ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3496/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată 09.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 21678/18.11.2019, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/13.06.2019, solicitând anularea deciziei și obligarea pârâtului la plata sumei de 31.749,56 RON, și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Sentința pronunțată de Curtea de Apel București

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 260 din 29.04.2020, a admis contestația formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 21678/18.11.2019 și a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să admită cererea de plată a sumei de 31.749,56 RON formulată de reclamant și înregistrată la pârât sub nr. x/13.06.2019.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 2000 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A criticat recurentul -pârât sentința atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

În motivarea recursului, se arată că instanța de judecata a interpretat greșit legislația aplicabilă respectiv prevederile din art. 4 al Legii nr. 213/2015, art. 313 și art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia. Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

A susținut recurentul - pârât că intimatul - reclamant s-a prevalat de dispozițiile sentinței penale care a consfințit că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în privința faptei asiguratului RCA pentru a solicita reparația.

Unitatea spitalicească a invocat la fond prev. art. 2223 C. civ., însă în raporturile cu Fondul De Garantare a Asiguraților, acesta nu deține o creanță de asigurare și nu este creditor de asigurare în temeiul Legii nr. 213/2015.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa în instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul A., așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006. Acestea nu sunt nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării și nici persoană păgubită.

În interpretarea a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, rezultă că reclamantul deține împotriva asigurătorului A. cel puțin o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraților este o persoană juridică de drept public, constituită în baza Legii nr. 213/2015, cu rol și atribuții stabilite de actul normativ de înființare, distincte de cele ale unui asigurător, care nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, raportat la faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare de care dispune și în considerarea faptului că legiuitorul a obligat fondul să analizeze și să instrumenteze dosarele de daună și cererile de plată, a precizat recurentul că a analizat și a instrumentat cererea intimatului - reclamant emițând o decizie legală și temeinică.

1.4 Apărările formulate în cauză

În combaterea criticilor aduse în recurs, pârâtul Spitalul Clinic de Urgență București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu menținerea sentinței civile atacate.

A arătat că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

A susținut faptul că subiectul activ al raportului juridic obligațional este furnizorul de servicii medicale, care are un drept de acțiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli, subrogându-se în toate drepturile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 5 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului, precum și la dispozițiile legale și procedurale incidente, Înalta Curte constată că se impune respingerea acestuia, pentru considerentele expuse în continuare

La data de 13 iunie 2019, intimatul- reclamant Spitalul Clinic de Urgență București a înregistrat la Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată cu nr. x, solicitând plata din disponibilitățile fondului a sumei de 31,749,56 RON cu titlu de daune materiale, conform sentinței penale nr. 928 din 29 noiembrie 2018 a Judecătoriei Sectorului 2 definitive prin decizia penală nr. 354/A/12 martie 3019 a Curții de Apel București, secția a I Penală.

Urmare a avizării daunei, a fost constituit dosarul de daună nr. x (nr. unic FGA nr. x).

Prin Decizia nr. 21678/18.11.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, cu următoarea motivare:

"(…) Pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și pentru a recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. (…) FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR garantează plata despăgubirilor în baza uneu ibligașii izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015."

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de casare ce privesc greșita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), Înalta Curte constată netemeinicia acestora, având în vedere următoarele considerente:

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 313, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Este de necontestatat că, prin sentința penală nr. 928/29.11.2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, definitivă prin decizia penală nr. 354/12.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenta București și a fost obligat asigurătorul S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar, B., filiala Cluj, la plata sumei de 31.749.56 RON către reclamant, sumă ce reprezintă daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei C..

Prin urmare, prin hotărârea judecătorească definitivă mai sus precizată, reclamantul a devenit creditor de asigurare al unor societăți de asigurare aflate în faliment, motiv pentru care reclamantul s-a adresat instituției ce a fost creată în scopul de a despăgubi persoanele care au suferit un prejudiciu ce trebuie suportat de societăți de asigurări falite.

În raport cu aspectele relevate, Înalta Curte reține că Spitalul Clinic de Urgență Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța penală valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență Elias în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, intimatului-reclamant din prezenta cauză, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Așadar, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate de instanța penală, care a stabilit că intimatul -reclamant este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății S.C. A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține intimatul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat, sau asiguratului, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență Elias este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a reținut că, de vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă, neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării.

Înalta Curte reține ca fiind relevante și prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data producerii accidentului (20.10.2015), text potrivit căruia "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."

Ca atare, față de cele stabilite prin sentința penala pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, instanța de fond în mod corect a constatat că efectuarea de reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 31. 749,56 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa conducătorului autoturismului asigurat RCA la A.. S.A., astfel că, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinată în efectuarea de către partea reclamantă a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului rutier.

Așadar, această creanță litigioasă îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Ca atare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În ceea ce privește soluția de obligare directă a intimatului - pârât la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios administrativ de plină jurisdicție, în care instanța de contencios administrativ poate impune autorității publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal și să recunoască pretenția dedusă judecății. În cauza de față, certitudinea și intinderea despăgubirii au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, de natură să restrângă marja de apreciere pe care ar mai avea-o autoritatea publică în ipoteza unei reevaluări a cererii pe cale administrativă.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

De asemenea, în raport de soluția pronunțată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentului - pârât în prezenta cauză, Înalta Curte îi va obliga pe acesta la plata către intimatul -reclamant Spitalul Clinic de Urgență București a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 260 din 29.04.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de1500 RON către intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență București reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.