că este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

C. civ. de la 1864 statuează, la rându-i, prin art. 1000 alin. (3), că stăpânii și comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

În aplicarea acestei norme de drept, în practica judecătorească s-au conturat mai multe principii privind acțiunea în regres potrivit cărora comitentul este îndrituit să recupereze de la prepusul său integral despăgubirile plătite victimei, în considerarea faptului că răspunderea solidară a acestora este o garanție exclusiv în favoarea părții ce a fost vătămată prin fapta prepusului, iar prepusul se poate apăra în acest cadru procesual numai dovedind fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului, pe temeiul art. 998-999 C. civ.

C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a consacrat dreptul de regres prin norma de drept prevăzută de art. 1384 astfel: Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Prin urmare, dată fiind identitatea de conținut a normelor de drept privitoare la acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului, solicitarea părții pârâte de casare a hotărârii recurate argumentată pe faptul indicării greșite a textelor de lege care le conțin, anume a acelora din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în locul celor din C. civ. de la 1864, se dovedește a fi formală, motiv pentru care va fi respinsă.

Cât privește modalitatea de interpretare și de aplicare a normelor de drept prin care este reglementată răspunderea pentru fapta proprie și a comitentului pentru fapta prepusului se constată că partea pârâtă nu dezvoltă prin recurs critici concrete care să poată fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susține, însă, contradictoriu, că instanțele de fond aveau a examina cauza nu din perspectiva normelor de drept civil comun, deoarece cererea de chemare în judecată trebuia întemeiată de partea reclamantă pe normele de drept speciale prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în considerarea calității acesteia nu doar de comitent, ci și de furnizor de servicii medicale căruia îi incumbă o obligație in solidum potrivit art. 643 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 645 și art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, coroborate cu cele din legislația conexă și din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților spitalicești.

Susținerea nu poate fi primită, întrucât ignoră faptul că instanțele de fond au examinat pretenția dedusă judecății atât din perspectiva normelor de drept comun, indicate de partea reclamantă în cererea de chemare în judecată ca temei de drept al acțiunii în regres, cât și din perspectiva normei de drept speciale prevăzute de art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prin care este reglementată răspunderea civilă obiectivă a furnizorilor de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice, indicată de partea pârâtă în susținerea apărărilor prin care a pretins exonerarea totală de răspundere pentru prejudiciul suferit de partea vătămată și, deopotrivă, lipsa de îndreptățire a părții reclamante de a formula acțiune în regres.

Verificând, în continuare, memoriul de recurs se constată că partea pârâtă, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., pretinde, printr-o înșiruire de argumente care nu vin să sprijine punctual aceste motive de casare și care ignoră dezlegările jurisdicționale din hotărârea recurată, că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Se susține că încălcarea s-ar fi realizat prin modul de administrate și apreciere a probelor, prin reținerea greșită în privința mai multor chestiuni litigioase a autorității de lucru judecat a hotărârilor penale indicate în precedent, respectiv, prin omisiunea de a răspunde motivat tuturor argumentelor expuse în cererea de apel și prin redactarea unor considerente străine cauzei, consecința interpretării eronate a art. 654 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 în baza căreia le-a înlăturat de la aplicare.

Criticile formulate sunt nefondate în considerarea celor ce succed.

- Prin mai multe argumente, partea pârâtă pune în discuție, în mod nepermis procedural, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra administrării probatoriului și evaluării acestuia, operațiuni specifice verificărilor efectuate de instanțele fondului și nesupuse, ca atare, controlului de legalitate în fața instanței de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Anume, se pretinde că instanța de apel prin încheierea de ședință din 10.03.2022 a încălcat măsurile dispuse prin încheierile interlocutorii din 17.06.2021, 21.10.2021 și 13.01.2022 prin aceea că, în baza rolului activ și în considerarea răspunsului incomplet, nedocumentat și neclar al Comisiei de Ortopedie Pediatrică din cadrul Ministerului Sănătății, avea a solicita din oficiu informații suplimentare, oficiale și relevante, cu privire la necesitatea și utilitatea existenței dispozitivului medical denumit tonometru de presiune Stryker în cadrul secției de ortopedie și traumatologie, respectiv, cu privire la dotarea altor spitale din țară cu acest dispozitiv.

Verificând cuprinsul încheierii de ședință din 10.03.2022 se constată că instanța de apel a lăsat cauza la o doua strigare pentru ca părțile să ia cunoștință de relațiile comunicate de comisie, că a cerut lămuriri cât privește susținerile exhibate de părți cu privire la dotarea/nedotarea cu acest dispozitiv a spitalelor publice/private, respectiv, că părțile prezente, asistate de avocați, nu au solicitat relații suplimentare, partea pârâtă învederând instanței de apel necesitatea de a consulta literatura de specialitate depusă la dosar, care, deși veche, confirmă utilitatea dispozitivului în diagnosticarea precoce a sindromul de compartiment.

Or, cât timp nu a propus dovezi suplimentare în considerarea tezei probatorii pentru care s-au încuviințat relațiile solicitate comisiei arătate, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ. partea pârâtă nu poate invoca prin recurs omisiunea instanței de apel de a fi ordonat, din oficiu, astfel de probe, argumentat, impropriu, prin aceea că omisiunea ar semnifica încălcarea măsurilor prin care a dispus încuviințarea și administrarea probatoriilor la termenele anterioare ale judecății.

Totodată, cu trimitere la mai multe înscrisuri al căror conținut îl detaliază, partea afirmă că a probat existența cazurilor ce înlătură, potrivit art. 654 din Legea nr. 95/2006, răspunderea personalului medical pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii desfășurate în cadrul unui spital, având o organigramă și reguli proprii de organizare a activităților medicale, și astfel, lipsa de îndrituire a părții reclamante de a exercita acțiunea în regres.

În acest scop, redă în detaliu conținutul probelor pe care le-a administrat în susținerea apărărilor prin care a invocat deficiențe de natură organizatorică la nivelul secției de ortopedie și chirurgie pediatrică în perioada spitalizării părții vătămate și lipsa de conlucrare a personalului medical, ce nu au făcut posibilă identificarea în arhivă a rapoartelor de gardă și a radiografiilor părții vătămate, lipsa de preocupare a părții reclamante pentru desfășurarea de activități privind formarea profesională continuă a personalului medical și pentru elaborarea/actualizarea Ghidului de diagnostic și tratament definit la art. 4 lit. g) din Legea nr. 95/2006, precum și lipsa de preocupare a acestei părți pentru dotarea secției cu aparatura necesară pentru diagnosticare și tratament.

În aprecierea pe care înțelege să o dea probelor și pe care o expune, partea pârâtă susține că răspunderea pentru prejudiciul părții vătămate era în sarcina părții reclamante, în considerarea propriilor fapte culpabile.

Argumentele expuse nu relevă însă, așa cum se afirmă, vreo nesocotire a normelor procedurale relative la obligațiile ce revin instanței civile în încuviințarea și administrarea probatoriilor, ci pun în discuție aprecierea dată probatoriilor la care se face trimitere, astfel că nu pot fundamenta incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aprecierea probelor, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate este dată de legiuitor în competența judecătorilor fondului și, fiind expresia convingerii exprimate potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., nu poate face obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, control ce este limitat potrivit art. 483 alin. (3) din cod, la verificarea, conform legii, a conformității hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile la situația de fapt stabilită.

Prin urmare, sunt lipsite de fundament susținerile privind încălcarea principiului legalității (art. 7), al disponibilității (art. 9) și al rolului judecătorului în aflarea adevărului [art. 22 alin. (2)] ori a normelor de drept relative la încheierile preparatorii și interlocutorii (art. 235), la propunerea de probe și rolul instanței când cele propuse nu sunt îndestulătoare [art. 255 alin. (5)] și la aprecierea probelor (art. 264), cât timp partea pârâtă le subsumează doar chestiuni vizând aprecierea greșită dată probelor, nu încălcării unor reguli de procedură instituite sub sancțiunea nulității, așa cum impune art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Nici susținerea privind încălcarea art. 470

1

alin. (2) C. proc. civ. nu poate atrage incidența motivului de casare examinat, deoarece legiuitorul, prin procedura de regularizare prevăzută de această normă de drept, a urmărit completarea lipsurilor formale ale cererii de apel, nu completarea ori lămurirea motivelor de apel, al căror conținut este în puterea titularului căii de atac, verificarea conformității sale cu regulile de drept fiind o chestiune de judecată, nu de regularizare.

Ca atare, cum norma procedurală nu obligă instanța de apel să ceară titularului căii de atac lămuriri cu privire la temeiurile de fapt și de drept ale motivelor de apel invocate, după caz, completarea cererii cu alte motive de apel pe care le-ar aprecia utile examinării cauzei, susținerile părții privind pretinse greșeli procedurale astfel săvârșite sunt lipsite de orice fundament.

Tot astfel, ca lipsite de fundament, sunt și susținerile privind încălcarea art. 476 și urm. C. proc. civ. ce statuează cu privire la efectul devolutiv al apelului și la regulile privind judecata acestei căi de atac, cărora partea pârâtă nu le subsumează încălcări ale unor reguli de procedură, ci tot argumente vizând greșita apreciere a probatoriilor de către instanța de apel, punând în discuție netemeinicia hotărârii recurate și nu nelegalitatea acesteia, așa cum prevăd normele de drept incidente recursului.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse susținerile prin care partea pârâtă pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a dezvolta, cu respectarea cerințelor legale, argumente care să pună în discuție încălcarea vreunor reguli de procedură la judecata cauzei în apel.

- Prin alte argumente subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ. se susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, argumentat prin aceea că judecata în fond a cauzei s-a desfășurat într-un cadru procesual greșit stabilit, prin neobservarea obiectului, calității părților, a tuturor motivelor de apel și specificului activității ce a cauzat prejudiciul, respectiv, prin aprecierea eronată a autorității de lucru judecat a hotărârilor penale în privința unora dintre chestiunile litigioase supuse examinării prin apărările formulate în procesul pendinte.

Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanța de apel a expus motivele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate, motive ce relevă, contrar alegațiilor părții pârâte, observarea obiectului și calității părților, limitele procesului stabilite prin cererile și apărările formulate de părți, precum și motivele de apel deduse analizei.

Totodată, hotărârea arată limitele judecății impuse de reținerea efectelor produse de hotărârile penale definitive pronunțate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a statuat asupra elementelor raportului de despăgubire ivit între partea vătămată și partea pârâtă, în calitate de autor al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului, pe de o parte, și, deopotrivă, s-a angajat, pe temeiul art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, răspunderea solidară a părții reclamante și a părții pârâte, pe de altă parte.

Anume, s-a reținut că partea reclamantă a dedus judecății o acțiune în regres în considerarea angajării răspunderii sale solidare alături de partea pârâtă prin hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a statuat cu puterea lucrului judecat că partea pârâtă a săvârșit o faptă ilicită în exercitarea funcției de medic încredințate care a prejudiciat partea vătămată, faptă pentru care s-a dispus condamnarea sa penală pe temeiul art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

Fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului a constat în încălcarea de partea pârâtă a obligației profesionale de supraveghere medicală a părții vătămate (pacientă), ceea ce nu a permis diagnosticarea precoce și înlăturarea tratamentului aplicat, generator al sindromului de compartiment.

S-a reținut că instanțele penale au soluționat acțiunea civilă formulată de partea vătămată, dispunând admiterea acesteia pe temeiul art. 346 raportat la art. 14 și art. 16 C. proc. pen. și obligarea, în solidar, a părții pârâte (inculpată) și a părții reclamante (parte responsabilă civilmente), la plata de despăgubiri materiale și morale și a cheltuielilor de judecată, ulterior achitate de partea reclamantă.

Prin urmare, cât privește elementele raportului juridic de despăgubire (părți, conținut și obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanței civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 430 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanța civilă are a judeca ea însăși acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală.

Așa fiind, susținerile părții pârâte potrivit cărora instanțele de fond nu erau ținute să respecte statuările instanțelor penale privind existența faptei ilicite ce a generat prejudiciul cauzat părții vătămate, a autorului acesteia și a circumstanțelor de fapt în care a fost săvârșită sunt nefondate.

Astfel configurat cadrul procesual, partea pârâtă, în calitate de prepus, avea a se apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, pe temeiul art. 998-999 C. civ., ce ar fi concurat la producerea prejudiciului la a cărui reparație a fost obligată prin hotărârile penale.

Or, partea pârâtă s-a apărat invocând, pe de o parte, fapte ale părții reclamante ce pun în discuție angajarea răspunderii acesteia nu doar în considerarea nerespectării obligațiilor ce îi incumbă în calitate de comitent, pe temeiul dreptului comun, ci și a obligației de garanție ce îi incumbă în calitate de furnizor de servicii medicale pe temeiul normelor de drept speciale din Legea nr. 95/2006 și, pe de altă parte, impropriu, fapte săvârșite de terțe persoane aflate în relație de prepușenie cu partea reclamantă ce ar fi concurat la producerea aceluiași prejudiciu, ignorând că acestea nu sunt părți ale raportului de despăgubire statuat de instanțele penale.

Prin urmare, considerentele prin care instanța de apel a răspuns motivelor de apel, prin gruparea argumentelor imprecis formulate prin cererea de apel, examinând apărările părților atât din perspectiva normelor dreptului comun, cât și a normelor de drept speciale, și arătând de ce nu a dispus exonerarea părții pârâte de răspundere nu sunt străine de natura cauzei ci, dimpotrivă, se impuneau a fi expuse, în respectarea cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6,7 și 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde nemotivarea și, deopotrivă, nelegalitatea hotărârii recurate argumentat prin aceea că instanța de apel nu a răspuns, în întregime, criticii prin care a pretins nemotivarea sentinței primei instanțe, omițând să arate argumentele pentru care a înlăturat apărarea fondată pe teoria riscului profesional, cu privire la care nu se opunea autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, și nici a acelora în baza cărora a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

Partea reiterează argumentele potrivit cărora răspunderea pentru prejudiciul suferit de partea vătămată incumbă exclusiv părții reclamante în calitate de furnizor de servicii medicale, susținând, totodată, că probele administrate, contrar constatărilor instanțelor de fond, fac dovada deficiențelor reclamate privind organizarea activităților de la nivelul secției de ortopedie și chirurgie pediatrică la momentul spitalizării părții vătămate.

Verificarea considerentelor hotărârii recurate relevă, contrar susținerilor, examinarea de către instanța de apel a apărării construite în jurul ideii de risc profesional ca temei distinct al răspunderii proprii, obiective, a părții reclamante în calitate de furnizor de servicii medicale, prin raportare la temeiurile de drept invocate și la situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită pe baza probatoriilor.

Rezultă că partea pârâtă s-a apărat susținând existența unor condiții de lucru inadecvate, în absența unei structuri organizatorice eficiente a secției, absența activităților de formare profesională continuă, neîntocmirea și neactualizarea Ghidului de diagnostic și tratament cu privire standardul medical în privința afecțiunilor tratate și absența din dotarea secției a dispozitivului denumit tonometrul de presiune necesar pentru diagnosticarea precoce a sindromului de compartiment.

Or, potrivit considerentelor de fapt ale hotărârii recurate, deficiențele de natură organizatorică imputate părții reclamante, unele neprobate, altele formulate în termeni generali, nu au permis identificarea unei fapte proprii a părții reclamante aflate în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită care a produs vătămarea pacientei și care să fi concurat la producerea prejudiciului.

Anume, în evaluarea probatoriilor, s-a statuat că măsurarea presiunii intercompartimentale cu tonometru de presiune Stryker nu este o cerință esențială în stabilirea precoce a sindromului de compartiment, neexistând un standard terapeutic în acest sens, că responsabilitatea pentru formarea profesională incumbă nu doar unității sanitare angajatoare, ci și medicului, potrivit art. 414 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, și că nu s-au indicat lipsurile Ghidului de diagnostic și tratament, statuări care, așa cum s-a arătat în precedent, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs.

S-a reținut, totodată, că și dacă s-ar fi probat ca fiind reale, deficiențele pretinse nu sunt de natură să împiedice medicul curant în exercitarea obligației de supraveghere a pacientului din perspectiva efectelor pe care le produce tratamentul inițiat și aplicat, obligație a cărei nerespectare a stat la baza reținerii răspunderii civile a părții pârâte prin hotărârile penale ce se opun, sub acest aspect, cu puterea lucrului judecat.

S-a argumentat și că răspunderea părții pârâte nu poate fi înlăturată nici pentru pretinsa lipsă de conlucrare a medicilor din cadrul secției care au consultat partea vătămată în timpul gărzilor de la nivelul spitalului fără să fi diagnosticat complicația intervenită în evoluția cazului, responsabili, în opinia părții pârâte, în aceeași măsură pentru prejudiciul produs, prin aceea că răspunderea părții pârâte a fost angajată în calitate de medic curant, ce avea, astfel, sub directă îngrijire partea vătămată, nu de medic de gardă.

De altminteri, în formularea acestei apărări partea pârâtă omite că împotriva acțiunii în regres a comitentului nu se poate apăra invocând fapta unor terțe persoane care, nefiind părți ale raportului de despăgubire stabilit prin hotărârile penale definitive, nu au fost chemate în procesul pendinte.

În fine, instanța de apel a statuat și că deficiențele invocate, date fiind circumstan