ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 818/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 21102/28.08.2019, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.07.2019 și a deciziei nr. 21056/27.08.2019 prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.07.2019, ambele emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și comunicate reclamantului la data de 03.09.2019, prin care a solicitat anularea deciziilor mai sus arătate si pe cale de consecință, obligarea pârâtul la plata sumei de 321,65 RON, respectiv câte 160,825 RON pentru fiecare decizie în parte; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație.

Prin sentința civilă nr. 886 pronunțată la data de 02 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată, a anulat deciziile nr. 21102/28.08.2019 și nr. 21056/27.08.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 321,65 RON reprezentând despăgubiri materiale, respectiv câte 160,825 RON pentru fiecare din cererile de plată nr. x/15.07.2019 și nr. y/15.07.2019.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtil Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat a admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, reținând cauza spre rejudecare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare, textul reprezentând o transpunere a Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări. Aceste norme juridice au fost preluate și în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare.

Așadar, pentru a se putea recupera sumele solicitate din Fondul de Garantare a Asiguraților este necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție ce nu este îndeplinită în ceea ce privește spitalele.

Susține, de asemenea, recurentul că în raport de definițiile date creanței de asigurare precum și creditorilor de asigurare, acestea nu pot fi aplicate în în litigiile de drept comun între asigurați și beneficiarii asigurarilor și asiguratori ci numai în raporturile cu FGA, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care FGA le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, FGA neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare.

În cazul dedus judecății, spitalul în raport cu FGA nu deține o creanță de asigurare și nu este creditor de asigurare în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015, creanța spitalului nu rezultă dintr-un raport de asigurare și nici nu este beneficiar al asigurării.

În litigiile de drept comun între asigurați și beneficiarii polițelor de asigurare asigurătorul este obligat a achita indemnizația la care s-a obligat prin contractul de asigurare și părțile din raportul contractual sunt asigurați/beneficiari ai poliței de asigurare și asigurător, iar în raportul cu FGA avem creditorul de asigurare și FGA. În asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte asigurări, pe lângă asigurător și asigurat, intervine o a treia persoană, respectiv terțul păgubit încadrat de legiuitor la art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Existența acestui tip de asigurare permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de altă parte, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins, deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, el nu mai poate fi plătit, pe cale judiciară pentru prejudiciul produs.

Rolul social al Fondului de Garantare a Asiguraților este de a proteja creditorii de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, or în cazul dedus judecății creditorul de asigurare este beneficiarul poliței de asigurare RCA.

Afirmă recurentul că prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii produse de asigurat unor terțe persoane care sunt urmarea unui accident, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, și existența vinovăției.

În cauză, instanța care a soluționat cauza penală a stabilit existența tuturor acestor condiții și a obligat asigurătorul să achite sumele solicitate, însă susține recurentul că FGA nu este un asigurător sau reasigurător, FGA nu plătește pentru asigurătorul falit după cum nici asigurătorul falit nu plătește prin FGA.

Arată recurentul că spitalele se constituie părți civile în cauzele penale, în caz contrar acestea pierd dreptul de a acționa la instanța civilă, dreptul spitalului fiind de a acționa vinovatul de producerea accidentului, respectiv asiguratul RCA.

Redă recurentul dispozițiile art. 2208 din C. civ., normă juridică în raport de care susține că FGA nu plătește indemnizații de asigurare ci creanțe de asigurare.

În cauză, reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA. Reclamantul nu este nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării și nici persoană păgubită.

Totodată, susține recurentul că în prezenta cauză nu au relevanță dispozițiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 întrucât prin subrogarea stabilită de această normă juridică, reclamantul nu a dobândit și calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Reclamantul deține contra asigurătorului A. cel mult o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților. Reclamantul, în calitate de creditor chirografar are opțiunea înscrierii creanței sale în tabelul creditorilor A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență a arătat intimatul că prin decizia penală nr. 585/A/24.04.2019 în dosarul nr. x/2017 Curtea de Apel București a stabilit în mod definitiv că reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București are de încasat de societățile de asigurare falite câte 160,82 RON, ca urmare calitatea de creditor de asigurare nu mai poate fi pusă la îndoială.

Obligația Fondului de Garantare a Asiguraților de a da curs cererilor de despăgubire derivă din obligația asigurătorului falit de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, despăgubirile plătindu-se de către asigurător persoanelor fizice sau juridice. Este reglementat astfel un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terților păgubiți prin accidente. În acest sens este și interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 1/2016 pentru soluționarea recursului în interesul legii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin decizia penală nr. 585/A/24.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2017, definitivă s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București, fiind obligate părțile responsabile civilmente B. S.A. (prin lichidator judiciar C.I.T.R. - Filiala Cluj) și A. S.A. (prin lichidator judiciar C. SRL) la plata acesteia a sumei de 160,825 RON, fiecare asigurator, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei D., la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata integrală a debitului.

Față de împrejurarea că A. S.A. și B. S.A. a intrat în procedura falimentului, prin cererea de plată formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, înregistrata la FGA sub nr. x/15.07.2019 și nr. 13119/15.07.20,19 acesta a solicitat sa fie despăgubit din disponibilitățile FGA reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei D..

Prin deciziile nr. 21102/28.08.2019 și nr. 21056/27.08.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, au fost respinse cererile de plată formulate cu motivarea că reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București nu are calitatea de creditor de asigurare, furnizorii de servicii medicale neputând fi încadrați în categoria creditorilor de asigurări.

În respingerea cererii de plată, recurentul-pârât a avut în vedere faptul că Spitalul nu are calitatea de creditor de asigurare întrucât creanța invocată de acesta nu izvorăște dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererilor de plată adresate FGA.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier D..

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare cu victimele accidentului, motiv pentru care Curtea constată că creanța solicitată de acesta îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecății rezultă dintr-un contract de asigurare, și conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu dispozițiile art. 1

1

pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii nr. 213/2015 și Legii nr. 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) și (2) din legea 213/2015:

"Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că, referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

În mod corect instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, sunt incidente și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "(1) "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată".

Pentru aceste motive, instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), astfel că în raport de această normă juridică Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant și va dispune obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 886 din 02 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.