ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3785/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 15 ianuarie 2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 22033/19.12.2019, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/08.11.2019, emisă de pârât, solicitând ca în urma analizării contestației și a probelor ce vor fi administrate în cauză, să se dispună anularea deciziei atacate și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 13.717,17 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație.

Prin sentința civilă nr. 446 din 18 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 22033/19.12.2019 și a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant, precum și la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial), respingând în rest acțiunea (cererea de obligare la plata sumei de 13.717,17 RON).

Împotriva sentinței civile nr. 446 din 18 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), ale art. 1, art. 2 și art. 12 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, a dispozițiilor art. 320 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și a prevederilor art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 și a art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2020, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Prin decizia nr. 22033/19.12.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 13.717,17 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, reținând în esență faptul că Spitalul Clinic de Urgență București nu are calitatea de creditor de asigurare, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin sentința recurată a fost anulată decizia nr. 22033/19.12.2019, emisă de pârât, acesta fiind astfel obligat la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b), ale art. 1, art. 2 și art. 12 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, a dispozițiilor art. 320 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și a prevederilor art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 și a art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 338, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București la data de 13 mai 2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1406/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București la data de 24 octombrie 2019, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligată partea responsabilă civilmente societatea de asigurare A. S.A., prin lichidator judiciar, B., la plata sumei de 13.717,17 RON către reclamant, la care se adaugă dobânda legală până la plata efectivă a întregului debit datorat, sumă ce reprezintă daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE și ținând cont că pentru a se stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

În acest context normativ rezultă, așadar, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite de o terță persoană îndreptățită prin producerea riscului asigurat.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic de Urgență București are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, iar în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare acțiunea directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Totodată, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, care a stabilit că Spitalul Clinic de Urgență București este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență București este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Potrivit art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (fost art. 313), "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată", iar potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în forma în vigoare în perioada de referință, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil".

Din formularea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și a art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu reiese că existența unui raport cauzal direct între fapta asiguratului și prejudiciul produs reprezintă o condiție pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului și, subsecvent, pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata creanței.

Este adevărat că pârâtul nu se subrogă în toate drepturile și obligațiile asigurătorului intrat în faliment, fiind ținut să efectueze plăți doar în cazurile în care sunt îndeplinite condițiile reglementate de Legea nr. 213/2015, însă în cauză aceste condiții sunt întrunite, reclamantul având calitatea de creditor de asigurare - persoană păgubită, iar suma pretinsă de acesta fiind o creanță de asigurare.

Cu privire la dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, reiterate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține că acestea pot fi interpretate numai în sensul în care doar persoana vătămată, îndreptățită la despăgubire, nu poate să obțină eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative - care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, evitându-se astfel o eventuală îmbogățire fără justă cauză a acesteia.

Această prevedere nu îi este însă aplicabilă unității spitalicești care a prestat serviciile și care are obligația legală - prevăzută de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății de a recupera aceste cheltuieli de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane și care răspund potrivit legii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 446 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 446 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.