ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6700/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: 1.anularea deciziei nr. 12144/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților, comunicată la data de 08.01.2018 și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata sumei de 6085,95 RON; 2.anularea deciziei nr. 12235/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata sumei de 8.014,71 RON; 3. anularea deciziei nr. 12236/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata sumei de 2.874,65 RON; 4. anularea deciziei nr. 12237/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata sumei de 3.656,66 RON; 5.anularea deciziei nr. 12241/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata sumei de 16.898,10 RON; 6. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5539 din 28 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat deciziile: - nr. 12144/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligă pârâtul la plata sumei de 6.085,95 RON - nr. 12235/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligă pârâtul la plata sumei de 8.014,71 RON - nr. 12236/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligă pârâtul la plata sumei de 2.874,65 RON - nr. 12237/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, obligă pârâtul la plata sumei de 3.656,66 RON - nr. 12241/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților. A obligat pârâtul la plata sumei de 16.898,10 RON. De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. Art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că, creditor de asigurare este persoana asigurată aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale se poate concluziona că noțiunea de creditor de asigurare are în vedere un singur contract de asigurare încheiat de S.C. A. S.A., neavând relevanță împrejurarea susținută de către pârât că falimentul sau deschiderea unei proceduri de faliment împotriva unui asigurător atrage automat incidența în cauză a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015". Mai departe apreciază Curtea: "Deși temeiul nașterii raportului de garantare a plății despăgubirii este falimentul acestei societăți de asigurare, calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi extrapolată automat în sfera Legii nr. 213/2015, cu încălcarea dispozițiilor speciale ale acestei legi." Pe de o parte instanța consideră că nu poate fi extrapolată calitatea de unic creditor în sfera Legii nr. 213/2015, dar pe de altă parte menționează că se încalcă dispozițiile acestei legi speciale. Este un nonsens. Definițiile de creanță de asigurare și de creditor de asigurare se regăsesc numai în Legea nr. 213/2015 [art. 4, alin. (1), lit. a) și b), punctele (i), (ii) și (iii)] și în Legea 503/2004 [art. 3, alin. (1), lit. h) și i)]. În continuare instanța de fond ajunge la concluzia potrivit căreia, "noțiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de S.C. A. S.A., pe de altă parte, aparent confirmată de către pârâtă care cu ocazia întocmirii listei potențialilor creditori de asigurări afișată pe pagina de internet a acesteia atribuie acelorași potențiali creditori mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare și implicit dosare de daună diferite. Or, dacă interpretarea dispozițiilor legale menționate anterior s-ar fi realizat în sensul susținut de către pârât s-ar fi impus indicarea mai multor poziții corespunzătoare diverselor polițe de asigurare și înregistrarea unor dosare de daună diferite". Recurentul arată că instanța putea observa că în cazul dedus judecății sunt mai multe dosare de daună datorită faptului că sunt evenimente diferite petrecute în condiții și perioade diferite dar, cel mai important instanța de fond trebuia să observe că este vorba despre un singur contract de asigurare, anume polița CASCO nr. x emisă de către S.C. A. S.A. la data de 30.12.2015 pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016. În final, instanța de fond a apreciat că dispozițiile Legii nr. 213/2015 prevăd dreptul creditorului de asigurări de a fi despăgubit de pârâtul FGA în limita unui plafon de garantare în fiecare dintre contractele de asigurare încheiat, întrucât există raporturi juridice distincte între asigurat și asigurător. Însăși instanța de fond folosește singularul vorbind despre creditorul de asigurări și nu de creditorii de asigurări. Dacă am urma acțiunea eronată, a instanței de fond, Curtea era obligată să observe că se contrazice, în speță fiind vorba despre un singur contract de asigurare CASCO anume polița CASCO nr. x emisa de către S.C. A. S.A. la data de 30.12.2015 pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016. Urmărind această rațiune eronată a instanței de fond ar însemna că mai multe creanțe de asigurare dacă aparțin unei singure persoane fizice/juridice (care un singur patrimoniu aceste nefiind divizibil) să nască mai mulți creditori. În cazul dedus judecății prin Deciziile 12144/22 decembrie 2017,12235/22 decembrie 2017,12236/22 decembrie 2017,12237/22 decembrie 2017 și 12241/22 decembrie 2017 au fost respinse la plată creanțele de asigurare aferente fiecărui eveniment asigurat care a generat o creanță de asigurare dar aceste creanțe aparțin cumva Spitalului Clinic de Urgență București 1, Spitalului Clinic de Urgență București 2, Spitalului Clinic de Urgență București 3, ș.a.m,d. Au apărut mai multe personalități juridice distincte cu patrimonii diferite. Un creditor poate deține mai multe creanțe de asigurare dar acele creanțe nu generează mai mulți creditori de asigurare. Dacă în opinia instanței de fond fiecare creanța de asigurare - care aparține aceluiași creditor -generează un creditor de asigurare - atunci ne punem următoarea întrebare: care a fost rațiunea legiuitorul de a folosi singularul??? Art. 15, alin. (2) din Legea nr. 213/2015: "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment". În opinia instanței de fond reclamantul-intimat/asiguratul CASCO ar fi un co-creditor de asigurare pentru fiecare creanță? Totodată instanța de fond, era obligată a avea în vedere și dispozițiile legale care reglementează patrimoniul. Polițele de asigurare CASCO ale reclamantului-intimat, în baza căreia/cărora s-au născut creanțele de asigurare ca urmare a producerii evenimentului asigurat aparțin unui singur patrimoniu, cel al reclamantului-intimat. Sau poate NU?!. Art. 31 din C. civ. - Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune - dispune: (1) Orice persoană fizică sau persoană juridica este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia. (2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege. (3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii. La momentul adoptării noului C. civ. (2009), în doctrină se admitea că nu există nicio contradicție între ideea de unitate a persoanei și a patrimoniului și ideea de divizibilitate a patrimoniului. "Într-adevăr, deși divizat în mai multe mase de drepturi și obligații cu conținut economic, patrimoniul rămâne unitar. Masele patrimoniale reglementate de art. 31 alin. (3) noul C. civ. sunt rezultatul acestei diviziuni. În urma divizării, o persoană (fizica sau juridica - n.n) nu are mai multe patrimonii (este un patrimoniu unic - un singur creditor sau debitor), ci ... mai multe mase patrimoniale, denumite patrimonii de afectațiune doar pentru a pune în evidență modul în care au fost preluate în teoria modernă a patrimoniului, atât elemente ale teoriei personaliste, cât și elemente ale teoriei patrimoniului de afectațiune (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 9-10. Se poate remarca diferența de nuanță față de poziția exprimată de G.N. Luțescu în anul 1947 - n.n., D.C.). Trei sunt elementele indispensabile pentru înțelegerea noțiunii de patrimoniu: drepturile și obligațiile care alcătuiesc patrimoniul au valoare economică, sunt pecuniare (evaluabile în bani); aceste drepturi și obligații patrimoniale formează o universalitate juridică; patrimoniul este un atribut al personalității (V.1 Stoica, Drepturile reale 2009, p. 5). O masă patrimonială este privită ca universitas iuris, iar nu ca universitas facti. Totuși, în mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică (universum ius, universitas iuris), iar masele patrimoniale sunt doar părți ale întregului, în cazul de față polița/ele de asigurare, chiar dacă fiecare păstrează o unitate specifică determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată și de regimul juridic special (V. Stoica, Drepturile reale 2009, p. 7). Noul C. civ. consacră și noțiunea de universalitate de fapt în cuprinsul art. 541. Numai persoanele pot avea un patrimoniu, pentru că numai persoanele pot avea drepturi și sarcini, prin persoane trebuie să înțelegem atât persoanele fizice, cât și persoanele morale. Orice persoană are un patrimoniu, deoarece orice persoană are drepturi și obligații apreciabile în bani. O persoană nu poate avea decât un patrimoniu si patrimoniul nu poate fi despărțit de persoană. Aceste creanțe pe asigurare, pe care le deține recurentul-reclamant, aparțin unor patrimonii diferite ? Existența patrimoniului, luat în calitatea sa de universalitate, este independentă de bunurile ce compun patrimoniul (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 522-524). În concluzie, orice persoană deține un patrimoniu; patrimoniul persoanei poate cuprinde mai multe mase patrimoniale, stabilite în condițiile legii, cum ar fi: masa patrimonială de afectațiune - care este acea diviziune a patrimoniului care cuprinde bunurile afectate exercitării unei profesii autorizate -, și masa patrimonială fiduciara - care este acea diviziune a patrimoniului care cuprinde drepturile reale, de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale transferate de către constituitor către unul sau mai mulți fiduciari, care le exercită într-un scop determinat (U.N.N.P.R., C. civ. al României. îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011, p. 24). Fracționarea patrimoniului nu se confundă cu separația de patrimonii, care este proprie persoanei juridice. Persoana juridică însăși poate să își fracționeze propriul patrimoniu (unic, separat de cel al organelor de administrare sau al membrilor). Afectațiunea patrimonială poate consta în alocarea unor active sau fonduri pentru a realiza un proiect anume (de exemplu. Bunurile mobile și imobile afectate unei fabrici, uzine, unități de producție sau date în fiducie). Dacă titularul întreprinderii este, de fapt, un grup de societăți, atunci, practic, societățile din cadrul grupului (care au sau par să aibă personalitate juridică proprie, deci patrimoniu propriu) sunt nimic altceva decât afectațiuni patrimoniale ale grupului, mai ales în caz de confuziune de patrimonii, art. 193 alin. (2) noul C. civ. este în acest sens (Gh. Piperea, Fracționarea patrimoniului și segregarea creditorilor, în R.R.D.A. nr. 10/2011). De asemenea, Titlul IV din C. civ. - Persoana juridică - Capitolul l: Dispoziții generale dispune la art. 187 elementele constitutive ale unei persoane juridice: "Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general". Totodată, art. 214 C. civ. - Separarea patrimoniilor dispune:(1) Membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu. (2)Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz. bunurile persoanei juridice ori informațiile pe cate le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei care i-au numit. În cazul dedus judecății polița/ele de asigurare CASCO, în baza căreia/cărora reclamantul-intimat a dobândit o creanță de asigurare fac parte, aparțin patrimoniului reclamantului-intimat în întregime. În baza acestor motive expuse pe larg, FGA a apreciat că, reclamantul-intimat este unic creditor de asigurare (nici nu se putea altfel) și nu devine unic creditor pentru fiecare polița de asigurare, cu atât mai mult că, în speță este o singură poliță CASCO și nu mai multe. Avem mai multe evenimente asigurate petrecute dar ... în baza aceleiași polițe CASCO. Interesele persoanelor îndreptățite la despăgubiri în cazul falimentului unui asigurător nu sunt prejudiciate de existența plafonului de garantare de 450.000 RON în limita căruia FGA poate face plăți în urma procedurii administrative de plată, de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 - unde se poate înscrie cu toata creanța, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Polița CASCO seria x nr. x a fost emisă la data de 30.12.2015 de către S.C. A. S.A., pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016, fiind stabilită o primă de asigurare în sumă de 305.113,65 RON, însă, având în vedere deschiderea procedurii de faliment împotriva debitoarei S.C. A. S.A. (dosar nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă), cererile pentru acordarea contravalorii reparațiilor au fost formulate către Fondul de Garantare a Asiguraților. Ca urmare a avarierii mijloacelor de intervenție, în baza poliței menționate mai sus, I.S.U. "Dealul Spirii" a formulat, pentru Spitalul Clinic de Urgență București, următoarele cereri de plată: 1. Cererea de plată nr. x/15.02.2017 pentru suma de 6.085,95 RON; 2. Cererea de plată nr. x/21.04.2017 pentru suma de 8.014,71 RON; 3. Cererea de plată nr. x/15.02.2017 pentru suma de 2.874,65 RON; 4. Cererea de plată nr. x/09.12.2016 pentru suma de 3.656,66 RON;

Cererea de plată nr. x/21.04.2017 pentru suma de 16.898,10 RON. La data de 08.01.2017 intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a comunicat Spitalului Clinic de Urgență București deciziile nr. 12144, nr. 12235, nr. 12236, nr. 12237 și nr. 12241 din 22.12.2017, prin care au fost respinse cererile de plată constatând că, anterior soluționării acesteia, s-a achitat deja către S.C. A. S.A. suma de 450.000 RON, plafonul maxim prevăzut de lege pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment. Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este corectă. Este nefondat motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanță a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că a indicat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția privind admiterea cererii reclamantului și anularea deciziilor în discuție. De asemenea, din analiza hotărârii primei instanțe nu rezultă că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, iar recurentul nu a adus critici concrete hotărârii primei instanțe sub aspectul acestui motiv de casare. Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat. Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, și a stabilit următoarele: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă. De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce privește cererea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța constată că este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în acest sens având în vedere factura seria x nr. x, în sumă de 10500,00, raportat la Anexa nr. 2/09.12.2020 la contractul de asistență juridică nr. x/31.07.2020, din care rezultă că suma de 1500 RON constituie onorariul avocațial eferent serviciilor de asistență și reprezentare juridică, acordate de Cabinet avocat "B." pentru dosarul nr. x/2018, reprezentând onorariu conform contract de asistență juridică nr. x/26.03.2019, (conf. împuternicirii avocațiale seria x 4695395/2019), Înalta Curte va face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.