ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2430/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ BUCUREȘTI a formulat contestație împotriva deciziei nr. 25760/04.02.2021, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței să dispună: 1.anularea în parte a deciziei, respectiv a articolului 2, prin care s-a respins cererea de plată a dobânzii legale; 2.obligarea pârâtului la plată dobânzii legale, așa cum s-a dispus prin sentința penală nr. 385/17.06.2020, definitivă prin decizia nr. 1239/2020. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1067 de la data de 02.07.2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR. A anulat, în parte, decizia nr. 25760/04.02.2021 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la dobânda legală. A obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale stabilite prin sentința penală nr. 385/17.06.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019. Totodată, a acordat reclamantului 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. ]1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1067 de la data de 02.07.2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației, formulate de reclamant împotriva Deciziei FGA nr. 25760/04.02.2021. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, respectiv a aplicat greșit a art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din legea nr. 213/2015. A arătat, tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că prima instanță a calificat greșit dobânda legală ca fiind creanță de asigurări, recurentul-pârât prezentând ample considerații pe această chestiune de drept. A făcut referire la practica judecătorească cristalizată la nivelul Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că penalitățile de întârziere, dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări. A precizat că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR funcționează în scopul protejării creditorilor de asigurări în vederea acoperirii creanțelor de asigurări în virtutea protecției consumatorilor produselor și serviciilor iar nu ca obligații proprii. Mai mult, arătat că potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 și art. 25 din Norma 16/2015, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți iar nu a asigurătorului în faliment. Prin urmare, din coroborarea celor de mai sus, rezultă că textele de lege limitează conținutul creanțelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizații și prime de asigurare iar conținutul noțiunii de despăgubire nu poate fi stabilit prin raportare la alte acte normative având în vedere că definiția conceptului este oferită de legea cu caracter special. A mai susținut că prin asimilarea noțiunii de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată creanței de asigurări prevăzute în Legea nr. 213/2015, prima instanță de judecată a încălcat disp. art. 11 ale acestei legi. Totodată, a reluat considerentele potrivit cărora, în speța de față, nu este incidentă Decizia ÎCCJ nr. 29/2020. Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant a Spitalul Clinic de Urgență București solicitat respingerea recursului ca tardiv introdus, iar pe fond, ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate. A susținut că dispozițiile legale incidente în cauză se interpretează literal și că din acestea rezultă faptul că în cazul constatării stării de insolvență a unei societăți de asigurare, sumele pe care a ceasta le–ar fi plătit urmează a fi suportate de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în temeiul unei subrogații legale. A mai arătat că limitarea reparării integrale a prejudiciului poate interveni doar în situația în care acesta depășește pragul limită de 450.000lei, însă în cauza de față nu există niciun temei legal pentru a se achita doar o parte din prejudiciu. În concluzie, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, instanța de fond a aplicat corect normele de drept material arătate în cuprinsul hotărârii, și a analizat textele legale invocate de recurentul - pârât. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 mai 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că în baza sentinței penale nr. 385/17.06.2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1, în dosarul nr. x/2019, reclamantul a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților plata sumei de 36.315,38 RON reprezentând debit principal și a dobânzii legale aferente, cerere care a fost admisă, în parte, de pârât. Astfel, pârâtul a dispus plata debitului principal și a înlăturat plata dobânzii legale, emițând decizia nr. 25760/04.02.2021. Împotriva deciziei nr. 25760/04.02.2021 a formulat contestație reclamantul Spitalul de Urgență București, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale așa cum s-a dispus prin sentința penală nr. 385 de la data de 17.06.2020. Prima instanță a considerat că Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență, sens în care pretenția formulată de reclamant este întemeiată. Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestei norme legale, extinzând norma juridică dincolo de conținutul ei limitativ si clar definit. Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului." Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege. (2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. (3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015." Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente. Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale în cauza de față reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Intimatul - reclamant nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânzi legale care au fost stabilite prin sentința penală nr. 385 de la data de 17.06.2020. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar intimatul - reclamant nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Pe cale de consecință, dobânzile legale nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noțiunea de creanță de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015". Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat. Totodată, din raționamentul anterior expus reiese, contrar celor statuate de prima instanță, și faptul că Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a dobânzilor legale datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, va casa sentința civilă recurată și, în rejudecare, ca respinge acțiunea, ca neîntemeiată.