ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3100/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.05.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 13933/12.04.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 449,28 RON, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3554 din 10 septembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 13933/12.04.2018 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/20.01.2017.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3554 din 10 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de reclamant. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză. Acesta a apreciat că, în mod greșit Curtea a stabilit că intenția legiuitorului a fost de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual și că o persoană fizică/persoană juridică poate avea o multitudine de calități de "creditor de asigurare" în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. în acest fel, învederăm că instanța de fond a adăugat la textul de lege art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, un alt sens decât cel stabilit în mod expres. Or, nu se poate adăuga la lege prin instituirea unor dispoziții acolo unde textul nu o face, prin completări ale acestuia în baza unei interpretări eronate care, în fapt, extinde aria de aplicare a plafonului de garantare la multitudinea tuturor contractelor de asigurare emise de către asigurătorul aflat în faliment. Mai mult decât atât, prin aplicarea acestui raționament, s-ar contraveni scopului în care a fost instituit Fondul de garantare a asiguraților, stabilit expres de art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015:,,(...) protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.", caz în care un creditor poate fi nu doar asigurat ci și beneficiar al asigurării dar și terț prejudiciat, a! aceluiași asigurător. Scopul nu este de garantare a contractelor de asigurare emise de același asigurător ci, de a proteja creditorii de asigurări în limita unui plafon de 450.000 RON. Acest scop este în strânsă legătură și cu resursele FGA care nu echivalează cu cele ale asigurătorului aflat în faliment, nici în ce privește proveniența acestora (prime de asigurare ca urmare a contractelor de asigurare vândute) și nici în ce vizează distribuirea acestor fonduri către creditorii de asigurare pentru toți asigurătorii aflați în faliment (A. S.A./B. .S.A./C./D.). Astfel, reiterăm faptul că scopul FGA este de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător în limita plafonului de 450.000 RON, indiferent daca acești creditori de asigurare solicită despăgubirile în baza mai multor contracte de asigurare (de aceeași categorie sau categorie diferită (art. 4 alin. (1) lit. b) i), ii), iii) din Legea 213/2015) sau în baza aceluiași contract de asigurare. Un creditor poate avea mai multe creanțe rezultate din același contract de asigurare sau din contracte distincte emise de asigurătorul aflat în faliment. Așadar plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare, textul de lege fiind foarte clar în acest sens. Or, în speța prezentă creditorul de asigurare este Spitalul Clinic de Urgenta București, față de care F.G.A. a efectuat plați in cuantum de 450.000 RON, conform borderoului pus îa dispoziția instanței de fond. Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări, republicata, cu modificările ulterioare, definește la art. 3 lit. i) noțiunea de creanțe de asigurări reprezentând sumele cuvenite creditorilor de asigurări care rezultă dîntr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări in virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări âar nu ca obligații proprii, cu atât mai mult obligațiile asigurătorului in faliment. Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat si procedura de faliment a asigurătorului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 in vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat in faliment, inclusiv pentru suma care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ. Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) se va inscrie cu sumele plătite către creditorii de asigurare, iar creditorii de asigurare au dreptul de a fi indestulati de la Fond, in limita plafonului stabilit, in baza creanței lor de asigurare, in virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări prin care Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări. Recurnetul apreciază că, în mod greșit instanța de fond a respins apărarea sa privind faptul că și în tabelul creanțelor subscrisa se va înscrie în limita plafonului pe un creditor de asigurare. Astfel, dacă s-ar aprecia corect raționamentul de judecată al instanței de fond, FGA ar fi în imposibilitatea recuperării sumelor achitate peste plafonul de 450.000 RON către același creditor al aceluiași asigurător aflat în faliment. In cazul dedus judecații, recurentul subliniaiză că intimatul-reclamant are atât calitatea de asigurat cat si pe cea de contractant in contractul de asigurare facultativa Seria AV, nr. x, sens în care, apreciază că cele reținute de către instanța de fond contravin dispozițiilor legale dar și situației de fapt: "Față de aceste argumente, Curtea consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Curtea retine că nu există rațiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanțele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 de RON) să beneficieze de protecția Fondului." Recurentul apreciază că, persoana căreia, in temeiul contractului de asigurare sau a legii, asigurătorul urmează sa-i plătească indemnizația de asigurare la ivirea cazului asigurat se numește beneficiar al asigurării. Dacă contractul de asigurare este încheiat în favoarea beneficiarului, contractantul (asiguratul) se mai numește stipulantul asigurării. Nu este si cazul dedus judecații, polița de asigurare (contractul de asigurare) nestipuland vreun beneficiar al asigurării. Suține recurentul că, din analiza intregii documentații rezulta fără echivoc ca exista o singura polița de asigurare (contract de asigurare), FGA neregasind mai multe polițe de asigurare ci mai multe bunuri asigurate pe o singura polița de asigurare, de unde rezulta fara echivoc ca, in prezenta cauza exista un singur creditor de asigurare si nu mai mulți creditori de asigurare. Însă chiar și în situația în care ar fi existat mai multe contracte de asigurare încheiate de același asigurat sau contractant pentru diferite bunuri, așa cum a arătat, recurentul susține că ar fi acordat despăgubirile în limita plafonului de 450.000 RON pe un creditor de asigurare și nu pe creanță de asigurare/contract de asigurare. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21.012019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. În ceea ce privește situația de fapt care a determinat starea litigioasă dintre părți se reține că, prin decizia nr. 13933/12.04.2018 s-a respins cererea de plată nr. x/20.01.2017 formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. În argumentarea soluției a fost reținut faptul că, în privința reclamantei, (care reprezintă un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, iar reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. i), fiind persoana asigurată conform contractului de asigurare emis de asiguratorul în faliment. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În raport de acest raționament, Înalta Curte apreciază că, instanța de fond în mod corect a interpretat cauza dedusă judecății, chiar înainte de a fi emis raționamentul juridic din Decizia nr. 29/02.03.2020, în sensul că textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit și interpretat prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor în general, ci prin prisma definiției legale de la art. 4 alin. (1) lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecința recunoașterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calități de "creditor de asigurare" în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. În speță, față de criticile recurentului-pârât conform cărora solicitarea de despăgubire privește doar un contract de asigurare, această opinie nu poate justifica refuzul de plată pentru atingerea plafonului de 450.000 RON, în condițiile în care, cum corect a arătat și instanța de fond, în ceea ce o privește pe C. S.A. prezintă relevanță, recunoașterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potențialilor creditori de asigurări - Dosare de daune România-14.07.2016 - disponibilă în format electronic pe pagina de internet a instituției pârâte. Această listă confirmă că aceiași potențiali creditori figurează la mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare și implicit dosare de daună diferite și nu la o singură poziție cu mai multe polițe de asigurare, cum s-ar fi justificat potrivit interpretării legislative susținute de recurentul-pârât în prezenta cauză. În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a concluzionat că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment", nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare, condiție în care plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit și de aceea nu se poate accepta raționamentul conform căruia, doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanțele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 de RON) să beneficieze de protecția Fondului. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, care a formulat critici în recurs privind modul de soluționare a litigiului de prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulate în acest sens, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei și a activității defășurate de avocat în cadrul dosarului de recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.