ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4532/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Spitalul Clinic De Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 22058/20.12.2019, solicitând anularea deciziei și pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata sumei de 12834,31 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 683 din 3 august 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, cu sediul în București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a anulat decizia nr. 22058/20.12.2019. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 12.834,31 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de reclamant, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată și aplicată gresit legislația aplicabilă privind definiția creanței de asigurare și a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanța deținută de Spital nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare. Astfel, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților și modul de constituire și funcționare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizații cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită și de Norma ASF nr. 16/2015, recurentul- pârât a arătat că F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații ale niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora,. A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiția creanței de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în același sens, recurentul făcând trimitere și la definiția creditorului de asigurare menționat la același articol din legea antereferită și la definiția creanței de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004. A mai susținut recurentul-pârât că unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta și, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, dar este neîntemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia intimatul – reclamant ar fi o terță persoană indreptățită la despăgubire în aclitate de creditor de asigurare. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, în opinia sa, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 01.10.2016, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, accident ce a avut drept urmare vătămarea corporală a numitei A., care a fost spitalizată, la Spitalul Clinic de Urgență București, cheltuielile cu spitalizarea fiind în cuantum de 12.834,81 RON. La data producerii accidentului rutier, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată polița RCA nr. x, emisă de B. S.A.. Prin încheierea din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva B. S.A.. Prin sentința penală nr. 118/12.06.2019 pronunțată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă în urma apelului, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București, și a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă B. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania-Filiala Cluj, la plata sumei de 12.834,31 RON cu titlu de despăgubiri daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale acordate părții civile A., precum și dobânda legală aferentă, calculate de la data rămânerii definitive până la data achitării integrale a debitului. Prin cererea înregistrată sub nr. x/21.11.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 12.834,31 RON cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale acordate părții civile A., precum și dobânda legală aferentă, de la data rămânerii definitive a sentinței penale 118/2019, conform deciziei penale nr. 1402/A/25.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 22058/20.12.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, apreciind că Spitalul Clinic de Urgență București nu are calitatea de creditor de asigurare, întrucât creanța nu rezultă dintr-un raport de asigurare. Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 118/12.06.2019 pronunțată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă în urma apelului, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă B. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania-Filiala Cluj, la plata sumei de 12.834,31 RON cu titlu de despăgubiri daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale. În raport cu aspectele relevate, rezultă că Spitalul Clinic de Urgență București are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța penală valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului. Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului. Instanța de control judiciar observă că aspectele dezlegate prin sentința penală nr. 118/12.06.2019 pronunțată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018 se impun cu putere de lucru judecat și în acest dosar. De asemenea, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de "persoană îndreptățită să primească despăgubiri" sau de "creanță de asigurare" au fost analizate de instanța penală, care a stabilit că intimatul –reclamant este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului. Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății B. S.A.., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice. Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență București este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate din cauza faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută. Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a verifica pe fond cererea de plată pe baza documentelor justificative, este nelegal. În condițiile în care cuantumul creanței nu este contestat, hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.